Poveştile închid cercuri

Acum vreo patruzeci de ani, agăţată de mâna bunicii, mergeam până în capătul străzii, cu plasa de borcane goale de iaurt, să luăm altele de la lăptăria din colţ. Erau nişte borcane mici, cu gură largă, şi unele mai mari, cu gură strâmtă – nu ştiu nici acum de ce, dar parcă gustul era diferit.

Bunica se oprea, apoi, la băcan. Acolo unde azi cresc blocurile alea comuniste fără personalitate, era o firmă roşcată, scrisă cu litere albe. Băcănie şi coloniale. Intrai înăuntru şi erai copleşit de luciul duşumelei, ceruită fără voie de picăturile de ulei de măsline, şi de mirosurile acide şi dulci şi uşor afrodisiace. Vanilie şi uleiuri şi măsline şi sacii cu făină şi şi zahăr. Scorţişoară şi dulceţuri şi şorţul de o culoare nedefinită al băcanului supraponderal şi afabil. Ştia tot, vorbea cu toţi, iar seara fereca sipetul cu comori parfumate în spatele unui grilaj de oţel care se deschidea ca un evantai.

Plec prin oraş şi, pentru că de mult timp cochetam cu Băcănia Veche, pe care o văd ca pe un exemplu de marketing pe facebook, am vrut să văd şi realitatea, nu doar proiecţia. O vilă din apropierea cartierului în care am crescut, unde geamurile uşilor de sticlă sunt încă din cristal şi din care curg spre tine, de pe scări, mese, etajere, ca dintr-un corn al abundenţei, toate minunile pe care altfel nu le găseşti. Dau exemple. Un madras neiute, condimente pentru mâncare. Dulceaţă de lapte. Cardamom verde pentru ceai. Toate ameţite de mirosul puternic al cozonacului ce se coace în cuptoraşul modern, dar sub privirile tradiţionale de bunicuţă ticăită.

Intru în vorbă cu gazda, mereu acolo ca să vorbească despre minunile de pe raft cu ce oaspeţi i-or trece pragul, gata să îţi ofere o supercafea. Aflu că această viluţă, ascunziş de comori, era de fapt casa băcanului din copilăria mea. Şi, în timp ce genele strivesc lacrima mică şi umedă a nostalgiei, realizez că vieţile noastre se învârt în spirale pe care se închid, succesiv, alte şi alte cercuri.

Primesc, săptămânal, trandafiri.

Şi, ca un făcut, sunt de la clienţi – sau studenţi, aş putea spune.  După trandafirul de Timişoara, trandafirii de Bucureşti. Trei serii în aceeaşi zi. Unii tăiaţi (Doamne, ce milă îmi e de florile tăiate), alţii, spre uşurarea mea, în ghiveci. Dar trandafiri.

Primesc trandafiri de la oameni cu care fac cursuri şi seminarii şi îmi amintesc de astrologul vedic care, fix cu un an în urmă, îmi spunea You are a teacher… şi eu îl contraziceam, nu, eram executiv într-o firmă mare. Mă regăsesc, treisuteşaizecişicinci de zile mai târziu, dându-i dreptate. Călugării de pe străzile din Dharamsala râdeau la mine arătându-mă cu degetul şi spunându-mi Medicine Woman, Medicine Woman. NU, nu, nu, spuneam eu, sunt doar un călător într-o vacanţă între două serii de business. Azi, pe masa mea se usucă încet, la umbră păducelul şi cătina culese de pe la Sibiu. Pentru ceaiuri şi tincturi. Şi am învăţat anul ăsta, şi am primit şi diplomă, să fac oamenii să se simtă mai bine.

