Empatia, codată la nivel celular

Filmuleţul alăturat este o briliantă demonstraţie de logică, şi concluziile lui sunt

1. Avem structuri neurale făcute ca să oglindească stările celorlalţi

2. Pe măsură ce progresăm în viaţă, aceste structuri se „trezesc” şi se amplifică din ce în ce mai mult.

http://www.upworthy.com/if-you-thought-someone-couldnt-explain-empathy-with-a-dry-erase-marker-youre-wrong?c=ufb2

Pentru azi, o poveste, care începe în copilărie, cu bunica mea şi sora ei. Bunicii sunt tare buni, nu? Ne lasă să facem tot ce nu ne lasă părinţii… iar ca părinţi ne supărăm pe bunici, fiindcă ne strică „sistemul de educaţie”. De fapt, privesc relaţia cu copiii într-o altă abordare decât părinţii. Părinţii sunt ocupaţi „să facă oameni” din copii, pe când bunicii sunt cablaţi la ansamblul de gânduri şi sentimente ale copilului.

Bunica şi sora ei, care îmi era, de altfel, şi naşă,  îşi spuneau una alteia „baby”. Cutezător, pentru anii ’60-’70. Chiar uşor burghez şi decadent. Dar mă topea fiecare „baby” pe care şi-l adresau, chiar când o dădeau pe franţuzeşte, ca să nu înţelegem noi, copiii, ce vorbesc ele acolo, important şi secret.

Amândouă, blânde, dar în feluri diferite. Bunica, forjată de viaţa cumplită pe care i-a croit-o represiunea stalinistă, sora ei, mai flower power şi crezând, fundamental, în bine. Medicul pediatru care n-a luat niciodată şpagă, de exemplu. Familia râdea de ea pentru că împuşca francu’,  într-o perioadă în care un doctor făcea bani pe bandă rulantă.

Şi noi, fetele cele cucuiete din familie, ne mai îmbolnăveam câte o dată. Fireşte, bunica punea mâna pe telefonul negru, de ebonită, forma cele cinci numere şi o suna pe sora ei, la spital, ca să vină până la noi între vizită şi contravizită. Şi ea venea, cu geanta ei, neagră şi ea, geanta aia ciudată, de doctor, care în secţiune arată ca o căsuţă. Îmi era frică de cutiuţa cu seringi, dar îmi plăcea că de câte ori era nevoie de vreun Polidin, seringile stăteau la fiert douăzeci de minute şi asta era un fel de ocazie socială, căci se făcea cafeluţă fără cofeină (amândouă erau cardiace şi, oricum, mai târziu nu se mai găsea decât Nechezol, cum frumos glumeau românii în privinţa amestecului care conţinea doar vreo zece la sută cafea şi restul nişte lucruri la care nu era sănătos nici măcar să te gândeşti) şi se povestea…

Lucrul cel mai uluitor, însă, era felul în care ne simţeam când Baby intra pe uşă, ca o zână rotofeie şi căruntă, plutind rotund peste covoarele vechi şi printre mobilele care supravieţuiseră sărăciei din anii ’50: parcă venea cu un val invizibil de bine, te făcea să te simţi, instantaneu, mai bine, chiar în cea mai cumplită febră sau durere – fie ea de burtă sau de amigdale.

Baby radia ceva. Avea ştiinţa de a radia Binele, iar noi, copiii, mult mai empaţi decât adulţii, pentru că dresajul nostru social era incomplet, preluam imediat, graţie neuronilor-oglindă, starea de Bine. Se întorcea, de fiecare dată, către bunică-mea, şi îi spunea: „Baby, dar copiii ăştia sunt bine!!” şi chiar aşa şi era. Dar, ştiind în secret că acest Bine i se datorează, nu se supăra că trebuise să ia tramvaiul de la spitalul Filantropia până la noi, în Tei, şi vizita se transforma într-una socială.

De ce am scris toate astea? Ca să îţi aminteşti ce poţi face, dacă ai puterea de a-ţi menţine stabilitatea, când eşti în întâlniri tensionate. Starea ta va fi citită şi oglindită de ceilalţi. Şi invers, pentru cei veşnic nemulţumiţi, morocănoşi, pretenţioşi, iritabili şi neplăcuţi: amintiţi-vă că omul din faţa voastră, anatomic înzestrat pentru empatie, va radia înapoi, ca o oglindă, bumerangul stărilor voastre, pe care nu aţi făcut nici un centimetru de efort să le disciplinaţi.

