organic, organic… dar cum?


Bucureştii cunosc o a doua tinereţe. Au apărut restaurante eco, oamenii parcă aruncă mai puţine hârtii şi pet-uri pe jos.

Citim etichetele de pe produse cosmetice, punem deoparte bateriile terminate şi le depunem prin cutiuţele de pe la magazinele grijulii. Cărăm după noi sacoşicile din pânză. Săpăm grădina şi printăm mai puţine mailuri.

În nebunia asta, parcă şi lumea gândeşte puţin mai pozitiv. Şi comunitatea amuţită temporar de subwooferele de X5 urlând manele pare să reapară din colţurile în care a intrat.

Astfel, te întâlneşti cu normalitatea. Ce-i drept, pentru o secunda. Doar o secundă.

Este despre un anumit fell, verde, de a te simti bine. Despre oameni care gatesc cu placere, oameni care se bucura de cum miroase si cum arata o crema, despre dorinta de a face lucruri diferite.

Este despre un copacel plin cu dorinte bune, despre oameni care muncesc si le place ce fac, si despre surprize. 

Teatree si witchhazel de la Boots.

Reclame

puţin, nu mult, despre spiritul civic


salvarea, ajunsă cu greu, mai greu decât zahărulPoveste, poveste. După periplu prin oraş, fotografii, discuţii, două farmaciste, o cosmeticiană şi o chimistă se aşează să execute o salată. Oana iese de pe terasă, să dea nişte telefoane. Brusc, agitaţie maximă. Un bătrân se prăbuşeşte pe stradă. Oana vine în fugă, înşfacă două pliculeţe de zahăr, fuge înapoi. După vreo zece minute apare şi salvarea, încercând să se strecoare printre maşinile bucureştenilor nesimţiţi, parcaţi pe unde-a dat Domnul. Bătrânul nu mâncase nimic şi a făcut criză hipoglicemică.

Oana revine, se salută cu un tip extrem de interesant, piele de ciocolată, dinţi albi, pălărie tweed. Hmmm. Ieşim şi noi, misterul se limpezeşte, era doctorul care a ajutat-o să îl ajute pe bătrân. vorbeşte româna cu un accent extrem de puternic şi aflu că are un cabinet de homeopatie în zonă.

Morala poveştii. Farmacistul şi doctorul se întâlnesc totdeauna la jumătatea drumului, atunci când au de ajutat un pacient 🙂 . chiar şi pe stradă, chiar dacă la un moment dat i-a despărţit o jumătate de planetă.

Din douăzeci de oameni de pe trotuar, ei doi şi alte două doamne (între care o altă farmacistă) au fost unicele persoane implicate. Deşi ne cam dă cu virgulă, spiritul civic la români e, totuşi, diferit de zero. Mai există speranţă.

De pisicka Publicat în opinii


Catharsis e un cuvânt mare, dar cand simţi că nu îţi vine să faci nimic, când ziua se desface într-o mie de bucăţi pe care nu le poţi aduna şi care nu au niciun sens, cel mai bine e să dai otul deoparte, aşa cum schimbi o poză pe iphone, şi să faci ceva care îţi place. 

Voiam de mult timp să pregătesc un cadou unui prieten drag, care tot încearcă să treacă oceanul ca să mai bem un vin şi să mai depănăm. Venind de prin tot felul de magazine, uitându-mă la ce mai inventează lumea în piaţă, cumpărând mărunţişurile pe care le mai aveam de cumpărat, cu mintea împrăştiată după o seară ezoterico-socială şi o dimineaţă de plonjon, am avut senzaţia certă că nu trebuie să fac nimic.

Aşa că am luat culorile şi am pregătit cadoul- şi mi-am amintit cum, pe vremuri, femeile împleteau cămăşi magice, care să îl apere de rele pe cel care pleca în cruciadă.  Cred din ce îm ce mai mult că timpul pe care îl investeşi gândindu-te la ce să iei, cum împachetezi, ce scrii încarcă obiectul cu ceea ce ai gândit. Doamne-ajută de disciplina mentală… Şi iată cum explicăm obsesia orientalilor pentru cadouri…

what lies beyond


Ieri, în grădină, ca să redau luminii anemonele înflorite, am tăiat o tonă de iarbă şi de crăci. Incredibil cum poate un spaţiu atât de mic să producă aşa mult.
Salcia o luase razna, aşa că iau foarfeca şi tai crăcile parazite. În ultima fracţiune de secundă înainte ca lamele să se închidă, de pe crăcuţă, invizibil până atunci, sare un brotăcel. ce frumos. L-am auzit cântând câteva seri. acum îmi explic şi grămjoarele ciudate de spumă de pe flori.

prima reacţie e „ce drăgălaş”.