E clar că uneori ceilalţi ştiu mult mai bine decât noi ce suntem şi e bine să îi ascultăm, fie că ne-o spun verde în faţă, fie că ne-o transmit cu un ghiveci de trandafiri coraille, cu un buchet mov  sau cu un solitar alb.

resuscitări citadine

Îmi târşâiam picioarele, vorba vine, că eram la volan, ieri, gândindu-mă cum şmenarii cu bmw-uri taie coloana ca să se bage în faţă, cum chelnerii sunt enervaţi dacă le soliciţi serviciile pentru care, oricum, plăteşti, şi la lipsa de opţiuni a unui popor pus la zid de propriii lui aleşi, la fel de incompetenţi ca media. Îţi vine să îţi iei lumea în cap. La televizor, pe postul de manele, un burtos cântă unei paraşute un cântec al cărui nume e titrat cu litere mari: HAI DUTE DUTE DUTE. Un dut, două dute? sau poate o dută, două dute… Cratima e moartă, vorba lui Mihaiu, tot pentru că nu mai avem elite. Pentru că lucrul cu capul e mort şi îngropat fie într-un munte de mitocănie, ori într-un manual gros de proceduri ale unei firme care face biz.

Şi apoi… revelaţie. Făcând cu un client o vizită de piaţă, dau peste un breakfast minunat pe străduţa pâinii din Floreasca. Regăsesc pâinile crocante şi cojoase pe care puştiul meu le adoră. Băieţii care servesc arată bine, miros bine, cunosc gramatica limbii române şi pronunţă corect numele complicat-franţuzesc al tuturor produselor. Cred că proprietarul nu e român.

Mă întâlnesc acolo cu o grămadă de lume cunoscută de prin biz, cu care nu mă mai văzusem demult, şi îmi dau seama că lumea vine aici pentru acelaşi lucru: ambianţă, lucruri bune, un wi fi ca să pierzi minutele până îţi vine întâlnirea de biznis. REalizez că e ecuaţia aia complicată, care cuprinde culoarea porţelanului de la ceşti şi farfurii, tabla tradiţională pe care scrie cu creta că azi mâncăm o supă toscană, anunţul jucăuş despre ouăle Benedict care s-au întors din vacanţă.

Te uiţi pe pereţi cât aştepţi să îţi vină comanda. Pe lângă picturile simpatice, o lampă innova plonjează cu subtitrare: Hopa… ceva nou.

Un loc făcut ca să te simţi bine, cu grijă pentru ce vezi şi ce guşti, de la pasul întâi până la ieşirea pe uşă. E aşa simplu, propun să se organizeze lecţii cu lucrătorul comercial nesimţit ca să înveţe, în fine, ce înseamnă să îi iei omului banii şi să îi dai ceva în schimb.

Realizez că există mici motoraşe de bun-simţ, bună-cuviinţă şi bună-creştere din care să ne auto-resuscităm ca un popor de orăşeni la metru ce ne-a făcut Ceauşescu şi să începem să ne respectăm pe noi, ceea ce facem şi mai ales ce e împrejurul nostru.

M-am dus până la paris ca să cumpăr două baghete.

Pentru că pâinea franţuzească este un lucru pentru care merită să schimbi trei avioane.

Pentru că la Paris norii sunt întotdeauna frumoşi – dar mai ales atunci când plouă cu soare şi la apus.

Pentru că oraşul ăsta plin de oameni grăbiţi, care se varsă, şuvoi din metrourile şi treburile supraîncărcate de grevă, are mirosuri şi culori pe care nu le regăseşti altundeva. Prospeţimea cu care zvâcnesc formele moderne lângă clădirile bătrâne. Priveliştea canalului de la Bastille văzut de după geamurile staţiei de metro. Grădinile secrete ascunse în spatele faţadelor sobre, georgiene. Arenele care se tot schimbă şi se tot învârt ca nişte semne obraznice de exclamare în faţa primăriei.

Greva a dat multe lucruri peste cap, iar lucrările la metro nu uşurează cu nimic situaţia.  În schimb, în staţia în care schimbăm pentru a enşpea oară  ca să luăm RER-ul de Charles de Gaulle o minte prevăzătoare a plasat un concept incredibil: staţii mobile de informaţii clienţi. Da – s-au schimbat peroanele, trenurile nu mai circulă şir… pe străzile pe care cad picături aurii de la razele de soare plutesc fantomele iubirilor care au defilat altă dată pe acolo, iar oraşul îşi continuă, nebun şi dulce şi amar, goana spre nicăieri şi mâine.