Bunăvoinţă, i-aş zice, pe româneşte. Vă invit la o săptămână de bunăvoinţă, deci. Să îmi spuneţi cum v-a ieşit… hai să o considerăm săptămâna de antrenament.

http://www.upworthy.com/if-you-thought-someone-couldnt-explain-empathy-with-a-dry-erase-marker-youre-wrong?c=ufb2

Ai grijă ce-ţi doreşti…

Lună plină, eh? Timpul Manifestării :)))))

Povestea zilei de azi de de dambla 🙂 şi trebuie spusă măcar ca exerciţiu de creativitate …

Cinci şi jumătate dimineaţa. Mă trezesc după ce adormisem, cred, pe la vreo unu şi ceva, oarecum, căci cine poate dormi pe Lună Plină, şi mai verificasem ceasul până la trei. Mă duc la gară, să prind trinu’ de şapte, că m-a rugat clientul să fiu la zece în Covasna.

Ies la maşină. Maşina îngheţată băţ. Scoate, racleta, curăţă ce e de curăţat şi purcede către capătul metroului, să laşi maşina, că la gară e cu du-te vino când e vorba să găseşti un loc de parcat. Aştept, reglementar, la bariera de tren, e timp berechet.

La şase şi un pic dimineaţa, parcarea de la metrou e plină de maşinile ce şi le-au lăsat oareşce oameni peste noapte acolo… găsesc un loc, strecor Smartu’, bag cartela în tonomat şi cobor pe peron ca să văd boarea metroului ce tocmai plecase. Timpul se strâmtează.

Schimb la Victoriei, ajung pe peron la un minut după ce plecase metroul de Gară. Timpul se strâmtează şi mai mult. Ajung în gară, asist la procesul solemn-tacticos prin care doi bătrânei îşi iau bilet să se plimbe la predeal, se salută cu funcţionara, se pare că sunt călători loiali. Cumpăr bilet, foarte scump, şaptezeci de lei, iau un covrig de la linia automată de covrigi, două beri de ghimbir ca să îmi dezlipesc geana şi mă duc să mă aşez în vagon. Pun laptopul în priză (oh ce bine) şi îmi iau corespondenţa la triat.

termin de cetit, scot cozmeticele să mă peticesc la buză şi apoi şi mirul, că prea au mers toate interesant. Dopul cu biluţă se desface ca prin minune şi uleiul minunat se împrăştie pe pantalonii mei cool, tip horseback riding, şi iată-mă, pătată artistic, în drum spre un meeting de business. Oftez. TRebuie luată o fustă… sau un pantalon.

Îl rog să mă ajute pe şoferul care a venit să mă ia şi să mă ducă în ţara lu’ Oz aranjează, în ungureşte, să mă ducă la un magazin de fabrică. Oftez trecând pe lângă minimallul de pe marginea gării, nu e încă deschis. Ajungem în secuime, găsim magazinul de fabrică. Mega fiţe, materiale bune, preţuri explodate, iau ce se potrivea cât de cât şi mă duc la meetingul interminabil. Atât de interminabil, încât nu apuc decât să ajung la toaletă, scurt, ocazie cu care constat că pantalonii cei noi sunt rupţi între picioare (atunci? acum?….) şi datorită discuţiilor prelungite, reuşesc să ratez trenul de 18.40. Cel de şapte jumate s-a anulat. Următorul e la opt patru’ş’cinci şi are întârziere de patruzeci de minute, îmi spune tanti de la casa de bilete, mai bine încercaţi la autobuz… La autobuz pute şi următorul e la nouă. Mă întorc la casa de belete. Iau un intercity la nouă şi două’ş’cinci, timp real.

 

M-aş duce să beau un suc şi să găsesc o toaletă mai civilizată decât una de gară.  Întreb de un restaurant. A, era unul aici, după colţ, da’ a ars, îmi zice doamna biletieră…  Fascinantă istorie urbană. Nu mă interesează nici cât negru supt unghie.

Plec la mall-ul la care oftasem de dimineaţă şi mulţumesc manifestării dorinţei pe care o plasasem când încă aveam pantaloni pătaţi pe mine. Îmi iau o pereche bej de pantaloni de călărie, 29 de lei, şi un tricou alb, de la reduceri, 29 de lei. Beau un fresh cu tonic ca să nu îmi cadă capul în gât de somn, cobor la XXL-ul de la subsol ca să îmi iau un suc de porto 100 la sută şi o apă pentru tren. Las bagajele la raftul cu dulapuri şi primesc biletul galben cu numărul 69, la care privesc lung.

