Fuga de Viaţă


Sâmbătă, fugind între trei petreceri, literalmente (una terminată vineri noaptea, târziu, a doua, în curs şi a treia la care trebuia să ajung) mă gândeam pe de o parte la excesul de viaţă socială, la contactele pe care nu le poţi face altfel şi care sunt, de multe ori, chiar plăcute, şi la tentaţia fugii de interacţiuni.

De câteva luni întâlnesc oameni care se aliniază, matematic, în două tipare pe care le consider groaznice.

Primul, ascundem lipsa vieţii personale în muncă.

Recunosc că lucrez mult, pentru că îmi place la nebunie ce fac. Dar îmi las loc de joacă, de prieteni, de întâlniri, de conversaţii inspirate. Nu m-am ascuns în ecranul ultraportabilului şi nici nu am suferit după tastaturi în cele două săptămâni petrecute în junglă. Dar m-au năpădit după aceea proiectele clienţilor, nici pe ale mele nu vreau să le las deoparte şi recunosc că lucrez. Mult. Însă cei despre care vorbesc sunt oameni care trăiesc la birou. Nu mai pot vorbi despre altceva decât despre sarcinile de serviciu şi colegi, şefi şi evaluări, bugete şi şedinţe. De fapt, e ca în povestea cu oul şi găina: nu ştii dacă munca le-a ucis viaţa personală sau e o bună acoperire pentru lipsa acesteia.

Labyrinth-woman-300x199

În al doilea caz, nu puneţi luneta pe workaholic. De vină sunt şi prietenii, dacă ei există, pentru că trebuie să târăşti pe cineva afară din bârlog ca să poată re-evalua Viaţa, aşa cum este.

A doua situaţie e şi mai problematică. Oameni care şi-au setat un scop spiritual (nimic mai nobil) pentru că s-au izbit de pereţii şi pragurile Vieţii şi acum fug rupând pământul de problemele lor, de sentimentele lor, de reacţiile lor.

Deşi spiritualitatea e o parte obligatorie din matricea umană şi, de obicei, mai devreme sau mai târziu, o descoperim şi o acceptăm, ea nu e o scuză pentru evitarea tranşării problemelor noastre sufleteşti. Mai mult, am văzut eşuaţi în spiritualitate, cu pretenţii de maestru, oameni care au probleme grave la nivel de etică sau interacţiuni sociale.

water-dropChestiunea mi se pare simplă: dacă ai îmbrăţişat ideea că suntem fiinţe spirituale, care trăiesc o experienţă umană, şi eşti în lumea asta, dar nu din ea, ai de ales între două variante: prima este să te duci în sihăstrie şi să îţi aştepţi iluminarea, sau să dedici exclusiv comunităţilor spirituale (tot un fel de mănăstire dial-up e şi asta). A doua, dacă ai rămas în lume şi eşti în ea, ai obligaţia  de a funcţiona în stup, şi de a funcţiona ca o fiinţă integrată cu Familia, bună sau rea, cum o fi ea.

???????????????????????????????

Asta înseamnă că trebuie să fii o albină funcţională. Şi dacă vii să îţi verşi în experienţele spirituale imperfecţiunile şi nerealizările tale emoţionale, nu faci decât să agravezi ceea ce ar trebui, de altfel, vindecat.

Trauma ta te izolează într-o lume de oglinzi strâmbe, în care simţi nevoia ca tu să ai dreptate şi ceilalţi nu, în care te simţi manipulat (şi da, eşti manipulat de propriile deşeuri sufleteşti, pe care nu le-ai măturat la timp din casă) şi apare maestrul refulat, superior, luciferic. Mai deştept decât toţi ceilalţi şi incapabil să audă ceea ce i se spune, sugerează, strigă de pe malul celălalt al prăpastiei pe care singur şi-a căscat-o.

