that’s it


Iar am plagiat un titlu, nu pentru că nu aş avea imaginaţie, ci pentru că  mi se pare mult mai potrivit cel pe care l-au găsit deja realizatorii filmului despre Michael Jackson. Aici se opreşte şi asemănarea, şi pot continua cu povestea.

Mă pregătesc să golesc biroul, în perspectiva plecării. Am făcut curat în hârţoage şi am adunat obiectele personale pe care vreau să le iau acasă. În afara obişnuitei infecţii la ureche de la praful din hârtii, mă uit la ce rămâne în urmă, fizic vorbind, şi se repetă filmul de la plecările din alte companii.

Câteva dosare frumos aranjate, nu în ordinea „mea”. Câteva obiecte pe care, după obicei (la a patra plecare de felul ăsta poţi spune deja obicei) le voi

împărţi celor care le doresc, şi multe, multe plase cu ceşcuţe, ceainice, suporturi de creioane cu etichetă de designer…. am adunat iar, ca o furnicuţă. Ca să nu mai punem cutia enormă de carton, cu hârtii inutile, trimisă la reciclat. Sentimentul bun  că ordinea e Zen, vorba lui Karim Rashid.

În fond, două au fost revelaţiile ultimelor douîă zile: că laşi, fizic, foarte puţin în urmă şi că am personalizat prea tare biroul (sau suficient ca să generez ditamai spaţiul încărcat cu obiectele mele. Unde le pun acum, în biroul de acasă?).

Singura problemă, realmente, este cea legată de tabloul cu tigrul, pe care l-am moştenit de la Larry Steed, împreună cu minunatul său scaun de piele, potrivit unui director canadian de vânzări. Tigrul, între timp, a fost recaşerat şi reînrămat, dar m-a însoţit în toate locurile unde am lucrat full time. Scaunul a rămas, moştenire, la Connex. O să am o casă plină cu tigri: cel luat de la Paris, într-un alt ev al vieţii mele, cel care a stat până acum în birou, copia după Dalli făcută de dragul de Cristi, pictor inspirat, deşi neşcolit, şi, acum, masivul tigru care priveşte, placid, de dincolo de cuşca în care se află privitorul.

Un tigru în plus?… şi apoi am realizat: acest tigru e făcut să circule. M-a însoţit zece ani în carieră, acum e timpul să meargă la un alt tigru, care are mai multă nevoie de el.

De altfel, am senzaţia că uşa cuştii a fost în permanenţă descuiată. Trebuia doar să mă hotărăsc să o împing cu gheara. Uneori trebuie să te duci până la capătul lumii ca să găseşti ceea ce era la îndemâna ta de la început.

În fond, se apropie anul Tigrului, am să mă îmbrac cu alb şi negru şi portocaliu şi auriu, o să încalec pe spinarea fiarei şi o să plec în lume :D. Bine ar fi să  mă ducă spre Sud.

Să îi spunem asta Universului.

Anunțuri

TIMZ


An de criză. Bugete tăiate. Dacă la multinaţionale se poartă încă petrecerile de Crăciun (nu la toate, din câte am auzit), team building-urile, team retreat-urile, teamwork-ul, tot ceea ce ţine de coeziune şi perfecţionare echipă trebuie, la un moment dat, redesenat, astfel încât să te descurci într-o etapă, cu bani puţini, şi să adresezi toate direcţiile de dezvoltare de care are nevoie grupul mai mare sau mai mic de oameni pe care îl conduci.

S-a cam terminat cu evenimentele prefabricate. Au înţeles toţi trainerii că, după combinourile de bază, trebuie să se adapteze la ce cere clientul şi să trateze inovativ cerinţe de training complexe, particulare. Aşa se face că am încropit, pentru un training – reward, trei momente, de redeşteptare a creativităţii pozitive, de conştientizare a implicării în rezolvarea de probleme sau de poveşti cu final previzibil negativ şi, în fine, arderea emoţiilor şi amintirilor distructive. Parte teatru, parte magie, parte psihologie, lucrurile curg natural când ai o echipă deschisă la nebunii.

Concluzia mea, după ziua de ieri – ultima petrecută in corpore cu echipa actuală – este că, de fapt, calitatea echipei pleacă, în mod necesar, de la recrutare. Am avut şi câteva eşecuri, datorate lipsei de variante, dar 95% am ochit şi am lovit din prima la ţintă. Dacă există o forţă, ea este aceea a echipelor pe care le-am construit. majoritatea sunt încă în picioare şi performează într-o formulă aproape identică celei iniţiale.

Mulţumesc, Moş Crăciun, că mi-ai adus oameni buni.

criză… de idei? Nicidecum.


Chiar aşa. Ieri, un studio mic, o afacere care promite, un sprijin pentru femeile care vor, pot, simt.  O grilă austeră de neon s-a transformat în ornament de Crăciun graţie unor mâini deştepte şi idei inspirate.

