resuscitări citadine


Îmi târşâiam picioarele, vorba vine, că eram la volan, ieri, gândindu-mă cum şmenarii cu bmw-uri taie coloana ca să se bage în faţă, cum chelnerii sunt enervaţi dacă le soliciţi serviciile pentru care, oricum, plăteşti, şi la lipsa de opţiuni a unui popor pus la zid de propriii lui aleşi, la fel de incompetenţi ca media. Îţi vine să îţi iei lumea în cap. La televizor, pe postul de manele, un burtos cântă unei paraşute un cântec al cărui nume e titrat cu litere mari: HAI DUTE DUTE DUTE. Un dut, două dute? sau poate o dută, două dute… Cratima e moartă, vorba lui Mihaiu, tot pentru că nu mai avem elite. Pentru că lucrul cu capul e mort şi îngropat fie într-un munte de mitocănie, ori într-un manual gros de proceduri ale unei firme care face biz.

Şi apoi… revelaţie. Făcând cu un client o vizită de piaţă, dau peste un breakfast minunat pe străduţa pâinii din Floreasca. Regăsesc pâinile crocante şi cojoase pe care puştiul meu le adoră. Băieţii care servesc arată bine, miros bine, cunosc gramatica limbii române şi pronunţă corect numele complicat-franţuzesc al tuturor produselor. Cred că proprietarul nu e român.

Mă întâlnesc acolo cu o grămadă de lume cunoscută de prin biz, cu care nu mă mai văzusem demult, şi îmi dau seama că lumea vine aici pentru acelaşi lucru: ambianţă, lucruri bune, un wi fi ca să pierzi minutele până îţi vine întâlnirea de biznis. REalizez că e ecuaţia aia complicată, care cuprinde culoarea porţelanului de la ceşti şi farfurii, tabla tradiţională pe care scrie cu creta că azi mâncăm o supă toscană, anunţul jucăuş despre ouăle Benedict care s-au întors din vacanţă.

Te uiţi pe pereţi cât aştepţi să îţi vină comanda. Pe lângă picturile simpatice, o lampă innova plonjează cu subtitrare: Hopa… ceva nou.

Un loc făcut ca să te simţi bine, cu grijă pentru ce vezi şi ce guşti, de la pasul întâi până la ieşirea pe uşă. E aşa simplu, propun să se organizeze lecţii cu lucrătorul comercial nesimţit ca să înveţe, în fine, ce înseamnă să îi iei omului banii şi să îi dai ceva în schimb.

Realizez că există mici motoraşe de bun-simţ, bună-cuviinţă şi bună-creştere din care să ne auto-resuscităm ca un popor de orăşeni la metru ce ne-a făcut Ceauşescu şi să începem să ne respectăm pe noi, ceea ce facem şi mai ales ce e împrejurul nostru.