Indiferent cât confort îţi dă contul de manager în bancă, maşina de firmă, cartea de vizită sau perceputa superioritate a unei căi spirituale pe care ai ales-o, nu poţi funcţiona dacă nu alegi, mai întâi, să îţi obţii MBA-ul în arta de a fi. Lasă-ţi jos bagajul cu emoţii negative, condiţionări şi tipare mentale neproductive şi treci înapoi la planşetă. Ai de desenat un proiect mai important decât toate celelalte: TU.

 

Pentru mai multe idei despre eliberarea emoţională, citeşte şi articolul referitor la https://pisicka.wordpress.com/un-pic-mai-bine-in-interiorul-tau/atelier-de-renastere-personala/.

In Joy


de Dragobete

Şi da, e bine scris. Anii de stagiu de prin State m-au deprins cu cuvinte care îmi vin mai la îndemână decât limba română.

Vin sărbătorile astea, „obligatorii”. cu înregimentarea specifică. Dacă nu ţi-ai planificat o cină romantică de Valentine’s Day, eşti un ratat neintegrat. Şi mai vin sărbători pe care chiar le simţi.

Atunci încep să se întâmple ciudăţeniile… Când vine peste tine ceaţa aceea dulce care începe cu visul cu ochii deschişi şi se termină cu visul adevărat, din somnul călător.

de-o vorbăSau când aterizezi într-un loc pe care l-ai dorit…  şi apar de niciunde oameni pe care îi cunoşti de când lumea. Şi se deschid porţile nevăzute, şi de dincolo de ele încep să apară Darurile.

Ce încerc e să spun că ocaziile nu sunt, de cele mai multe ori, planificate.  Că nu trebuie să ne conformăm. Că suntem invitaţi şi răsplătiţi să ne urmăm inspiraţia. Ce urmează după aceste momente de desprindere din normă nu poate fi decât bun.

Mai mult decât atât… când sunt Sărbători adevărate, acelea nu se programează, ci se simt. În jurul lor pluteşte un fel de aer dens şi plin de forţă.

Invitaţia de azi e triplă:

1. explorare, şi scufundare în sensurile adânci ale acestor zile speciale

2. un NU hotărât programărilor de tip social. Dacă definiţia ta de plăcere e o ceaşcă de ciocolată, substituie pregătirile cu o zi în pijama şi cu cea mai dragă ceaşcă, umplută şi iar umplută

3. nu e greşit să ai inspiraţie. De fapt, e chiar bine. Ce te inspiră azi, într-o zi specială, sau în cea mai normală zi din viaţa ta?

Şi de aici rădăcina bucuriei, în care poţi să creşti şi să alegi să rămâi. In Joy.

Lumea întreagă e o oglindă


există oameni care catalizează lucruri.

Ziua mea de ieri s-a terminat suficient de târziu ca să apuc să fiu printre primii care să ureze unei prietene foarte speciale La Mulţi Ani de o zi foarte specială.

Doamna asta e inspiraţie în mişcare. Emană inspiraţie. E ca un copac cu rădăcinile în cer, care te invită să te alimentezi din fructele pe care le produce necontenit. Acum a scris o cărticică… dar despre asta, mai târziu.

Deschid computerul, sună skype-ul de departe, şi iată un start foarte bun, cu vise şi planuri.

pe urmele boierilor

Puţin mai târziu, vorbesc la telefon cu cineva din BeNeLux, care se luptă cu o droaie de blocaje. Oamenii caută cauze exterioare şi se luptă, şi se luptă… Încerc să explic că atragem o grămadă de porcării, care vin şi se lipesc de noi ca magneţii. Mai exact, de gândurile şi comportamentele noastre „negative”. Întâi ne strică ceva, la nivel emoţional, iar apoi un ceva din mintea noastră produce tipare care ar trebui să ne apere la următoarea tentativă de vătămare. De fapt, aceste tipare nu fac decât să producă un fel de şanţ pe discul minţii, şi ne reîntoarcem în relaţii care se destramă după două luni, să iubim oameni care nu ne iubesc, să ne fie frică de lucrurile care ar putea să ne ducă un etaj mai sus.  Părăsim conversaţia cu o decizie de acţiune, iar ziua mea curge, aglomerată, între telefoane şi emailuri (cine a zis că o oră de consultanţă e scumpă ar trebui să vadă câtă muncă e în spatele acelei ore facturate).

