Filmuleţul alăturat este o briliantă demonstraţie de logică, şi concluziile lui sunt
1. Avem structuri neurale făcute ca să oglindească stările celorlalţi
2. Pe măsură ce progresăm în viaţă, aceste structuri se „trezesc” şi se amplifică din ce în ce mai mult.
Pentru azi, o poveste, care începe în copilărie, cu bunica mea şi sora ei. Bunicii sunt tare buni, nu? Ne lasă să facem tot ce nu ne lasă părinţii… iar ca părinţi ne supărăm pe bunici, fiindcă ne strică „sistemul de educaţie”. De fapt, privesc relaţia cu copiii într-o altă abordare decât părinţii. Părinţii sunt ocupaţi „să facă oameni” din copii, pe când bunicii sunt cablaţi la ansamblul de gânduri şi sentimente ale copilului.
Bunica şi sora ei, care îmi era, de altfel, şi naşă, îşi spuneau una alteia „baby”. Cutezător, pentru anii ’60-’70. Chiar uşor burghez şi decadent. Dar mă topea fiecare „baby” pe care şi-l adresau, chiar când o dădeau pe franţuzeşte, ca să nu înţelegem noi, copiii, ce vorbesc ele acolo, important şi secret.
Amândouă, blânde, dar în feluri diferite. Bunica, forjată de viaţa cumplită pe care i-a croit-o represiunea stalinistă, sora ei, mai flower power şi crezând, fundamental, în bine. Medicul pediatru care n-a luat niciodată şpagă, de exemplu. Familia râdea de ea pentru că împuşca francu’, într-o perioadă în care un doctor făcea bani pe bandă rulantă.
Şi noi, fetele cele cucuiete din familie, ne mai îmbolnăveam câte o dată. Fireşte, bunica punea mâna pe telefonul negru, de ebonită, forma cele cinci numere şi o suna pe sora ei, la spital, ca să vină până la noi între vizită şi contravizită. Şi ea venea, cu geanta ei, neagră şi ea, geanta aia ciudată, de doctor, care în secţiune arată ca o căsuţă. Îmi era frică de cutiuţa cu seringi, dar îmi plăcea că de câte ori era nevoie de vreun Polidin, seringile stăteau la fiert douăzeci de minute şi asta era un fel de ocazie socială, căci se făcea cafeluţă fără cofeină (amândouă erau cardiace şi, oricum, mai târziu nu se mai găsea decât Nechezol, cum frumos glumeau românii în privinţa amestecului care conţinea doar vreo zece la sută cafea şi restul nişte lucruri la care nu era sănătos nici măcar să te gândeşti) şi se povestea…
Lucrul cel mai uluitor, însă, era felul în care ne simţeam când Baby intra pe uşă, ca o zână rotofeie şi căruntă, plutind rotund peste covoarele vechi şi printre mobilele care supravieţuiseră sărăciei din anii ’50: parcă venea cu un val invizibil de bine, te făcea să te simţi, instantaneu, mai bine, chiar în cea mai cumplită febră sau durere – fie ea de burtă sau de amigdale.
Baby radia ceva. Avea ştiinţa de a radia Binele, iar noi, copiii, mult mai empaţi decât adulţii, pentru că dresajul nostru social era incomplet, preluam imediat, graţie neuronilor-oglindă, starea de Bine. Se întorcea, de fiecare dată, către bunică-mea, şi îi spunea: „Baby, dar copiii ăştia sunt bine!!” şi chiar aşa şi era. Dar, ştiind în secret că acest Bine i se datorează, nu se supăra că trebuise să ia tramvaiul de la spitalul Filantropia până la noi, în Tei, şi vizita se transforma într-una socială.
De ce am scris toate astea? Ca să îţi aminteşti ce poţi face, dacă ai puterea de a-ţi menţine stabilitatea, când eşti în întâlniri tensionate. Starea ta va fi citită şi oglindită de ceilalţi. Şi invers, pentru cei veşnic nemulţumiţi, morocănoşi, pretenţioşi, iritabili şi neplăcuţi: amintiţi-vă că omul din faţa voastră, anatomic înzestrat pentru empatie, va radia înapoi, ca o oglindă, bumerangul stărilor voastre, pe care nu aţi făcut nici un centimetru de efort să le disciplinaţi.
Bunăvoinţă, i-aş zice, pe româneşte. Vă invit la o săptămână de bunăvoinţă, deci. Să îmi spuneţi cum v-a ieşit… hai să o considerăm săptămâna de antrenament.