The Jungle Blues

DSCF4385Mai e o săptămână. Număr zilele. După plecarea lui D., somnul a fugit. Iese soarele de dimineață și am parte de un mic-dejun cu Lumină, urmat de manichiură și conversații Shipibo. Toni e cu inima frântă, Cavi cauă soluții, dechid cărțile cu îngeri și decriptez… Primim cadouri de la Cavi și de la Toni. Se lasă o zăpușeală maximă.

Suntem în desincronizare totală, după ceremonia de azi-noapte: Toni mi-a confirmat că ayahuasca a fost diferită, mult mai concentrată… Dozele mici de azi-noapte îi țin încă pe oameni în experiență, iar pe mine, cu ditamai antena parabolică deschisă și unduind ușor în vânticelul catât de rar și de binecuvântat, care anunță ploaia iminentă. nu-ți vine să te duci la râu. Nu îți vine să te schimbi. Nu îți vine să te miști. Și mai condamnăm poparele care trăiesc la latitudinea asta… Vremea de lipește de hamac.

Ne adunăm curajul și hotărârea, ca să plonjăm în râu, apoi în haine curate, ca să avem de unde transpira. În hamace răsună melodiile mele de amor, cu bateria împrumut de la băieți. Răsună și cuvintele lui Toni: Ayahuasca este Universitatea Vieții. Durerile lui de suflet, durerile de umăr ale lui Oscar,durerea mea de umăr, durerile mele de suflet. Într-un dans nebun, lent, ca un preludiu nesfârșit la nu-știu-ce, ne oglindim, agonizând și renăscând, iar, și iar, și iar.

DSCF4385Sub un cer cu stele sudice, care te lasă suspendat pe cărare, cu gura căscată, uitând să mai mergi la culcare, mă împachetez în paralelipipedul salvator al plasei care protejează patul și constat că am de făcut treabă înainte de culcare. Pe țesătura fină defilează niște furnici URIAȘE. Scutur tot, reîmpachetez, transpir, mulțumesc lui Dumnezeu pentru evantaiul salvator. După păianjenul uriaș de aseară, de la altar, cu care nu am știut să procedăm altfel decât să îl acoperim cu un borcan de sticlă până la finalul ceremoniei, care a coincis cu eliberarea bestiei (mamă, ce s-a mai enervat…. ce s-a mai cățărat… dar, cel puțin, l-am salvat de talpa grea a tribului, care l-ar fi storcit într-o secundă), mă gândesc la viața invizibilă a insectelor.

Seara, când ieși afară cu lanterna, din iarbă sticlesc mii de ochi – par picături de apă strălucitoare, dar sunt ochii păianjenilor la pândă. OLYMPUS DIGITAL CAMERAÎn căsuța mea, termitele binecunoscute au invadat în ziua a doua rucsacul aflat pe jos – și, în încercarea de a evita reeditarea tragediei din februarie, când am lăsat în urmă o geantă – am chemat trupa de intervenție, sosită cu gaz, sare și hotărâre. Fum, chestii petroliere și o jumătate de zi de efort, asta înseamnă recucerirea spațiului pe care aceste mici insecte harnice îl reclamă, cu încăpățânare, ca fiind al lor. Și al lor este.

Băieții din cabana alăturată duc dorul scroafei, care lipsește în seara asta. Vorbim, peste pereții cvasi-inexistenți, despre relații. Simt că mai am ceva de încheiat.

 

Citește și http://wp.me/Pswu1-2p2

 

 

Anunțuri