De ce nu face Steve Jobs ciocolată?

Locuiesc în casă cu un adolescent numit Andrei, care pare uneori venit de pe altă planetă. Dar care consumă, are bani, e în target :D.
Câteodată. Şi care are păreri.

De câteva zile parcă au înnebunit ăştia cu tot felul de reclame noi, dovada muncii din luna lui Gerar, iar Andrei le comentează. Comentariile sunt aşa savuroase, încât am decis să le share-uiesc, cum se spune acum. Azi, Milka şi Valentine’s Day. Lăsând la o parte apetitul pentru sărbătoarea asta cretină de import, vezi aceeaşi reclamă ca anul trecut. Un nene cu o inimă stupidă, imensă, care nu intră pe uşă.

Andrei comentează: probabil că ăştia care sunt proşti şi nu sunt în stare să bage o inimă de pluş pe uşă cumpără Milka. Adică cât timp îi trebuie tipului ăluia ca să se prindă şi să încerce să vâre pe cant inima aia. Nu intru în conotaţii sexuale, care duc direct la amatorisme. Dacă ar fi să cumpere o ciocolată, Andrei declară că nu ar cumpăra în niciun caz Milka, fiindcă el poate băga pe uşă o inimă de pluş. Şi pentru că i se pare total stupid.

De fapt, el nu ar cumpăra, din principiu, ciocolată, lucru care mă face să mă gândesc la faptul că asocierea ciocolatei şi trandafirilor cu ziua de 14 februarie e tot kestie de marketing.  Şi aici ajung la punctul comun al comentariilor lui Andrei despre reclame (urmează Pepsi şi Vodafone, păcat că big spender-ii ajung la insectar):  el şi generaţia lui le analizează. Dacă noi, ăştia de patruzeci, putem fi influenţaţi emoţional, cu ei e mai greu.  Da, ştiu că nu e în targetul lui Milka (a propos, cum se face că o ciocolată cu target pe copii face reclamă de  Valentine’s Day?), dar însă totuşi.

Deşi, dacă stau să mă gândesc, cum se face că un puşti de 18 ani, care detestă business-ul, pentru că l-a tot văzut scoţând capul din servieta maică-sii, ştie rezultatele financiare anunţate de Apple şi urmăreşte video streamingul cu ultimul speech al lui Steve Jobs? Ce spune Andrei, citez, e: „de ce nu face Steve Jobs ciocolată?”

Simply better

E o carte, scrisă de un nene, Patrick Barwise, şeful catedrei e Marketing de la London Business School, e publicată şi la noi, au editat-o băieţii deştepţi de la Publica. am avut privilegiul de a afla despre ce era vorba în carte dinainte de tiparul din Anglia, chiar de la el, la un congres de marketing.

E vorba de a te concentra pe ce îi trebuie clientului… înainte să îţi spargi capul cu diferenţiatorii. Am două exemple azi, unul în produs, celălalt în trade marketing.

Primul exemplu vine de la o marcă pe care o ştiu de peste zece ani. Un american isteţ, Jerry, înfiinţează primul serviciu de livrare de pizza într-un bucureşti paralizat de tipare vechi de gândire. Face un aluat miunat, îl tăvăleşte în mălai, îl umple cu câte şi mai câte şi, când pierde câte un client, nu uită să îi mulţumească pentru cât business au făcut împreună.

Jerry nu stă pe loc. Afacerea creşte, totul se dezvoltă, evoluează. Câte o mică schimbare, inovaţie, idee care piperează din nou pizzele. Ambalaj, vouchere, promoţii. Din urmă vine concurenţa de la Pizza Hut, care şi-a îmbunătăţit mult produsul în ultima vreme.

Ultimul lucru care, efectiv, m-a încântat, arată cât se gândeşte un producător ca PHD la cum e perceput produsul care îmi aterizează în bucătărie, din microportbagajul scuterului cu care a venit. E iarnă, pe cutie e un punct roz care îţi arată că pizza e caldă. Şmecherie de marketing, îmi spun, ia să vedem ce se întâmplă cu cutia dacă o punem la rece. Punctul a dispărut după câteva minute pe terasă.