La patru trebuia să ajung în centru, la Hanul lui Manuc. Prieteni buni şi parteneri buni fac un mini-event pentru businessul lor şi al clienţilor. Când am primit invitaţia nici nu am citit-o, doar mi-am marcat 4 în agendă. Sar în maşină, garez iscusit pe lângă staţia de metro, nici prin gând nu îmi trece să conduc până în centru ca să mă învârt apoi după loc de parcare. În vagon, mă aşez şi privesc oamenii.

Sub Pomul de Scorţişoară

Mintea începe să clămpăne: ăsta nu are bani. aia doi sunt delincvenţi. ăsta nu o să îşi găsească femeie. Îi trag una peste gură, o resetez şi încep să mă uit, cu insistenţă, la fiecare dintre ei, ca să văd ce e frumos în acel om. Cu fiecare respiraţie, simt cum vagonul se luminează. Oamenii sunt, cu adevărat, frumoşi.

Hanul lui Manuc ascunde secrete bine renovate, suntem într-una dintre primele săli de bal din Bucureşti, aici se adunau boierii, mi se spune. Ciudat, cu zece minute înainte mă vedeam îmbrăcată în rochie lungă, cu talie înaltă şi fir de aur, conduri cu vârf ascuţit, întors în sus, şi înconjurată de bărbaţi în anterie de mătase, şi ele cu fir.

o carte pentru minte

Descopăr cu uimire şi bucurie prietena ce împlineşte anii menţionaţi… venită să lanseze noua ei carte, în eventul la care aterizasem în necunoştinţă de cauză. Bucurie maximă, pentru că: 1. adusesem un cadou de Amazon, neştiind că o voi întâlni. 2. Văd cartea, partenerii noştri au sponsorizat tipărirea, şi vom primi un exemplar. 3. Îl întâlnesc pe directorul editurii şi vorbim îndelung despre Amazon. Un om foarte, foarte frumos.

Eventul curge, cu noi frumos aşezaţi pe scaunele princiare, din mătase. Primesc în continuare mesaje de parcă ar clipi semaforul, sunt din ce în ce mai high şi mai fericită, fără o explicaţie clară, e ca şi cum pe tavanul acestei săli s-ar fi aşezat puzderie de îngeri, ca zăpada pe copaci, şi lumina lor străluceşte din ce în ce mai tare. Se lansează cartea, cu explicaţii, primim un pasaj proaspăt, dintr-o carte despre un GonDrag care avea de împărţit nestemate lumii, şi lumina străluceşte şi mai tare.

în Puls.

Bonus: Orlando, cel care mi-a cântat din tobe, la despărţirea de ultima mea echipă corporate, e aici cu tot harnaşamentul, oamenii primesc tobele şi energia Mamei Pământ se porneşte, ca un vârtej ascendent de tornadă, şi ia pe sus pe toţi oamenii ăştia, frumos îmbrăcaţi în rochii drepte, negre, de business, şi costume cu cravată.

Plutesc, nesigură de contactul cu realitatea 3D, înapoi, spre staţia de metro, deschid cărticica verde şi din ea încep să răsară lujerii subţiri, eleganţi, care cresc cu iuţeală. Culorile umplu grafica alb-negru şi, când mă dezmeticesc, constat că sunt cu o staţie mai departe decât cea la care trebuia să cobor.

Doi Mari Vrăjitori

Realizez asta abia în stradă. Mai compostez o dată cartela, iau metroul înapoi, către locul în care am parcat maşina, zâmbindu-mi mie şi prietenilor care m-au aruncat în starea asta de graţie.  Pun cheia în contact şi plutesc spre casă. Intru  pe stradă şi becurile stinse ale uriaşelor lămpi de mercur se aprind, unul câte unul, când trec pe lângă ele.