Iau sucurile, iau plăşile, îmi târşâi cizmele până la gară şi mă gândesc că juma’ de oră şi încă un pic n-o fi foc, pipiron. Mă aşez. Glasul cristalin al crainicei cfr anunţă cu seninătate că trenul o să-ntârzie cinze’ş’cinci de minute. MMMM, într-o oră a făcut cinşpe minute întârziere. Wonderful. Mi-e frig, dar nici nu mă gândesc să mai trec încă o dată pe dedesubt şi să mai stau în gara aia care miroase neapetisant. Am uitat şalul alb în Smart. Dar mi-am cumpărat unul la reducere, cu zece lei. E moale şi cald.

Aşa că nu îmi mai rămâne decât să consemnez că am primit ce am cerut dimineaţă. Mall şi pantaloni ieftini. Care m-au costat o pereche de pantaloni scumpi şi trei ore de întârziere. Dar s-au întâmplat. Arăt ca o vrăjitoare smulsă dupe o perioadă prelungită de tortură, visez la cadă şi dacă n-ar fi fost să trebuiască să iau Smartu’ din parcarea metroului, mi-aş fi dat serios mâna cu nenea Jack.

Multe împliniri de Lună Nouă. Aveţi grijă ce vă doriţi.

 

Leacul ciorii

Pentru a doua oară la rând, în vizitele mele consecutive în aceeaşi parcare a aceluiaşi client, mă întâlnesc cu o mutriţă deşteaptă de cioară grivă, care şi-a scăpat nuca exact acolo unde am pus piciorul, lângă portiera maşinii proaspăt aliniate în locul înghesuit. Mă descopăr privind cu amuzament cioara, care parcă se uită la mine şi se întreabă: când o să plece asta, ca să îmi iau şi eu nuca?Şi, pentru a doua oară în această secvenţă absurdă, vorbesc cu cioara şi îi spun: stai liniştită, nu îţi fac nimic. Apoi, uluitor sau pur şi simplu obraznic, cioara face paşii de rigoare, vine, culege nuca, mă mai priveşte încă o dată şi pleacă, grăbită să îşi care prada în locul de cuibărit.

Nu m-aş fi apucat să scriu despre aceeaşi aparentă coincidenţă (în fond, s-ar putea să fie aceeaşi cioară, care locuieşte în centrul Bucureştilor, şi care are oră de cules taman când îmi pun eu întâlnirile), dacă cioara nu ar fi apărut, încăpăţânată, cu nuca de rigoare, într-un filmuleţ care mi-a sosit adineauri pe Facebook. A treia apariţie, hai, că e prea de tot.

Şamanii de pretutindeni o iubesc tare mult pe cioară, chiar şi mai mult pe corb, ca Animale de Putere, cum spun ei. În credinţa lor, fiecare animal poartă cu el un fel de leac, iar apariţia lor nu e deloc întâmplătoare, şamanul fiind educat să remarce şi să citească aceste „semne”. Chiar se spune că unii ar avea puterea să îşi schimbe forma, şi că aparenţa de cioară e una preferată.

Simbolismul acestor animale inteligente şi longevive este legat de misterul şi magia vieţii. Pentru că aceste păsări plutesc în aer, cu atenţie maximă asupra pământului, de unde îşi recoltează preaiubitele nuci, totemul ciorii oferă o privire profundă în intenţii şi mijloacele de a sprijini intenţiile. E un semn de noroc, de multe ori asociat cu arhetipul magicianului, care te atenţionează să iei seama la aparenţe. Ca Animal de Putere dezvoltă puterea  de a vedea, de a transforma, şi conectarea cu magia vieţii: o inteligentă alchimie personală ajutată de perspectiva mai largă, lipsa de frică (de acord, cioara de azi a fost extrem de tupeistă), care merg mână în mână cu adaptabilitatea, flexibilitatea şi aspectul poznaş, de păcălici. Nu cred în asocierea cu semnele rele,  moartea şi magia neagră, ci mai degrabă în abilitatea acestei păsări de a purta înţelesurile profetice, aduse din miezul gol al creaţiei.

Întorcându-mă la politica şamanului, întâlnirea mea de azi cu cioara e o ocazie grozavă de a reflecta la următoarele:

– cât de minunat e să fii prezent în tot ceea te înconjoară, pentru că atunci poţi să te bucuri de aspectele delicioase pe care ţi le furnizează complexul de împrejurări prin care navighezi, cu ochii larg deschişi.