Am comandat două cutii de pizza. în cea de dedesubt, un suport diafan împiedica greutatea celei de deasupra să strivească în vreun fel capacul de carton. Pizzele au ajuns intacte, calde, gustoase. Produs, inovaţie, insight-uri de client. Nu ştiu de ce, dar tot la Jerry mi-e gândul…

Al doilea exemplu vine din retailul meu drag. Mergând să cumpăr ingredientele de prânzişor pentru cursul de mâine de la O&Co, mă proptesc în vitrină. Nu era încărcată, nici artistică, gen Cartier (am văzut că se poartă stilul, un magazin de haine al unei creatoare românce avea în vitrină un manechin cu aripi de argint), era o vitrină corectă şi la obiect.  te prinzi repede. Trufe, produse din trufe, reţete cu trufe, pădure, lemn, vitrina vorbeşte, senzorial, cu tine, şi te trezeşti că ieşi din magazin cu un borcan de ulei de trufă albă pe care îl vei folosi la paste…

şi cu o cremă de trufe şi mânătărci care va merge grozav pe tartinele subţiri, fierbinţi, de pâine prăjită. Nimic complicat, dar savoarea sofisticată va face nişte oameni să se simtă tare bine.

Vitrina are niveluri de comunicare pentru toate felurile de distanţe. Cu cât te apropii, cu atât vezi ceva, şi încă ceva, şi încă ceva. Vizualul te lasă să tragi cu ochiul în ambianţa magazinului.Ai şi alte propuneri de produse în celelalte „straturi”. Totul îţi spune intră, intră, că nu te costă să intri.

Sau, mă rog, te costă. Puţin în comparaţie cu plăcerea pe care ţi-o va oferi pâinica prăjită de care vorbeam adineauri. Şi asta cu modestia produsului bun care nu trebuie să se bată cu pumnul în piept şi să arunce sute de mii pe câte un flight de campanie, ca să spună că e bun. Pentru că este, pur şi simplu, bun. Dacă nu mă credeţi… încercaţi 😀

pe banda întâi

Dacă tot a fost să evităm consumul de benzină ca să arătăm cu nu suntem chiar o masă de manevră (măcar atâta, un scuipat în fruntea guvernării, dacă nu suntem în stare să punem ştampila pe ce trebuie), am profitat de Smartul lui fi-miu. Mai bine de o săptămână la volanul gărgăriţei de 599 cm cubi, care consumă de aproximativ trei ori mai puţin decât frumoasa mea franţuzoaică, un prilej serios de reflecţie.  Cu aproape o tonă, gărgăriţa demarează încet. Odată pornită, merge cu vitejie, dar nu se poate compara cu pedala de 4×4 care consumă instantaneu 30 de litri când monstrul de metal ţâşneşte de la semafor. Drept care, atentă să nu stânjenesc ego-urile falice, am grijă să stau pe banda întâi.

Ştiu cum se vede lumea de pe trotuar, ştiu cum se vede lumea din metrou. Fac exerciţiul ăsta periodic, ca să nu pierd contatul cu realitatea. Dar ce e cel mai interesant e numărul de claxoane dispreţuitoare pe care mi le-am luat, chiar dacă în toată săptămâna asta, cross my heart and hope to die, nu am jenat decât două vehicule. Claxon la semafor, că Smartul demarează cam ca un microbuz, aşa. Claxon de pe banda a doua, chit că eram pe prima. Şi, în general, acel claxon care spune „Dă-te, bă de-aicea, că eu sunt şef pe strada asta”.

Cariera mea mi-a oferit maşini de serviciu cu valoare din ce în ce mai mare. Conştientă de efectul asupra ego-ului, am refuzat ultimul upgrade. Dar tot am făcut puţină paradă de motorul meu (nici nu era al meu) de doi litri. Smartul, deştept şi cuminţel, este o lecţie de smerenie la care ar trebui să coboare, obligatoriu, toţi băieţii ăia din Q-uri şi X-uri şamd. Pentru că realizezi că valoarea ta nu este maşina pe care o conduci. Eu sunt o femeie deşteaptă, cultă, multilateral exprimată, pe care ceilalţi o degradau fiindcă era la volanul unei maşini foarte mici. Foarte, foarte mici.

Mă  simt un pic mânjită de ignoranţa şi lipsa de educaţie a celor care au făcut fiţe, dar m-a bucurat salutul prietenos al unui alt Smart care mergea în paralel cu mine, mulţumesc domnule, sau gestul unui om binecrescut de la volanul unui BMW, care mi-a făcut loc să mă încadrez ca să fac stânga, vă mulţumesc, domnule.  Mai mult, am început să apreciez multe lucruri care mi se întâmplă pe drum. Faptul că trebuie să mă uit mai des în retrovizoare ca să văd dacă nu stânjenesc. Poliţista cu păr de zână, coadă lungă până la funduleţul tânăr şi good looking, care a destupat împreună cu un coleg, de dimineaţă, intersecţia Fundeni cu Pantelimon, vă mulţumesc, doamnă. Camionul care nu s-a vârât să blocheze Colentina doar ca să intre el primul pe verde, vă mulţumesc, domnule. Dorinţa mea mai veche de a avea maşini foarte mici, care consumă puţin, sau electrice, care nu poluează, mulţumesc, Mamă Pământ.