Ajung acasă. Ceasul de pe bord arată 7.27, ar pe blackberry văd 7.00 . Iar am „mâncat”  timp, iar porţiunile lipsă devin din ce în ce mai evidente…

Iar după lumina aceea din sală şi lumina de pe stradă, nu mai am decât de scris dedicaţia Danielei Andreescu, căci despre ea este vorba, de pe prima pagină a cărticelei care izvorăşte lujeri mai ceva ca jungla şi Jumanji:  Behind the Light there is…

Amen, sister. Ce gândim, aia primim.

Povestea ligheanului de alamă


onoraţi-vă prietenii, chiar dacă nu mai sunt aiciAm avut o prietenă extraordinară , Mariana. Mariana era doctor în etnografie şi psiholog, unul dintre cei mai buni practicieni români pe testul Szondy (îmi amintesc că a văzut că sunt însărcinată când nu eram încă nici în luna a doua) şi apărea în viaţa mea de câte ori eram prin vreo criză.

O moştenisem de la soacra mea, Dumnezeu să o ierte, împreună cu inelul cu piatră albastră care a sosit de ziua mea, după  marea plecare. Nu ştiu de ce tot vorbesc de oameni mutaţi de aici azi… ba da, ştiu. Pentru că lăsăm urme în viaţa celorlalţi. O să vorbesc despre una dintre aceste urme.

Mariana veşnic avea ceva de rezolvat şi, fiind eu chimistă, îmi pune în braţe într-o  bună zi un mare lighean de alamă, mega pătat, rugându-mă să rezolv problema. Am încercat şi pe aleea de gospodină, şi pe cea de inginer chimist (cu ce substanţe am putut găsi), ligheanul arăta binişor, dar nu corespundea cerinţelor. Aşa că Mariana a decretat: păstrează-l tu, eu oricum nu am loc. Aşa şi era: în apartamentul ei micuţ de bloc, plin ochi cu cărţi, nu mai încăpea mare lucru.

Ligheanul a tot navigat prin casă, pe afară, cu funcţii de stocare, în general, până când, înainte de plecarea în Amazon, mi-a trăsnit ideea de a-l transforma în fântână. Am cumpărat o pompă submersă, am pregătit bucăţele de sticlă polizată şi… m-a luat febra călătoriei pe sus. Întoarsă în România, decid azi să întorc cu susul în jos tot livingul, pentru că s-au adunat cinci ghivece cu flori roz şi o vază cu lalele aşijderea (e un motiv ca oricare altul), aşa că, în marea renovare şi realiniere cu Stelele Zburătoare ale Anului Şarpelui de Apă, chiar am răsturnat toată logica încăperii ca să mă pliez pe pătratele benefice, şi am dat peste lighean….

Unul dintre remediile bune de anul ăsta, pentru consolidarea succesului, este această fântână. Aveam pietre de pe plajă, şi scoici, am renunţat la cioburile de sticlă şi am umplut  cu apă legendarul lighean, care stă exact în colţul în care sunt necesare remedii de metal. Am adăugat câteva picături de ulei esenţial pentru armonizarea spaţiului. Diseară voi lucra cu unul dintre uleiurile de abundenţă… şi iată cum cadoul Marianei a ajuns să prindă viaţă într-un an atât de puternic şi transformator cum e 2013. Cred că e felul cel mai potrivit în care, ani după ce ea a trecut dincolo, marele lighean de alamă a devenit matca bogăţiei, iubirii, bucuriei şi norocului din casa mea, împrospătată pentru a primi cum se cuvine valurile de energie care o vor parcurge în următoarele douăsprezece luni.

Parfumul


Există o carte celebră, scrisă de un nene numit Parick Suskind, ecranizată acum câţiva ani. Se cheamă Parfumul şi, dincolo de subiectul evident, vorbeşte despre Opera Perfectă, e un fel de Meşter  Manole în varianta chimistului.