– cum poţi struni gândul ca să îl scoţi de pe şanţul cu „vai, ce victimă sunt, ce rău se întâmplă lucrurile” şi să foloseşti leacul ciorii ca să vezi dincolo de aparenţe.

– magia e pretutindeni şi depinde de noi dacă îi lăsăm uşa deschisă sau o blocăm, încuindu-ne pe dinăuntru.

– îmi place mult acest oportunism poznaş, dar smerit al ciorii, care remarcă ocazia şi o valorifică.

– şi mai mult îmi place că mi-a dat posibilitatea de a contempla puţin misterul vieţii, energiile subtile, care se schimbă, în mine şi în ceea ce mă înconjoară. Dincolo de dualitatea bine-rău, sau interior-exterior, important e să vezi de sus nuca pentru a duce acest preaiubit desert la cuibul de sus, din copacii înalţi, unde nu ajung nici intruşii, nici prădătorii… şi unde poţi sta fără nicio frică.

– şi asta mă duce la ultima lecţie administrată de cioara grivă de azi: când eşti în împrejurări adverse, puterea şi exprimarea personală o să facă adevărul tău să se audă mai tare, şi astfel să capeţi ceea ce doreai. 

Aşa că mâine o să ofer păsărilor care vin la hrănitoarea bine camuflată în tufa ţepoasă de trandafir nişte nuci :), mulţumind păsării înţelepte care mi-a schimbat ziua.

 

 

Cele trei degete

Prin cursurile de comunicare se arată frecvent un exemplu care ţine de obiceiul nostru de a învinui sau arăta pe alţii cu degetul. Se spune că un deget arată către celălalt. iar celelalte trei arată către tine. Cu alte cuvinte, de câte ori ai tentaţia de a acuza, să te duci, acolo, înăuntru, în toată sinceritatea ta, şi să vezi ce ai fi putut face tu ca să eviţi situaţia pentru care, acum, acuzi.

De cele mai multe ori, primul lucru pe care îl poţi remarca este că tentaţia vine din necesitatea de a-ţi păstra o imagine. Falsă. Sau dintr-o superioritate. Falsă. Îmi amintesc primul curs de Qi Gong, la care maestrul a intrat în sala modestă, în care stăteam îngrămădiţi, într-un uşor disconfort (acum înţeleg provocarea) şi a spus: cine se simte superior celorlalţi, să se ridice şi să plece acum. Ia-ţi superioritatea, dă-i două palme peste ceafă, trimite-o la locul ei şi înlocuieşte-o cu o curiozitate sănătoasă.

Bagă în buzunar mâna aceea cu degetul arătător îndreptat ca o ţeavă de tun laser către cineva, oricine, şi alege să pui întrebări deschise, astfel încât să poţi reevalua situaţia. Ce s-a întâmplat? De ce? Asumă-ţi posibilitatea ca perspectiva celuilalt să fie fundamental diferită de a ta, şi smerenia de a accepta această perspectivă. A accepta nu înseamnă să fii de acord… Dar poţi pronunţa cuvintele „înţeleg ce îmi spui”. Şi apoi să vezi cum o conversaţie în contradictoriu se poate transforma fundamental.

Suntem diferiţi. Fundamental diferiţi, şi reacţionăm diferit la stimulii externi. De ce ne-am aştepta ca o anumită persoană să aibă aceeaşi reacţie ca şi noi? Fiecare cu versiunea lui de adevăr, fiecare cu propria reacţie, aleasă şi asumată. În ziua în care încetăm să mai încercăm să îi trecem pe oameni strada, mai ales când nu vor să o traverseze, şi ne concentrăm pe propria evoluţie, pe procesarea propriilor suferinţe şi lecţii, ne întoarcem în felul acela de smerenie despre care vorbeşte tradiţia spirituală globală. Nu sunt mai deştept, mai tare, mai pregătit, mai spiritual decât celălalt. Sunt, pur şi simplu, în altă fază, pe alte ipoteze de plecare, în contextul altor experienţe. Atât. Iar dacă celălalt are nevoie de ajutor, predica, deciziile despre ce e de făcut şi sentinţele sunt o opţiune neproductivă. Întoarce-te la cele trei degete care arată către tine şi, dacă celălalt are nevoie de ajutor, pune-i întrebări în loc să îi dai lecţii. Suntem foarte frumoşi, aşa, diferiţi, iar diversitatea e  ca o mare de oglinzi în care te poţi privi şi întreba ce anume poţi perfecţiona… la TINE.