Am cumpărat două baghete şi, ca într-un cerc magic dintr-o sâmbătă dimineaţa, pe masa mea stă pâinea proaspătă, Le Figaro, iar L’Equipe a fost deja citit.

Stare de dezagregare

Săptămâna asta a plutit ceva în aer. Clienţi, prieteni, colegi îmi spun că nu se pot aduna. Învârtita de soare şi nori ne-o fi luat minţile.

Eu, una, nu reuşesc să ajung la productivitatea mea obişnuită, simt că parcă sunt un pahar cu apă care s-a răsturnat pe o suprafaţă foarte plană. Am încercat, vreo câteva zile, cu încăpăţânare modelul de organizare cunoscut. Nu funcţionează. Lista cu lucruri de făcut creşte, în loc să scadă.

Şi atunci am depus armele. Mi-am dat seama că toamna vine cu tristeţile acelea ancestrale care ne bântuie ca dementorii lui Harry Potter şi că nu e nimic de făcut în planul structurării, ci e mai degrabă ceva de reparat în planul acela afectiv care, la urma urmei, ne-a dat peste cap.

Am o listă de lucruri care îmi fac bine, cetire de la Julie Morgestern, guru al recuperării executivilor „arşi” de supratensiune. Sunt zece, le ştiu pe dinafară. Zece e un număr bun. Aşa că ieri şi alaltăieri am lucrat în ritmul acela jenant în care puteam să lucrez fără să mă simt foarte, foarte obosită, şi am făcut, din nou, bijuterii din cristale semipreţioase.
Ciudat, când faci ceva care îţi place la nebunie şi ştii că îţi aduce stare de bine, productivitatea e mult mai mare. Acum trebuie să găsesc clienţi şi să le dau :D, ca pe nişte remedii serioase ce sunt. Iată, deci. Funcţionează.

Am bifat deja prima sarcină de pelista de lucruri de făcut pe ziua de azi.

Despre necesitatea unui sistem de valori

Cele şaptesprezece precepte budiste.

Cele zece porunci.

Al cincilea legământ.

Cele douăsprezece legi universale.

Lista ar putea continua. Dar toate astea sunt, de fapt, nişte ghidaje pentru propriile noastre sisteme de valori. Orice brand şi cu atât mai mult unul personal trebuie să se bazeze pe un asemenea sistem de valori.  Care sunt acele lucruri la care nu poţi renunţa, orice ar fi? Care sunt acele valori pe care, dacă cineva le-ar viola în raport cu tine, nu ai putea accepta? Sau, dacă s-ar întâmpla fără voia ta, ai fi rănit, umilit, ultragiat, minimalizat…

Este una dintre întrebările dificile la cursurile de branding personal. Cea care încreţeşte cele mai multe frunţi. Pe de altă parte, să construieşti un brand personal fără să ai foarte clară lista asta ar însemna formă fără fond şi, de data asta, celebra regulă a celor 3 F din marketing nu mai stă în picioare.

Aş lansa o provocare, pentru toţi cititorii de blog (vă mulţumesc că vă opriţi prin prăvălia noastră), şi aş întreba:

care sunt cele cinci valori fără de care nu ai putea rezista în interacţiunile tale sociale (cu părinţi, copii, familie, prieteni, colegi şi toţi ceilalţi oameni, mai puţin cunoscuţi sau de-a dreptul necunoscuţi)? Comentariile direct pe blog sunt binevenite… promit un profil general după ce primesc răspunsurile.

trecut, prezent şi lucruri bine făcute

De câte ori ajung în Timişoara sau Arad, mă bucur de clădirile cu parfum de Imperiu care dorm, liniştite, în mileniul trei.  Cred că e corect să ne păstrăm o legătură cu istoria, cu oarece rădăcini, cu Sursa.

