fărâme de bucurii


București, seară fierbinte. Îți cauți, literalmente, o fâșie de aer mai răcoros. Nu ai marșat la ideea colectiv- derizorie de a da o căciulă de bani pe un weekend la mare, cu chelneri și hotelieri care vor să te jupoaie și cu baie într-o apă suspectă din punct de vedere al compoziției.

așa că ieși, oftând, pentru a urma inițiativa ăluia mai curajos din gașcă și a merge la o bere, o limonadă, ce-o fi. Taximetriștii merg cu geamul lăsat, dar numai un pic, să nu îi ia corentu, și mașina lor devine o formă în care nu faci altceva decât să te coci suplimentar.

și totuși, într-un cartier de oameni care muncesc, te întâlnești cu bucuria. Un loc bine ascuns, către care mergi pe o podină ce aduce aminte de porturile de vase ușoare,  canapele și bănci relaxate, cu perne moi, bere la draft în pahare mici, ca să nu se încălzească licoarea înțepătoare.

savurez o limonadă perfect dozată, nici prea acră, nici prea dulce, în timp ce de la bar sosește un cocktail dement, din care emană aromă de pepene. da, da, e suc de pepene cu multe alte ingrediente care duc la o băutură verde-otrăvitor, cu un gust absolut senzațional. specialitatea casei, pare-mi-se.

Primim tapas: măslinuțe Kalamata în farfurioare yin/yang, niște cartofi cu un sos iute și aromat, geniali. Urmează, în farfurii mici, transparente, o paella făcută ca la mama ei acasă. tabla rotundă, specifică, pusă pe foc și umplută cu toate bunătățile ne-a fost, de altfel, vecină.

Și, ca o perdea, realitatea aceea, urâtă și obșnuite, se prăbușește și se reînnoadă lucruri pe care le lăsaseși suspendate, undeva între ieri și azi, și lucrurile astea vin cu cortegiul de bucurie și dezinvoltură, desfăcându-te din lumea ta cea serioasă ca pe un capac de bere.  Lucrurile redevin simple, și bune, și ușor de acceptat.

Pe ring, fete care au venit special îmbrăcate, cu rochițe mai scurte sau mai lungi, cambrate sau fluide, cu volane sau cu clini, cu pantofi de tango, toc înalt și baretă, plutesc în piruetele specifice de salsa în armonie cu unduirile de șold ale partenerilor lor.

Printre mese vine, eterică, o mireasă furată, însoțită de necesarul cortegiu de nuntași, cameramani, fotografi. Nu știe să danseze salsa, dar se alătură cu bucurie celor de pe ring, ieșită temporar din rigorile rolului ei de astăzi.  Apoi dispare în noapte, levitând printre bănci, plante verzi și perdelele de țânțari, iar noaptea curge, lichidă ca ritmurile latino, până ce hotărâm să curgem și noi pe străzile goale și pentru scurt timp răcoroase, înapoi, în casa care a adunat căldura de peste zi și strigă din toți rărunchii să deschidem geamurile.

un București din care n-a dispărut bucuria și care ar face bine să dizolve fițele și parada de club în favoarea plăcerii adevărate de a sta o clipă cu prietenii și a învăța să dansezi de-adevăratelea. Poate e doar un vis, dar uite că se poate.

Reclame

azi, cenuşa.


În copilăria mea, Bucureştii se mândreau cu titlul de Micul Paris. Apoi a venit un om nebun şi rău şi a demolat case cu parfum de altădată şi biserici şi catedrale şi a răscolit oasele morţilor din cimitire.

Blestemul Brâncovenilor l-a ucis pe omul cel rău în sfântă zi de Crăciun, iar oraşul a respirat, oamenii au uitat – inclusiv să aibă grijă de el, astfel încât a albit odată cu generaţia care a pus mâna pe puşcă în 1989.

Pe lângă bulevardul Dacia, codiţa cea nouă, cartierul vechi ne arată o grămadă  de case, cândva frumoase. Acum arată ca pogorâte din Marile Speranţe.

Un geam înlocuit de o bucată de placaj titrează, sec: GOL. La rivalitate cu perechea de sandale care zace de cine ştie când pe bordura casei.

Între strălucirea interbelică pierdută şi zborul frânt de azi, oraşul a pierdut un tempo, o respiraţie, o viaţă. De parcă o forţă nevăzută a supt toată vitalitatea metropolei, lăsând în loc fantome de clădiri, bucăţi de semne, aşchii de vieţi întrerupte brusc de vântul coroziv al uitării. Iubesc oraşul ăsta pentru că aici m-am născut… şi aş vrea să am timpul şi banii să aduc înapoi vara vieţii pe strada iernii.

să vă dau de la promoție?