De ea mi-am amintit ieri, când, oprită în faţa tarabei unui cioban de Sibiu pentru a cumpăra nişte brânză maturată şi mămăligă, lângă mine aterizează un nene cu pantalon gri, perfect, cizme din piele gri de crocodil şi ochelari cu ramă subţire, din aur. Împrejurul lui se revarsă un val dintr-un parfum care, de altfel, îmi place – Fahrenheit – dar într-o cantitate copleşitoare. Compania – o doamnă cu douăzeci de ani mai tânără, evident plictisită de conversaţia omului cu baciul, dar bine securizată de dimensiunea contului din bancă.

De vreo săptămână încerc să mă reîmpac cu mâncarea europeană şi nu prea îmi iese, drept care şi sensibilitatea mea la mirosuri este foarte mare în perioada asta. De altfel, de câţiva am cam renunţat la parfumurile chimice, de sinteză, şi folosesc aproape numai uleiuri esenţiale, cu care mă joc şi fac compoziţii în funcţie de stare, care mă ajută şi ca remediu de aromaterapie, şi ca mesaj olfactiv.  În Amazon, aflată în perioada geranium, am fost deliciul fluturilor, care veneau să mă adulmece 🙂 .

Mi-am amintit puţin mai târziu de bunica mea, produsul educaţiei de pension, care îmi explicase două lucruri: primul, că parfumul e o chestie personală, drept care NU se face cadou decât între oameni care se află în relaţii foarte avansate, şi al doilea, că fiind o chestie personală, nu trebuie detectat decât când intri în „sfera” persoanei respective, la mai puţin de un metru distanţă. Detectat, deci. În niciun caz să urle de la nu ştiu câţi metri, ca la fătucile astea de club, care varsă juma’ de sticlă pe ele, să fie sigure că masculul simte becul roşu clipind.  Sigur că o parte dintre regulile de şcoală veche (de pildă, purtatul mănuşilor când ieşi din casă) nu mai sunt aplicabile azi, dar chestiile evidente, zic eu, încă mai au sens.

Aveam, la un moment dat, un coleg, evreu ardelean, scăpat prin urechile acului de deportare în timpul războiului. Un tip de un rafinament greu de egalat, care îşi asorta ciorapii şi chiloţii la cravată şi îşi pregătea ţinuta pentru a doua zi în seara precedentă (Doamne fereşte să se  schimbe vremea, că atunci întârzia o jumătate de oră la birou, din cauza agitaţiei produse de pregătirea noii ţinute). Obişnuia să dea, de cu seară, un puf de parfum pe cămaşă sau pe reverul costumului, ca să stea până a doua zi dimineaţă şi să devină foarte, foarte subtil. Într-adevăr, îl simţeai când te apropiai de el, şi se amesteca de minune cu tabacul practicat cu prudenţă.

Parfumul se poartă pe piele, nu pe haine, şi se aplică în punctele de puls. Acolo unde simţi că bate inima. Sub lobii urechilor, pe gât. Pe interiorul încheieturilor mâinilor. În centrul pieptului. Ca să difuzeze odată cu căldura corpului… într-un mod subtil, nu evident, ca un degeţel care face semnul de vino-ncoa’ 🙂 . Şi aşa, se transformă într-un mesaj plăcut în loc să urle ca o reclamă proastă la bere de pe un ditamai panoul publicitar luminos. Pentru profesioniste, însă, recomandăm menţinerea cantităţii de un sfert de sticlă la o aplicare. Merge cu decolteurile uriaşe, machiajul strident, fusta scurtă la limită şi tocul de doisprezece. Că doar marfa trebuie să atragă atenţia clientului, nu?

A practica Iubirea constant


Nu, nu este un articol despre tantra. Mă uit pe mediile electronice pe care am re-aterizat fix acum o săptămână şi, cu sau fără legătură cu pârdalnica ocazie de marketing a lui Februarie, aia cu inimioare şi ciocolată şi trandafiri omorâţi, văd din ce în ce mai multe postări despre iubire.

