plecarea în lume

Aseară, una din prietenele din grupul format ad-hoc a primit recomandare de la astrologul vedic să meargă la Shiva. Ne roagă să mergem împreună, suntem trei, asistând, probabil, la unul dintre cele mai străvechi ritualuri, în care preotul, marcat de o hemipareză, oferă zeului neîndurător ofrande de miere, orez şi petale de gălbenele, în speranţa că acesta ne va asculta.

Nu rezonez cu zeii locului, dar, pentru că suntem călători, cer binecuvântare pentru drum şi mulţumesc pentru ospitalitate. Ne-am urcat în maşină purtând câte un straniu puct portocaliu-roşiatic în centrul frunţii, amintire de la preotul care ne-a spus să îl căutăm dacă avem nevoie, poate face slujbe şi dacă suntem departe… Ieşim din templu, contemplăm bazinul în care guri de monştri varsă apă adusă de departe, de la cascada din munte, şi ne îmbarcăm.

Drumul înapoi, spre ţară, ne va trece prin Chandigarh, în două etape mai puţin chinuitoare decât cea de la sosire. Pe măsură ce coborâm serpentinele şi ne îndepărtăm de peretele acela ciudat de munte, surpat în grohotişuri care iau forma perfectă a unei inimi, se disting mai clar crestele din al doilea val, sub care e cuibărită Dharamsala. Munţii noştri, împăduriţi cu pinii aceia graţioşi, aproape eterici, par înunecaţi faţă de crestele goale, înzăpezite, ale lanţului înalt. Plecăm din pădurea cu atâtea feţe, care ne-a întâmpinat cu izvoare şi fragi, cu tarantule şi poteci, cu globurile ciudate, luminoase, care nu apar decât în fotografiile făcute cu blitzul. Pe drum, ne încurcăm mai puţin decât de obicei, ne-am trezit doar cu un grupuleţ care a luat o maşină şi a plecat, pur şi simplu, la Rishikesh, lăsându-ne fără suficiente vehicule care să ne ducă la New Delhi.  Ne oprim cam la douăzeci de kilometri de plecare, ca să ne redistribuim în maşini, ocazie cu care căpătăm un adorabil pasager. Are optzeci şi trei de ani, este hâtru şi înţelept, citit şi plăcut, ne curtează, galant şi adoră muzica pe care am cumpărat-o şi am pasat-o şoferului. CD-ul cântă Om Mani Padme Hum, care te face să murmuri şi tu şi să îţi aminteşti de cei opt mii de oameni din templu care îl cântau la unison, aşteptându-l pe Dalai Lama.

Coborâm, coborâm, din nou, printre cetele de macaci, stăpâni ai stâncăriilor, sub aripile şoimilor, se văd valurile de stâncă în pereţii săpaţi, abrupt, de râurile verzi pe care le traversăm. Trecem pe lângă fortul Kangra, care arată apetisant, dar pe care, fireşte, nu îl putem vedea, şi coborâm, coborâm, până la o ultimă vale în care ne luăm rămas bun de la crestele albe. De acolo, coborârea prin orezării şi printre cuptoarele de mangal şi, ceva mai târziu, de cărămidă nu acoperă vederea. Himalaya a rămas în urmă, în minte. Maimuţele au dispărut, reapar câinii şi bivolii, oraşe mai mari. Ne oprim în Una.

Piaţa oraşului e un furnicar. Copiii au ieşit de la şcoală şi drumul s-a umplut de albul uniformelor. Trecem în piaţă pe lângă un sărac dormind pe o masă de lemn. Singurul lui veşmânt este o zdreanţă care îl acoperă incomplet, aşa cum doarme e în fundul gol. Sunt întrebată de ce nu îl fotografiez. Pentru că  nu pot intra în intimitatea unei sărăcii atât de profunde. Nu pot să îi iau omului acestuia şi ultimul lucru rămas – fărâma de demnitate.

Maşinării infernale storc trestie de zahăr între roţi dinţate care fac tulpinile să se desfoaie în fibre şi separă sucul tulbure, extrem de dulce, servit apoi cu lime. Arată extrem de neigienic, nu cutez.

Ne repornim şi coborâm, coborâm, coborâm. Civilizaţia reapare, dincolo de porţile de garje care servesc drept uşă şi vitrină a magazinelor, apare şi reclamă pe panouri occidentale. Într-o benzinărie, un uriaş billboard spune Fill more, drive more. Bharat Petroleum. Şi, din seninătatea muntelui, plonjăm, cu capul înainte, drept în cinismul lumii reale, în care un panou costă cât salariul pe un an al unui omuleţ care se străduieşte să îşi menţină familia deasupra limitei mizeriei.  ce e izbitor, însă, e bucuria cu care acest popor întâmpină viaţa, indiferent dacă există sau nu un acoperiş deasupra capului. Pe serpentinele unei văi stâncoase, toată coloana s-a oprit. În faţa noastră era o maşină cu nişte băieţi tineri, care s-au dat jos din vehicul, au deschis uşile şi au început să danseze pe muzica de la radio. Îl întreb pe şofer dacă e sărbătoare şi îmi răspunde, simplu: nu, e weekend şi ei se bucură de asta.

Lucru care se vede şi dacă citeşti „firmele” amărâte ale prăvăliilor de sat, scrise drept cu vopsea pe zid. Lovley shocker repair. Lovely jewelers. A lovely country.

Un comentariu la “plecarea în lume

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s