Fericiți cei blânzi

20160807_114357Am făcut ochi și ne întrebăm cum o să arate o zi de duminică într-un oraș mititel.Suntem în St Maximin, o bijuterie provensală micuță, adorabilă.

Lucrurile arată bine: la cafenele se găsește un espresso, un ceai… la boulangerie e deschis, iar din proviziile de veveriță pentru avion au rămas măsline și cașcaval. Piața volantă e deschisă și ne oferă niște roșii mititele, dulci și scumpe. Breakfastul improvizat ne aduce la următoarea etapă necesară: biserica Sf. Maria Magdalena, firește. Nu fugărim Codul Da Vinci, dar suntem inspirate, atrase, intrigate de toată povestea despre cum a ajuns la țărmul francez o corabie fără vâsle și fără pânze, în care se aflau, se presupune, Maria Magdalena, cu toată suita, familia… și, blasfemie, copiii. Linia Christică. Despre ea se spune că ar fi ajuns aici, și mi se pare o coincidență incredibilă că aspirația noastră de a păși pe aceleași pământuri vine la scurt timp după ce papa Francisc a decis să o numească de apostolorum apostola, adică apostol al apostolilor, ca recunoaștere a relației ei speciale cu Iisus. Intrăm în ape necartografiate, unde singura busolă este Inima. Iar în catedrală începe slujba, cu un preot îmbrăcat în verde. iată-ne așteptând,cu mare răbdare, să putem coborî în cripta despre care se spune că ar conține rămășițele purtătoarei Graalului.

20160807_114357Accesul se deschide după Comuniune, și iată-ne coborând, în spațiul marcat de misterioasa stea cu opt colțuri și imaginile Pocalului, în locul în care nimeni nu vine cu tricouri și nu pupă grilajul, ci se conectează într-o tăcere respectuoasă. Oamenii își fac loc unii altora, ca să poată încăpea în spațiul mititel și supraîncălzit. Experimentăm, pentru prima dată, o senzație de confrerie, cu care aveam să ne întâlnim peste tot .

Biserica e plină de simboluri – cupa și trandafirul sunt marcaje obligatorii ale traseului și mă simt ca o căutătoare de comori decriptând acest traseu secret către ceva ce nu înțeleg bine, dar e mare și valoros și demn de întregul quest.

Comuniune este cuvântul, și nu se referă la bucățica de pâine, ci la o conexiune mare, largă, cu ceva foarte vechi, Binele fundamental, Blândețea dintru început. E un moment bun ca să purcedem către peștera în care Maria Magdalena a preparat remedii și a îngrijit localnicii.. firește, toate sunt legende, așa că problema nu e să găsești argumente, ci să alegi să crezi… sau nu.

20160807_153553Drumul urcă, urcă, în serpentine foarte strânse, către baza unei creste calcaroase impozante. Primul urcuș din călătorie e în fața noastră. Urcăm noi, urcă oameni în cârje, urcă pelerini la Santiago de Compostella, aici ne conectăm cu un trib care ne seamănă foarte mult și care respectă cel puțin câteva pasaje din crezul cathar:

Nu are membri, cu excepția celor care știu că îi aparțin.

Cei ce sunt, știu.

Membrii săi se vor ști unul pe altul prin fapte și prin ființă, prin ochi și prin niciun alt semn exterior, în afara îmbrățișării fraterne.

Și exact asta ni se întâmplă: suntem salutați din ochi de către oameni pe care simțim că îi cunoaștem. Ne încurajează când mai e puțin de urcat, se ajută unii pe alții…  traseul este marcat cu tăblițe bleu și crinul imperial, alb.

Drumul duce la o grotă săpată în peretele vertical, lângă care, aninată în aceeași stâncă albă și dreaptă, stă o mănăstire dominicană. Locurile sacre sunt păzite (uneori, prea drastic, dacă e să mă gândesc la călugărul care a venit să ne întrebe de ce medităm lângă intrarea în peșteră și care, simțind ceea ce transmitea grupul, s-a retras, tăcut și un pic încovoiat).

Pe parcurs, citate din Biblie. Fericiți cei blânzi, căci aceia vor moșteni Pământul. Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fiecare tăbliță e un fel de confirmare a unui atribut necesar. Căci aici nu pot ajunge decât cei blânzi care fac pace.

Creasta de piatră e ca în Olimp, ca la Sedona…  Iar imaginea mea despre peșteră se ciocnește cu o realitate în care supraconstruit mult față de forma originară. O văd, încă, pe Ea, îmbrăcată într-un veșmând cu văl, roșu-bordeaux, în partea din spate a acestui spațiu.

20160807_135341Senzația este una de amplificare, de expansiune. E ca  un farmec, și iar îmi amintesc din Crezul cathar și realizez că aici a existat un popor înalt spiritual, atât de creștini în sensul fundamental al cuvântului încât un papă numit, ironic, Inocențiu i-a distrus, fizic, în secolul al treisprezecelea. Treisprezece.

20160807_134507

Greu să pleci de aici, începem să ne formăm un obicei de a ne așeza și a medita în spațiile astea, e prea multă densitate de citit ca să o poți face fără să îți deschizi inima.

ieșim cu picioare de gelatină, ne oprim în grădina cu cruci ca să abosorbim mai mult, să ne activăm mai mult, înainte de a pleca în jos, pe panta dură pe care am urcat-o.13886341_1427288920618483_3610895290931508760_n

Pe partea cealaltă a platoului calcaros în care ne-am cocoțat, drumul ne duce în jos, spre St Juan les Pins, apoi coboară, domol, în fine, către Tarascon. Am găsit un hotel lângă gară, iar perdeaua roșie semnalizează la ce era, sau este folosit.

20160807_114452Coborâm la o cină, în spațiul larg, marcat ca majoritatea spațiilor din zona asta, cu platani uriași, frumoși. Experiența din peșteră a creat un văl subțire, de separare, între realitatea ”reală” și o zonă în care spațiul fizic pare un fel de hologramă tipărită pe o fășie imensă, transparentă, flexibilă, ca un celofan care ondulează și se mișcă, odată cu subțirimea acestei realități  iluzorii. Aterizarea nu se petrece nici cu cina, nici cu o bere, așa că aleg să  cuibăresc, frumos, în suflet, percepția asta așa de diafană și să o îmbrățișez în somn, în camera în care femei nenumite și -au dăruit farmecele străinilor dornici de o mângâiere.

Citește și https://pisicka.wordpress.com/in-cautarea-graalului/