Când ceri un cașcaval la Kaufland, prima ofertă vine de la prețul cel mai bun. Bun training, clar orientat pe ce așteaptă românul de azi. O țară ruptă în coate îmi arată tot felul de lucruri stranii.

M-am minunat când am văzut pe cineva într-o cabină telefonică… Mă întrebam unde se mai găsesc cartele.

La o privire mai atentă, telefonul e… wireless. la propriu. Femeia folosește cabina drept adăpost pentru o conversație mai puțin sufocată de zgomotul străzii.

În țara asta porțile nu se mai deschid către nimic. Suntem în nicăieri și nicicând.

e trist și sordid. Nu pot decât să mă uit cu jale la scenă și să sper într-o realitate alternativă, mai bună decât cea pe care o oferă un București obosit, mai plin decât de obicei în august, semn că lumea nu a mai plecat în vacanță. În definitiv, dacă nu ai nicio chemare către grădina ta interioară, e musai să te străduiești să o creezi… sau să o afli într-un colț neașteptat.

Și, până la urma urmei, găsești o bicicletă vopsită într-o culoare moale și blândă, cum nu ai mai văzut de când rătăceai prin alpii maritimi, la Saint Paul de Vence. O bicicletă care vorbește de o tinerețe melancolică și puțin desuetă, dar care miroase a parfum de violete și aruncă fluturări de mătase. Poate că, totuși.

trăiesc într-un oraş schizofrenic


O dimineaţă crocantă de mai, îţi vine să tragi maşina pe dreapta, să te tăvăleşti pe câmp, în iarbă şi să îmbrăţişezi toţi copacii. Asta pentru circa 25 de secunde, pentru că pe urmă începi să te întâlneşti cu feţele oraşului:

Cei care nu ştiu

că tu eşti în spatele lor, pentru că nu se uită în oglindă şi dau cu spatele pe sens unic, două greşeli într-una. Se pune că e una gratuită?…

Cei care nu vor

Pe gardul unei curţi de vis-a-vis de mult trâmbiţatul sediu nou al poliţiei rutiere, un afiş produs cu intenţie – profesional – ne spune că în locul acela găsim tribul dezumflătorilor de roţi. Cât de disperaţi or fi în fiecare zi că nu mai încap maşinile în curtea Poliţiei şi dau buzna la ei? Eu aş fi abordat problema total diferit. Parcare, 4 lei ora. 😀

Cei care nu pot

Mă opresc la circa financiară, să mai fac un pas pe lungul drum al actelor care m-ar putea apropia de vânzarea casei… şi, iată, cea mai drăguţă funcţionară de pe lume înţelege că îmi trebuie actele urgent, mi-a făcut dosarul de pe azi pe mâine, dar impozitul trebuie plătit la poştă. La poştă nu se poate plăti, pentru că nu merge serverul primăriei. Nu se ştie când va merge serverul primăriei. Pe calculaţie apare pentru n-şpea oară aceeaşi amendă pentru viteză încasată când goneam pe Ştefan cel Mare, mânată de amor, cândva, în 2006. Ok, dacă ăsta e preţul. Nu – nu putem elibera certificat, aveţi amenzi de plată. Vom plăti. Cândva, când va merge serverul primăriei.

Mă duc la bancă, să mai acopăr din găurile de şvaiţer ale cardului. Pe acte apare seria veche de buletin. Conştiincioasă, cer să actualizăm datele, că tot vrea BNR-ul să ştie şi laptele ce l-am supt. Nu se poate. Nu e curent. Nu merge xeroxul. Trebuie copie după buletin.

Cei care nu, pur şi simplu nu.

Respir. Mă urc la volan, revin acasă, am un milion de treburi de făcut, oricum. La Pipera e barieră, am venit prin cvartalul de birouri şi ar trebui să fac stânga. Toate benzile pe sensul care duce spre căsuţa noastră cea ipotecată sunt pline.  Mă duc mai încolo şi întorc, e drept, pe linie plină, ca să îmi iau un loc la codiţa cea de maşini. În spatele nostru, un megane face acelaşi lucru. În spatele lui, deşi semnalizase, deşi avea loc berechet, un gipan cu un grăsan frustrat trage claxoane, se opreşte în dreptul megănuţului care se aliniase deja la coadă şi scuipă aerosoli saturaţi cu ură. Mă uit la el ca la o specie exotică, înregistrez handicapul şi bariera se ridică.

Mă întreb unde sunt Cei care ştiu, Cei care vor, Cei care pot  Cei care da, în general DA,  în oraşul ăsta incapabil să.