reconectarea cu (orice) rădăcini

DSCF9070 Am dezvoltat, în ultimii vreo zece ani, o abilitate de a recurge la un item dintr-o listă de remedii de câte ori sunt tristă, bolnavă, obosită, agasată. Unul dintre el este marea, pentru că m-am îndrăgostit, iremediabil, la 16 ani, nu atât de băiatul cu care am văzut, pe dig, primul răsărit, cât de răsărit în sine.

Cu bune şi cu rele, marea a ajuns ca o tolbă minunată, de vrăjitor, din care poţi scoate o amintire sau o frântură de melodie şi te transportă imediat la cine erai acum douăzeci, treizeci, cinci ani. aici nu se bate nimeni pe locuri

Aşa încât, după o zi de stat acolo, parcă se aşează tot ce e tulbure. Şi, deşi ceea ce e de durut doare mai clar şi mai distinct, faptul că marea e tot acolo îţi dă un fel de asigurare liniştitoare că, până la urma urmei, toate trec. şi că se vor rezolva. Ori trece durerea, ori se soluţionează cauza.

aceeaşi meserie, mai grea ca oricândAşa că nu îţi rămâne decât să te reconectezi la ritmul lent al  pescarilor care pleacă la şase, la răsărit, şi se întorc după şapte cu ce peşte or fi prins. Nu mult, ce-i drept, dar încă ai senzaţia aceea de bunăstare şi plenitudine pe care ţi-o dau lăzile şi căldările cu peşte de toate felurile, mirosind argintiu şi proaspăt, a mare şi a libertate. o chestiune de varietate în unitate

În fond, trebuie să te obişnuieşti cu ideea că lucrurile nu se vor petrece exact aşa cum vrei tu, şi – în orice caz – nu atunci când vrei tu. E, poate cel mai greu exerciţiu. Să renunţi la obsesia de a-ţi controla viaţa şi să treci într-o poziţie mai subtilă (alt cuvânt care mă duce înapoi, la dor), din care să creezi, mai degrabă decât să forţezi, împrejurările favorabile producerii lucrurilor pe care le doreşti.

istorii la insectarA doua renunţare e şi mai complicată, unii mai cu dare de condei decât mine au numit-o the unbearable lightness of being.

Eu i-aş spune insuportabila fragilitate a fiinţei. În jurul tău, totul moare, se transformă, intră la loc în cazanul imens de magiun din care purcedem cu toţii, iar momentele în care începi să te gândeşti că nu eşti etern demarează la situaţii fizice extreme şi continuă pe măsură ce te maturizezi. Dar lucrurile care au trecut dincolo lasă o urmă clară. rămâne la latitudinea ta să îţi dai voie să vezi cât de frumoasă e.

pentru noiPeştii sucombaţi în barca pescarului, meduza tăvălită de val pe nisipul malului, carcasa de crab, intactă dar vidată de conţinut, scoicile şi melcii, hai, trezeşte-te, uite ce frumoasă e lumea!…

ca apoi să o poţi lua iar de la capăt. Să iubeşti, să faci lucruri, să ierţi, să creşti un copil, să te doară, să te îndrăgosteşti din nou şi să mai aştepţi încă un răsărit.

Un comentariu la “reconectarea cu (orice) rădăcini

  1. Rezonez perfect cu tot ce spui despre mare. Vara trecuta nu am fost si nu mi-am luat portia de energie albastra…si mi-e dor de mugetul acela surd pe care il auzeam cand dormeam la cort, pe care la un moment dat nu il mai constientizezi, dar care te relaxeaza si descatuseaza sentimente…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s