Călare pe mătură

Funi cu Jake, aka mini FuniMă trezesc mai târziu decât de obicei – nu mai aud nici măcare cocoşul dezaxat –  după vise ciudate. Ultimul din şirul interminabil care ne populează nopţile amazoniene mă trimite, cu doi vechi prieteni, în maşină, în drum spre Croaţia, unde trebuie să mă întâlnesc cu grupa de acum. Plouă torenţial, încep inundaţiile şi maşina scrâşneşte, sub mâna prietenului meu, mult prea sportiv, la fiecare curbă. Suntem, literalmente, pe marginea prăpastiei. Ne opreşte o porţiune salvatoare, complet inundată, Opelul în care suntem nu mai poate înainta. Coborâm, răsuflu, în fine, şi văd o mătură sprijinită de un trunchi bătrân de copac. O încalec, o simt cum se ridică uşor şi pornim, mai întâi lin, apoi din ce în ce mai repede. E drum lung, dar mai ieftin decât trenul, doar că la un moment dat îmi amorţeşte fundul şi mă doare porţiunea care stătea pe băţul respectiv :). Pe bune, viaţa de vrăjitoare nu e chiar aşa uşoară. Mă mişc de pe o parte pe alta şi îmi văd, în ochelarii de soare pe care îi port, reflexia ochilor. Licăresc ca o flacără de aragaz, lumină albăstruie, rece, opalescentă şi îmi dau seama că ăsta este un semn de activare. Mătura tresaltă uşor şi, tranzitând către trezie, îmi dau seama că se mişcă patul, căsuţa… I. bântuie şi revine cu două căni de ceai cu miere şi lapte de soia. Nu puteam să mă gândesc la un mod mai plăcut de a mă trezi în junglă 🙂

pe apă, în două bărci. Singurul moment fără insecteE ziua dinaintea ultimei ceremonii, şi Funi ne mai face un tur prin junglă, ca să ne luăm la revedere de la autostrăzile necunoscute ale acestei făpturi gigantice, verzi, care respiră ca una, pulsează, trepidează şi transpiră aburii despre care el spune că ne fac atât de bine. I-am prins într-una dintre fotografiile expediţiei trecute, când aerul văzut cu ochiul liber era limpede şi clar, dar prin obiectivul aparatului se putea vedea cum spaţiul era plin de fuioare alburii de lumină, sau ce-o fi fost. Puştiul lui Funi, nedezlipit de tată, în aceleaşi atitudini corporale, insistă să vină cu noi. Vine şi Cavi, care va rămâne cu el la bărci până ne facem turul în junglă: copiii mai mari, de şase – şapte ani, ne pot însoţi, dar Jake, la cei cam trei ani ai lui, e prea mic.

Intrăm printr-un coridor de verdeaţă şi tragem aproape de comunitatea pe care am mai vizitat-o, dar în latura în care nu am ajuns până acum. Sunt cam la jumătate de oră de mers cu barca de tabăra noastră. pe la şcoalăUrcăm poteca abruptă, punctată cu bârne transversale puse ca să nu alunece malul de lut roşu şi  să se construiască un fel de trepte (înalte, pentru standardele noastre) şi ajungem drept la şcoală. Aici, un grup de copii şi cu profesoara sunt încântaţi de vizită (Funi a cerut permisiunea) şi intrăm în universul mititel al unei şcoli de ţară, în care toţi copiii sunt într-o singură clasă şi învaţă claie peste grămadă. Postere educative, deştept făcute, pe toţi pereţii, un hall of fame plin de fotografiile „absolvenţilor”… despre unii ni se spune, cu mândrie, că sunt la liceu, în Iquitos.  Copiii ne cântă un cântecel nostim, de bun venit, în timp ce ne uităm la tabla frumos scrisă, cu cretă colorată, lecţia e chiar despre aşezarea unde ne aflăm, numită 14 Decembrie :). Într-un colţ zac un televizor şi un DVD antic, cucerite probabil de la vreun program guvernamental şi zăcând acolo, demne, în aşteptarea curentului electric.