M-a amuzat teribil ieri o siglă obrăznicuţă de radio local, înfiptă ca o clamă hippie într-o cosiţă cuminte pe unul dintre balcoanele uneia dintre aceste bătrâne doamne de piatră. Chiar, Brigitte Bardot cu floricele de plastic în păr.

M-a întristat să văd apoi disonanţa dintre oamenii „crescuţi” înainte de 1989, care se tem să discute deschis despre lucruri care ar trebui schimbate, care nu pot scrie numele unui şef pe o coală de hârtie, pentru că dacă află cineva?, şi cei de azi, cărora nu le este frică să îşi întoarcă la nouăzeci de grade drumul în carieră şi sunt dispuşi să înveţe mult, iar, pentru asta.

Şi, în combinata asta tulbure de ieri şi azi, primesc al doilea trandafir alb, în a doua săptămână consecutivă, care îmi înfloreşte pe noptieră. L-am imortalizat ca să îl pot păstra dincolo de efemerul ofrandei.

Vorbeam ieri despre dovada lucrului bine făcut. Ştii că ai făcut ceva bine când au ieşit cifrele şi nu ai strivit oamenii. Ştii că ai făcut ceva foarte bine atunci când cei cu care ai încetat să mai lucrezi ca manager te sună de ziua ta, de sărbători, de o cafea. Sau te caută când au ceva spinos de rezolvat şi nu ştiu pe unde să scoată cămaşa.

Iată că am primit prima floare din cariera mea de trainer de la cineva căruia – evident – i-a plăcut un curs. M-am simţit foarte bine, deşi a trebuit să mă reped în cameră, să scriu o mie de mailuri şi să dau un milion de telefoane după ce am terminat cursul… Ştiu că am făcut, iar, ceva bine.

yo sushi!

Recunosc, am călcat cura în picioare azi. Am mâncat un sushi superb pe post de cină şi un sashimi minunat la prânz. Mi-am luat mâncare ca un hârciog de la o prăvălie de sushi din apropierea hotelului.

Genul acela de loc la care ţi se răspunde cu Da. Puteţi să îmi faceţi o asortată de sushi? Da.

Pot să le iau acasă?

Da. Aveţi ştampilă? Nu, dar lăsaţi-mi numărul camerei de hotel şi vă aduc eu la recepţie chitanţa ştampilată.

Se cheamă customer service. Iar dacă Produsul e bun, Preţul e bun, Plasarea arată OK, nici nu mai contează că nu are Promovare. Pentru că ne Place.

ideile bune se fură

Nu pot să spun”no comment”. Pot doar să mă înclin în faţa incredibilei resurse de biznis românesc.

Brandingul personal, ca metodă de cunoaştere

e foarte interesant cum oamenii mari, mai puţin sau mai mult conştienţi de cine şi ce sunt, încep să se frământe când sondezi în valorile, motivaţiile şi introspecţiile lor.

Cel mai greu e să dăm jos tot voalul gros de sentimente care ne înconjoară uneori ca o tornadă şi să ne gândim la rece cine suntem, cum ne văd ceilalţi, cine am vrea să devenim. Iar când ajungi la sinteză lucrurile devin de-a dreptul complicate.

Important este să poţi sonda. Am făcut asta împreună cu Leaders şi oamenii pe care i-a adus în spaţiul nostru neconvenţional de training. Am văzut profiluri extrem de interesante, unele mai mature, altele mai cutezătoare. Voi reveni cu un email peste vreo lună să vedem dacă branduleţele pe care le-am sădit ieri au de gând să crească mari.  De pus îngrăşământ, am pus. De udat, am udat. Păcat că grădinarul nu poate trece pe la fiecare copăcel, ca să vadă ce face, decât din când în când. Dar poate ne spun copăceii, pe comentariile de la blog, ce la mai fac rădăcinile şi tulpinile şi frunzele şi fructele, tot din când în când…