apoi descarci poza şi vezi spatele plin de cicatrici, şi zgârieturile noi. Şi, brusc, îţi pare rău că ai tăiat iarba pe care stăteau ouăle, suspendate în spumă, pentru care şi-a riscat viaţa venind într-o curte cu o pisică. Iar pentru a da naturii ceva în schimb, cumperi un mănunchi de seminţe de mei pentru păsările mahalagioaca care vin dimneaţa să îşi caute micul dejun în suportul pe care se îmvârtejeşte, nebun, cel mai exuberant trandafir roşu din câţi ai văzut.

e o lume mare, iar noi suntem foarte mici.

supercalifragilisticexpialidolcious


cutieÎn final, tabloul mult invidiat a ajuns acasă. Parcă e de acolo…Colegii au fluierat, au admirat, frumuşica s-a cuibărit pe bancheta din spate şi m-a aşteptat, cuminte, să o aşez acolo unde îi era locul. Mă gândeam de mult timp că e un loc gol deasupra canapelei, dar nu vedeam ce anume s-ar potrivi. un context perfect Şi uite-aşa se termină, cu bine. o săptămână grea, transpirată şi amară. Nimic nu se poate compara cu sentimentul acela delicios pe care îl ai când ştii că urmează două zile libere, în fine.

Când Mary Poppins a lansat celebrul supercalifragilisticexpialidolcious,  mă gândeam că trebuie să fie un fel de minune dulce şi aducătoare de bună dispoziţie. Cam aşa: IMG_2305

Alchimică


de dimineaţă, pisica roz, fericită de recuperarea rapidă a entorsei de şold, tropăia cu spor pe marginea căzii. îi place nespus să bea apa caldă.

eu, la chiuvetă, bâjbâind după perie şi pastă, dau drumul la apă, iar fiara vine ca fierul la magnet. dar curgea apă….

Un flashback mă trimite cu douăzeci de ani înapoi. în laboratoarele facultăţii, cele de chimie organică, robinetele erau lăsate să picure. Pentru că una ditre tradiţiile nescrise a laboratoarelor bătrâne din Polizu era să păstreze pasiunea Magistrului pentru Pisică.

Magistrul: Costin D. Neniţescu, un Ataturk al chimiei mioritice, a scris o carte foaaaarte groasă şi s-a combinat cu asistenta- supranumită Domnişoara. Imaginea lui e indisolubil legată de ţigara de foi (susţinea că partea cea mai cancerigenă a ţigării este hârtia, şi a demonstrat asta prin experimente cu gudron pe nişte sărmani şobolani albi), şi de pisicile din laborator. Pisicile se strecurau netulburate printre baloanele fragile din sticlă, refrigerenţi, flăcările de lamă ale becurilor Bunsen şi… beau apă de la robinetele care erau lăsate să picure.

Mult timp după dispariţia Magistrului şi a Domnişoarei dintre cele văzute, generaţiile următoare au păstrat Pisica în laborator. Ceea ce aduce, parcă, a puţină ocultare, puţină alchimie, pentru că de ce l-ar fi numit oamenii Magistrul dacă nu era un adevărat maestru?- şi magie.

Şi astfel, singurul om care a avut curajul să nu intre în partid şi să nu îi acorde diploma de licenţă Elenei Ceauşescu, umilită şi obligată să cerşească favorurile şefului de catedră de la Iaşi, Magistrul a foat atât de iubit şi respectat de generaţiile cărăra le-a predat şi cele care doar l-au citit, încât le-au păstrat pisicilor privilegiul de a continua slalomurile printre cilindri şi retorte şi de a-şi bea apa proaspătă de la robinetele care picurau, veşnic.

Brandul mai are o şansă


Sau, cel puţin, asta reiese din poveştile frumoase, spuse azi de nişte oameni care şi-au făcut timp să le spună, şi ascultate de alţii, care şi-au făcut timp să vină şi să lase deoparet toate cele urgente de la serviciu.

IMG_2294pentru cei interesaţi, agenda completă este disponibilă la http://www.brandactivity.ro/agenda-brandactivity.

Prezentarea mea e deja sus de azi-dimineaţă, în blogul imediat următor.