apartamentul văcuţelorNe despărţim de copii şi trecem pe lângă casele sătenilor. Ţarcul vitelor este sub casă, şi aşezarea este împrejumuită cu un gard care seamănă cu cele de la fâneţele noastre – trei rânduri de trunchiuri orizontale de copac, montate pe stâlpi verticali – ca vitele să nu iasă în junglă, pradă jaguarului. Funi trage de noi, vrea să transpirăm, o facem din abundenţă, pentru că ne bagă pe nişte potecuţe care duc la drumul de „uscat” spre Iquitos. Nouă ore de mers pe jos, prin zone uscate sau mlăştinoase. Da, nouă ore dacă mergi ca el, pentru oamenii ăştia plutesc prin selva, zboară peste podeţele pe care noi le traversăm ca nişte bebeluşi care abia au învăţat să meargă şi, în general, au un ritm care e cam de două ori mai rapid decât ce putem da noi dacă dăm totul… Funi are o busolă interioară care îl ajută să găsească drumul, ştie unde e soarele, simte animalele şi ne goneşte, prin pădure, căci e bine să transpiri, şi transpirăm, apoi ajungem la o intersecţie care ne pare cunoscută. De aici se desprinde drumul către marele arbore al zânelor pădurii. Unanim, suntem de acord să mai facem o buclă, ca să trimitem un ultim salut templului Yashingo înainte de a ne întoarce la bărci, cu o mână zdravănă de guavas, aperitiv dulce la prânzul cel nesărat şi la odihna dinaintea ceremoniei.

cavi cânăLa întâlnirea de pregătire (deja ritmul ăsta, cu cântul şamanilor în noaptea precedentă, dansul de protecţie şi ceremonialul cu mapacho seamănă cu un vals lent, care conduce firesc către noaptea de ayahuasca),ne cântă draga de Cavi, din nou, icaros-ul ei de protecţie. Înaintea fiecărei cântări, stă în picioare, cu mâinile încrucişate în poală, şi vorbeşte cu Dumnezeu. Nu pot desluşi ce spune, pentru că vorbeşte în shipibo, doar ici şi colo sunt cuvinte în spaniolă, acolo unde nu au termenii în graiul nativ, dar este ca o fetiţă care vorbeşte unui părinte, sfioasă şi doritoare ca fiecare dintre noi să primească tot ceea ce are de primit. Aproape că simt rugăciunea, care se desfăşoară ca o bucată dintr-o conversaţie. La fel vorbeşte şi Funi, îngenuncheat, înaintea fiecărei ceremonii, cu acelaşi Dumnezeu impalpabil, într-un dialog natural, ca într-o familie, cu cuvinte normale, spuse din adâncul sufletului. Şi acelaşi tip de vorbă normală, firească se întâmplă atunci când invocă Yashingos, elementele, natura. Pentru că în inima acestor oameni, conversaţia cu Tot ce Este nu s-a întrerupt, ca la noi, europenii. Ea a continuat, milenii la rând, şi de aceea Funi înţelege ce spun păsările, are comunicare cu nevăzutul şi poate influenţa, cu felul ăsta de putere smerită şi convingătoare, sprijinul cerut de la cine ştie ce componentă magică a Realităţii invizibile.  Cavi îşi termină dansul şi binecuvântările ritmate adresate fiecăruia dintre noi, se opreşte, îşi pleacă feţişoara de fetiţă aruncată accidental într-un corp de bunicuţă miniaturală şi, din nou, îi mulţumeşte lui Papa, Dumnezeu-Tatăl.

Uneori, poţiunile lor din plante pot produce senzaţia de cap mare, cum spune Funi, şi căldură interioară excesivă, aşa că remediul cel mai bun este o baie zdravănă în râu – ceea ce şi comitem. Cert e că durerea de cap care m-a sâcâit aproape toată ziua, mică, mică, la limita între presiune şi jenă fizică, dispare ca prin minune. C. a venit aici cu teamă de apă, după un accident stupid în copilărie, când a căzut pe râu, prin gheaţă şi a fost, pentru foarte scurt timp, captivă sub ea. De la o teroare subconştientă, cu ajutorul vestei de salvare, al voinţei ei şi al băieţilor mai certificaţi sau mai puţin certificaţi ca salvamari, C. înoată acum, fără vestă, susţinută foarte, foarte puţin, pe distanţă scurtă în jurul pontonului. Îmi doresc, în secret, ca unul dintre proiectele ei să o aducă la mare, astfel încât să poată beneficia de ajutorul apei sărate şi să plutească, eliberată, în sfârşit, în lichidul amniotic universal al Planetei care ne e mamă. Resimt saltul ca pe o victorie personală şi mă bucur, ca un şoricel ascuns în colţul casei cu o bucată de şvaiţer sub lăbuţe, în timp ce mă cuibăresc pentru orele de odihnă lucidă dinaintea reîntâlnirii cu madrecita. 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s