coborând spre înălţimi

Ca să urci, trebuie să cobori. Lecţie mare, de viaţă, dată cu zâmbetul pe buze. Seminţele de sănătate de la Karmapa, cel mai modest şi cel mai frumos cadou, sunt, ca şi şnurul roşu, cu un nod special la mijloc, un mod extrem de simplu de a face lucruri mari.

Scriu printre bubuiturile pocnitorilor cu care indienii, de ieri incoace, il tot sarbatoresc pe Rama. Restaurantul hotelului e inchis. Pe gresia frumoasă au croit un altar, cu flori şi statueta de rigoare, iar în faţă au ars, de-a binelea, lemne şi cărbuni. Aseară, când am ajunşi, rupţi de oboseală după slujba tibetană de la mănăstirea zilkon nygmapa, nu ştiam cum să mai sărim dintr-o parte într-alta. Localnicii indieni, beţi, aruncau cu pocnitorile direct în noi.

Contrast enorm cu liniştea universală pe care o resimţi de când intri în mănăstirea aflată la un sfert de oră cu jeepul, unde găseşti un fel de adunare a breslelor de artizani, care lucrează deopotrivă lucruri sacre şi laice. Potecile zen, grădina cu podeţe şi pietre rotunde unde am mâncat de prânz, şi mai ales, mai ales templul. Deşi Norburling e mănăstire tantrică, puţine sunt locurile cu imagini şi basoreliefuri explicite. Templul, însă, domină. Tantra e mult mai mult decât o metodă deşteaptă de a folosi ceva ce deja îţi place.

Din sfinţia mănăstirii, aterizarea direct la shopping se lasă cu ceai şi cu conversaţii într-o prăvălie ţinută de un comerciant bătrân şi înţelept, de la care cumpărăm talismane, mandale şi câte şi mai câte. Obosiţi morţi, parcăm la un restaurant tibetan. Sunt foarte deschisă la toate, iar din grup am preluat, cum-necum, o durere de cap soră cu migrena, care mă face insensibilă la bunătăţile numite momo, tsampa (piah, parcă e supă de muci) etc. Nimeresc o supă cremă de dovlecei pe care o pasez instantaneu. E delicioasă, dar mirosul de usturoi îmi accelerează puseurile de migrenă.

Mergem pe jos, spre hotel, pe poteca îngustă, de munte, în stânga e peretele şi în dreapta e prăpastia. Acest mic orăşel sacru-hippie stă sub lumina unei Căi Lactee cum n-aţi mai văzut.

Ziua următoare (am pierdut şirul datelor şi al zilelor)

Învăţăturile cu Dalai Lama se ţin la Templul de vară. Avem un loc privilegiat, îl putem vedea când vine şi pleacă… templul e cât o biserică, în curte sunt mii de oameni. Terasa acoperită a fost transformată în curte interioară, iar uşile batante de sticlă se deschid cu toţii şi astfel ajungem să fim cuprinşi în suprafaţa extinsă a templului, care parcă pluteşte pe o culme de munte. Nu ai voie să vii cu aparat foto, cameră, telefon, laptop… mergi pe jos, în tăcere, cugetând la ceea ce nu ştii că o să se întâmple, prin larma exotică a vânzătorilor matinali de turtiţe, apă, fructe. Ăsta e un oraş în care găsesc tot ce vreau… Mâncarea e predominant vegetariană, îmbrăcămintea e hippie, bijuteriile de argint, minunate.

Cărăuşia se face cu nişte ARO-like chestii, care claxonează îngrozitor pe străzile late cât Blănarii, pe care circulă pietoni şi maşini în două sensuri, sau cu măgari, care duc orice, de la cărămizi la baxuri de apă plată. Îţi cari, în linişte, în trăistuţa ta, legitimaţia de intrare cu poză, paşaportul, cănuţa de ceai, aparatul de radio cu mp 3 şi înregistrare, care să prindă conferinţele traduse în engleză, şi laşi acasă judecăţile (nu ai voie să judeci pe nimeni), adaugi puţină compasiune, treci de porţile magnetice de control, de controlul săculeţului şi de cel corporal şi ajungi în locul ticsit, la secţiunea românilor, unde te înghesui cât să stai turceşte cu săculeţul aproape.

Comtemplu o naţie oprimată, care a învins şi, la urma urmelor, conduce prin blândeţe. Şi serviciul de securitate e plin de înţelegere şi bunăvoinţă..

Ne-am trezit la 5.30, ca să nu ne pomenim iar că italienii ne fură locurile :’| . Aseară, conducătorul grupului a avut buna inspiraţie să verifice cum e cu repartiţie vs promisiune şi i-a prins pe macaronari în flagrant, mutând pernuţe şi etichete. O lungă, lungă aşteptare şi iată, apare cel căruia nu îi dai vârsta, care şi-a dedicat viaţa salvării altora. E un om, care lasă, pe capul scării, cupa şi pălăria caraghioasă, cu coamă galbenă, şi ne face o introducere despre budism şi legătura cu alte religii ale lumii. Vorbeşe despre desprindere de nevoile fizice, în timp ce călugării se împrăştie în mulţime pentru a distribui, din găleţi uriaşe, pâiniţe proaspete. Să hrăneşti mii de oameni e o chestie.

După găleţile cu pâine apar, prin aceeaşi metodă (călugărul suplu care calcă în poante în spaţiile mici dintre miile de oameni aşezaţi în postură de meditaţie) ceainice uriaşe, din care curge ceai cu lapte… nu. cu unt de iac. şi cu sare. Puah, în primă instanţă, dar te obişnuieşti repede cu gustul… şi cu pâine e un breakfast perfect. Înapoi, la neverending self, la structura ateirei, la tipurile de budism şi înţeleuciunea „profesionistă”. Sunt între oameni care plătesc, efectiv, călugărul pentru ca acesta să se roage pentru ei.

Anunțuri

3 comentarii la “coborând spre înălţimi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s