Însă ce e important e că într-un mediu atât de presant cum e cel de azi, Paul Markovits a găsit câteva principii aplicabile, Douglas Kaufman – câteva reţete valoroase de supravieţuire a brandului, Ada Roseti ne-a povestit despre pasiune, cu pasiune, iar Afrodita Blasius ne-a rostogolit pe masă, aşa cum deşerţi o pungă de bomboane, o grămadă de dulciuri din cutia pe care scrie Inovaţie.  IMG_2298

Sunt, de obicei, dezamăgită de ţinuta prezentărilor româneşti, dar de data asta nu am avut ce reproşa. Iar organizatorii sunt aceiaşi băieţi tineri şi deştepţi pe care i-am văzut la şcoala de primăvară, iată cum cineva ştie să adune valoare…

IMG_2297

o zi cu suişuri şi coborâşuri. dar, în general, peste nivelul mării :)


că doar de-aia îi zice blog, ca să arunci în el tot ce ţi se întâmplă.
care e şansa să ajungă la acelaşi eveniment, şi să vorbeacă în secvenţă, două persoane care au terminat aceeaşi şcoală, a căror carieră a avut acelaşti twist şi care, pe deasupra, folosesc aceeaşi marcă de laptop?…

dar nu ăsta e subiectul… În pauza de prânz, prin faţă îmi defilează o fustă amplă, feminină, legănată uro de pasul curbelor generoase, de idol neolitic. merg în spate şi admir ritmul. „cu fusta-n flux şi în reflux, trecea pe stradă-o damă lux…” ca să citez poetul. O întoarcere fugară de semiprofil, văd o figură la fel de feminină, pe care o îndrăgesc de mulţi ani.Vorbim amândouă cu aceeaşi pasiune despre lucruri diferite, iar în rest facem un clic total.

există oameni pe care ţi-e dat să îi întâlneşti.

apoi vii acasă, în starea aceea de uşoară euforie pe care o ai când treci pe lângp momentele magice, şi dai peste pisica tălâmbă, care şi-a luxat acelaşi şold pe care îl rupsese cu doi ani înainte. Maşină, veterinar, injecţii, maşină.

Îngheţata cumpărată din Billa s-a topit, o arunc la frigider, spăl vasele şi tai o bucată de caşcaval de asortat la un strugure. Am cuibărit pisica, cu arme şi bagaje, în lounge chair, ca săă nu facă mai multă mişcare decât trebuie, voi dormi aici, lângă ea. Noroc că andrei e mâine acasă.Şi ala , având grijă de sufleţelul mic şi suferind de lângă mine, mă gândesc că lumea asta e mare şi frumoasă.

feedback. bun, rău, prea mult, prea puţin


A naibii chestia asta cu feedbackul. Învăţătură culturală americană, bazată pe principii psihologice clare, e suciă în atâtea direcţii de spiritul dâmboviţean, încât uneori mă şi minunez.

Mi-a plăcut primul feedback de la şeful meu american. Pentru că a început cu ceva pozitiv, ceva ce făcusem bine. pe urmă mi-a spus ce aş putea face mai bine. M-am enervat, nu pentru că mă critica, ci pentru că avea dreptate şi pentru că nu vedeam niciun mod imediat de a repara chestiunea. Dar pe urmă m-a făcut să mă simt mai bine din nou, fiindcă a mai avut o felie de prăjitură după pastila amară.

Am văzut organizaţii obsedate de feedback, care colectau lucruri nerelevante.bad. Sau locuri în care ai nevoie de feedback şi te rogi cu cerul şi pământul să pună cineva mâna pe mail sau pe telefon şi să îţi spună cucoană, eşti varză, du-te şi te culcă. Dar culmea mi se pare să văd executivi coborâţi din fotoliile lor de piele în locaţie, dând fedback. Părerile lor de birou în faţa unor oameni de teren.  văzut live, acum două zile, într-un magazin pe care îl îndrăgesc şi de aceea nu îl numesc.

Şeful, bătrân, încruntat, trăgând cu sete dintr-o ţigară electronică din care nu mai ieşea nici măcar nostalgia lui pentru tutun, dădea indicaţii despre cum trebuie aşezată marfa. Centraţi total pe produs, băieţii ăştia. Mă uitam lung, cum blocaseră un culoar şi nu mai puteai intra să îţi iei ce vroiai. 

Şi eu mă duc prin locaţii. Nu ocup locul clienţilor. Mă opresc când văd privirea aceea de client căutând consilierea. Reiau când  suntem liberi. Vând când oamenii dau pe dinafară de supraîncărcare.  Cred că dacă nu demonstrezi pe viu care e principiul în care crezi – centrarea pe client  – şi comportamentele adecvate , ca atenţia, scurtarea timpului de aşteptare etc, oamenii n-or să creadă o iotă din ce le spui.

Contraexemplu. Un şef deştept de magazin vine cu nişte idei, bunuţe dar destul de comune. Liderul entuziasmat de contactul cu masele predică unui întreg board despre cât de deştept e el, şeful de magazin, şi cât de proşti noi, ăştia de la centru. Mulţumim foarte mult.

 

Aşa că, precum dragonul dat cu săpun, feedbackul e greu de ţintuit în locul corect, başca administrarea – mai ceva ca la produsele pe reţetă- trebuie exact în momentul potrivit, la locul potrivit, în doza potrivită. Greu.