Majoritatea sunt enunţuri, foarte adevărate, dar greu de pătruns şi mult mai greu de aplicat. Oamenii le copiază şi le postează pentru că simt o afinitate specială cu energia celor scrise, sau a celui care le-a scris. Ce simt că lipseşte este o metodă practică, dar practică, prin care să le aplici, şi ideea de azi mi-a venit după ce am citit ce a postat o prietenă, care s-a hotărât să trimită iubire şi iertare celor care i-au deranjat viaţa 😀 (Mulţumesc, Delia). Citind-o, am realizat cât de mult rămâne la nivel declarativ din ceea ce stabilim ca principiu de viaţă şi cât se manifestă, concret, prin focus mental şi acţiune concentrată.
Eu cred că Iubirea, manifestată în toate formele ei, este un mod de viaţă, o filosofie şi o disciplină. Înseamnă să gândeşti într-un anumit fel. Începe prin a te uita la oamenii cu care te întâlneşti în metrou, în trafic, pe stradă, la supermarket, la birou, ACASĂ (aţi remarcat că pe cei de acasă îi considerăm „cuveniţi” şi facem pentru ei mai puţine eforturi decât, să zicem, pentru cei de la serviciu?). Alege pe cineva şi încearcă să vezi frumuseţea în acea persoană. Ce e, într-adevăr, frumos, perfect, divin în persoana respectivă. Nu ce te deranjează sau nu corespunde normei. Simplul contact cu acest aspect de perfecţiune al persoanei respective e suficient ca să stabilească o punte invizibilă, care repară, sudează, întregeşte.

Dacă acest exerciţiu e bine făcut, după câteva săptămâni vei constata că ţi se îmbunătăţesc relaţiile. Ţi se netezesc potecile, ţi se deschid porţile şi apar posibilităţi noi, la care nu te-ai mai gândit.

E timpul pentru faza următoare. Alege-ţi pe cineva necunoscut. Bodyguardul de la intrare. Casiera de la Billa. Cerşetorul din parcare. Priveşte în ochi aceste persoane pe care le ignorăm zilnic, trimite prin privire iubire, atâta cât poţi şi de cât eşti în stare. Până acum nu am auzit de vreo moarte accidentală prin supradoză de iubire, deci dă cât te ţin curelele. Oferă-i acelei persoane cadoul nevăzut al Forţei care animă totul.

Urmăreşte schimbările. Eu practic asta cu taxatoarea din parcarea de la birou. Ce s-a întâmplat e că în această parcare, întotdeauna plină, fie există, fie se eliberează un loc pentru vaporul meu lung şi lat, de câte ori vin să parchez.

Meditează cât mai des la aspectele tale feminin şi masculin. Cu toţii le avem pe amândouă, ca prototipuri ale androginului perfect. Vezi unde faci excese şi unde mai ai de lucrat. Exprimă-ţi aceste aspecte armonios. Reflectează la final de zi în ce parte a predominat manifestarea ta din acea zi. Dacă vrei o metodă rapidă de echilibrare, ia imaginea de mai sus, cea cu albastru şi roz, şi priveşte-o timp de un minut.

Şi, mai ales, gândeşte-te că eşti o Sursă în mişcare, şi că poţi, prin intenţie, să împrăştii iubirea ca pe o ceaţă luminoasă în jurul tău: să o faci cadou şoselei pline de gropi pe care o înjură cu toţii, ca să se repare mai repede.

Şoferului care îţi „ia faţa” cu obrăznicie şi nepăsare, ca să înceapă să îi pese data viitoare. Copilului care plânge, admonestat în public sau obosit sau flămând, ca să îi fie un pic mai bine. Cuplului care se ceartă în restaurant, lângă tine.  Plantelor din ghivece, ca să  le treacă mai repede timpul până le poţi scoate în soare, pe balcon. Hainelor cu care se va îmbrăca mâine copilul tău sau fiinţa care doarme pe perna de lângă tine…Şi mai ales, MAI ALES, celor care te aşteaptă acasă, într-un sat, sau într-un oraş, să le dai un telefon sau să treci pe la ei şi să guşti din dulceaţa aceea neasemuită pe care o face mama.

După care poţi să te aştepţi la minuni, căci poarta miracolelor s-a deschis o dată cu inima ta.