Lista poate continua, cu mare uşurinţă. Vrei să vinzi mai mult. Nimic mai simplu, deschizi un stand cu produse la recepţia din sediu. Rezultatul? Vinde cât două puncte individuale de retail pe zi…

Jos pălăria, doamnelor, domnilor. Trăiască temuta criză, că ne face să gândim.

legătura între portocaliu şi gândire


Am primit mult mai multe felicitări şi cadouri decât anul trecut. Probabil că oamenii se uitau, atunci, cu spaimă spre criză, iar azi ştiu cam cu ce se mănâncă … şi e digerabilă.

două cadouri foarte dragi , în afara unei Herta Muller primită de la draga mea Lidia, au venit de la ING si Supercard. Ambele, întâmplător, portocalii, la fel de portocalii ca emitentul abonamentelor Delfin, Pinguin şi alte mamifere mai mult sau mai puţin cântătoare.

De la ING, un pomişor de Crăciun pe care ţi.l poţi face tu, cu abţibildurile din dotare. De la Supercard, un glob pe care o  mână sârguincioasă a scris iniţialele mele. Ambalată într-o cutie portocalie magică, cu o fundă spectaculoasă, cu argintiu. Cutia am lăsat-o, cu părere de rău aproape, sub brăduţul de la birou.

De ce iubesc atât de mult aceste semne de aducere aminte? Pentru că amândouă, în felul lor, sunt pentru mine. Nu felicitarea aia generică de firmă pe care nu ştii cum să o arunci mai repede la coş, chiar dacă ţi-a scris-o cineva simpatic. Şi nici pârdalnicul de coş cu vin şi cozonac. Nu. Ceva care a fost făcut pentru tine. Cineva care s-a gândit la tine, într-un fel sau altul.

Una dintre găselniţele CRM-ului a fost rata uriaşă de răspuns la campaniile personalizate. Fiindcă, dacă găseşti o legătură clară cu ce face, ce vrea, la ce aspiră primitorul misivei, poţi să nu îi scrii numele. E mai puţin important. Înţelege că e ceva relevant pentru el. Şi dacă îi scrii şi numele… atunci ştie că nu e un cadou accidental, ci unul bine intenţionat.

Sunt un om tare norocos.

Proactivitate. A fi proactiv :(


Multinaţionalele şi corporatiştii au infectat limba română cu tot felul de furculisioane, la fel de poluante ca şi ţevile predimensionate pentru curgerea gândirii pe care le utilizează. Dacă aceste conducte sunt, în fapt, o chestie de disciplină, fără de care e imposibil să manevrezi o masă de 4000 de angajaţi, există şi în barbarisme ceva util. Nu cuvântul în sine, cât substanţa.

Unii au ales să înţeleagă prin proactiv un fel special de a se gudura pe lângă orice expat, asistentă influentă la VP sau management de orice nivel. Dar sensul exact al cuvântului se referă la capacitatea de a anticipa şi a reacţiona înainte ca piaţa sau mediul sau contextul să ţi-o ceară. De la orice manager, senior, executiv sau de top se cere, în primul rând, viziune. E una dintre lecţiile grele, pe care încă le mai avem de învăţat de la multinaţionale. Capacitatea de a vedea contextul mai degrabă decât a ne uita la raportul zilnic de vânzări trebuie învăţată, dar curge şi un pic prin ADN-ul acela care are sau nu potenţialul de a ne duce într-un consiliu de conducere.

Românul e excepţional când vine vorba de situaţii critice, presiune de timp, număr limitat de opţiuni, pentru că, tot genetic, după ce o generaţie întreagă a învăţat să facă dintr-o sticlă de lapte aproape transparent, iaurt sau caşcaval, să distile struguri la canistra de lapte sigilată cu pâine sau să folosească zeamă de lămâie pe post de fixativ şi bicarbonat în loc de deodorant, ceva din această ştiinţă a supravieţuirii s-a transferat copiilor lor. Românii au o capacitate de reacţie care depăşeşte cu mult orice am văzut prin cele mai inovative medii de management străin în care m-am învârtit. Poate nu m-am învârtit eu în cele mai relevante… Dar asta e exact la polul opus al conceptului de proactiv.

De aici, o degringoladă pe care am recunoscut-o în multe filme ale clienţilor mei de consultanţă şi în câteva ale angajatorilor. Pentru că nu ne facem timp şi nu avem disciplină să cultivăm o viziune, o strategie din care decurge un plan, atunci reacţionăm. Ei bine, tragedia nu se opreşte aici. Nu ştii niciodată ce şi când te va lovi, pentru că nu te-ai pregătit pentru asta. Atunci trebuie să fii tot timpul cu cartuşul pe ţeavă. Tot timpul la serviciu. Tot timpul cu telefonul deschis. Ca pompierul de serviciu, te ocupi mai degrabă de stins focuri decât de construit izolaţii de azbest la clădirile de care trebuie să te îngrijeşti. Nu ai timp să respiri. Nu ai timp să te cultivi ca să evoluezi. Eşti un infanterist cu arma în poziţie de tragere, ceea ce trage tot managementul în jos, mult în jos, spre execuţie şi micromanagement.

Iată cum o problemă culturală completează zicala strămoşească referitoare la alterarea peştelui. Mai mult, viteza de reacţie, atitudinea de sales în loc de client şi piaţă completează în mod tragic asemenea modele de business. Suntem foarte ocupaţi să vindem, de aceea nu avem timp să ne pregătim. Sunt organizaţii cărora ar trebui să le umplem pereţii cu diagrama celor 7 s. Întrebarea este dacă vor avea cincisprezece secunde să citească aceste frumoase postere de pe pereţi. Şi dacă nu cumva vor ceda tentaţiei şi obioşnuinţei de a mai tăia doi oameni din headcount înainte de a se întreba dacă nu cumva valoarea pe care ei o aduc pentru ansamblul celor 7 s nu e mai mare decât salariile pe care tocmai se bucură, frecându-şi mânuţele meschinuţe, că le-au economisit.

abuzuri senzoriale


După cel mai recent hype în marketing, CRM sau CMR – customer relationship management sau customer managed relationship – bucăţica de carne la care se repede lumea acum se cheamă marketing senzorial. L-au început magazinele de haine, care au pus muzică asortată cu îmbrăcămintea pe care o găseşti acolo . O treabă excelentă au făcut cei care vând blugi şi hăinuţe casual-sport. Intri şi dai de rock. Îţi face plăcere să stai acolo. La nivel internaţional, cercetarea arată o creştere de până la 40% a vânzărilor, faţă de acelaşi magazin fără muzică.

La polul opus, celebrul „un angajat de la departamentul x este aşteptat la casa y”. Vocea scârţâindă a unei persoane care nu îşi doreşte să fie acolo. Care te face să o iei la fugă spre casă, doar-doar nu o mai auzi. Pentru că magazinul s-a zgârcit la un push-to-talk.

Cineva mă întreba azi de ce nu vreau să pun radio cu circuit închis în Sensiblu. Reclame de la furnizor. Ce oroare.  Cum sa pui reclame la creme şi pastile, când omul vine la farmacie ca să vorbească , în primul rând, cu farmacistul?… Când cel mai preţuit lucru este consilierea şi  competenţa acestuia, care înlocuieşte adesea medicul, prea greu şi prea scump de accesat, e primordială pentru pacient…

Se spune că simţul cel mai penetrant în memorie este mirosul. Lucru corect. Îmi amintesc că una dintre agenţiile cu care am lucrat, condusă de o persoană pe care o îndrăgesc şi o respect tare mult, avea un generator de parfum în holul de intrare. Era un amestec de tabac şi piersică, extrem de distinct. De câte ori intru la BRD îmi amintesc de acea agenţie, pentru că foloseşte acelaşi parfum. Un parfum distinct îţi poate aminti de o persoană, de o experienţă, Doamne-ajută să fie una bună. Desigur, costă. Difuzorul, rezervele, bateriile sau curentul electric. Dar apeşi pe un buton nevăzut din mintea omului şi, dacă poate să îşi amintească o stare de bine legată de experienţa cu tine, şi-o va aminti. Şi, cum există pentru toate o limită, am o problemă să intru în douglas, sau sephora, sau în duty free. Miroase mult prea tare a toate parfumurile.

Dar, după cum se poate vedea din fotografie – autorii design-ului sunt nişte băieţi tare riguroşi de la Checkland Kindleysides, cu care am avut privilegiul să lucrez – ceea ce te cheamă din stradă nu e nici mirosul, nici sunetul. E lumina. Aşadar, dragi retaileri, citez dintr-un clasic: Licht, mehr Licht…

să nu cădem în şabloane


Poţi cunoaşte o ţară dacă te uiţi la apucăturile de publicitate pe care le are. India, de pildă, a fost o lecţie fără seamăn. Nu trebuie să citeşti nicio cifră de macroeconomie, e suficient să te uiţi un pic la outdoor. Care outdoor? Panourile sunt masate în preajma oraşelor mari. În rest, nimic. Într-o ţară în care nu sunt suficienţi bani să îţi faci o firmă din plastic şi în care majoritatea magazinelor nu au vitrină, din simplul motiv că sunt un fel de garaj cu un oblon, numele prăvăliilor se scrie cu vopsea.

Vodafone a înţeles asta şi s-a apucat e treabă, drept care nu e orăşel sau sătuc în care să nu vezi branding la greu, uneori oblon după oblon. O ţară Vodafone, asta e ceea ce a ieşit. Frumos? Ciudat? Greu de zis. Ce e clar este că nu poţi pleca la drum cu o reţetă de multinaţională în buzunar.

Partea interesantă abia acum urmează. Pentru că, dincolo de omniprezenţa Vodafone într-un peisaj exotic cu care se potriveşte, la prima vedere, ca nuca în perete este complementată de adevărate declaraţii de forţă ale distribuitorului naţional de benzină… sau de mărcile internaţionale, care arată pe străzile din New Delhi cam la fel cum ar arăta la noi pe stradă un elefant alb 3D. Şi, pentru că o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte… Iată cum arată polul celălalt. Şi poate mai ieşim şi noi din cutiuţa cu billboarduri.