Şi, nu în ultimul rând, mulţumesc, Smart, pentru că mi-ai adus aminte cine sunt cu adevărat. O să te mai conduc din când în când. Ca pe o lecţie recurentă de regăsire personală.

Un manager bun rămâne în inima echipei

De fiecare dată când trece, uşor, pe lângă mine Moartea,  pala rece de vânt pe care o lasă aripa Ei îmi aminteşte de semnificaţia existenţei noastre în această lume. De urmele, bune sau rele, pe care le lăsăm în viaţa noastră şi a altora. De consecinţe. Unii numesc asta karma.

Acum două zile, cineva îmi povestea cum, într-un moment de relaxare din ciclul „ţigara de după” , amantul de ocazie i-a lăudat abilităţile mele de management. Ei, nici chiar aşa nu îmi doream să ajung. Cam prea adânc în sufletul personajului cu pricina, dar asta e o altă poveste, cu alţi Feţi Frumoşi şi alţi balauri.

Dar revin la telefoanele de Sărbători primite de la oameni pe care nu i-am mai văzut de ani de zile, la invitaţiile la botezul primului lor copil sau la recomandări primite pe LinkedIn. Semne bune, de după ce ai plecat din organizaţii, departamente, scaune de piele şi clădiri de sticlă.

Ce face o legătură bună între manager şi angajat? Ce face experienţa asta memorabilă? Lista mea arată cam aşa:

1. Sinceritate în toate momentele. De la interviul de angajare, în care trebuie să îi spui exact ce va însemna jobul, cu bune şi rele, la performanţă şi subperformanţă. Despre asta vorbim puţin mai jos.

2. Cineva îmi spunea la un moment dat că managerul e ca, scuzaţi, un filtru de rahat. Menirea lui e să împiedice mizeriile de jos să ajungă sus şi pe cele de sus să ajungă jos. Protejează-ţi echipa de chestiile care ar putea îngrijora, afecta, trage în jos performanţa, dar informează-i onest despre toate deciziile luate la nivel superior care îi vor impacta.

3. Nu îi cere omului să vină la opt dimineaţa dacă tu vii la nouă. Conducere înseamnă, în primul rând, puterea exemplului. Dacă ei sunt sufocaţi de treabă, oferă-le o mână de ajutor. Susţine prin fapte ideea că managerul e un coleg cu un alt job description.

4. Să ai disponibilitate pentru ei. Problemele lor, mici sau mari, personale sau profesionale, sunt foarte importante pentru ei dacă au hotărât că trebuie să discute asta cu şeful. Uşa biroului trebuie să fie deschisă de perete, iar dacă cineva s-a aşezat în faţa ta, elimină tot ceea ce ar putea constitui un obstacol vizual între tine şi om. Ideal, masa dintre voi trebuie să fie liberă. Dacă nu se poate, mută-te pe partea lui şi staţi faţă în faţă. Promovează ideea de disponibilitate şi comunicare deschisă.

5. Biroul tău, fie că e în open space sau închis, trebuie să fie un spaţiu care să le ofere o fărâmă de relaxare. Şi aşa sunt stresaţi când îi cheamă şeful sau vin să discute cu şeful o treabă delicată. Dintotdeauna, pe masa mea au fost jucării mici antistress şi bomboane, biscuiţi sau fructe.

6. Feedback-ul, bătu-l-ar vina. Spune-i omului când a făcut ceva bine. Mulţumeşte-i. Dacă e ceva special, mare, foarte bine făcut, nu ezita să faci acest lucru în scris, pe mail sau pe o notiţă personalizată pe care să o găsească dimineaţa pe birou. Iar când o sfecleşte, spune-i. Într-un fel care să însemne că nu pedepseşti, ci construieşti. Concentrează discuţia pe ce facem data viitoare ca să fie mai bine.

7. Nu pedepsi fără preaviz, niciodată. Lasă omul să greşească pentru a putea învăţa. Vezi unde greşeşte. Susţine-l ca să se schimbe. Dacă sunt cazuri naşpa, organizează sesiuni periodice în care să vezi cum a evoluat, nu ca să arăţi că îl controlezi, ci ca să îl motivezi să continue. Motivaţia pozitivă funcţionează de o mie de ori mai bine decât cea punitivă. O regulă foarte, foarte importantă: de câte ori se întâmplă asta, de bine sau de rău, ia repede un post it, notează pe scurt situaţia, data şi ce ai decis, pune în mapa de plastic care începe cu cv-ul omului şi continuă cu evaluările de performanţă. La următoarea discuţie vei avea situaţii, fapte şi date care vor arăta că nu tratezi omul subiectiv.

8. Notează-ţi aniversările lor şi ai grijă să îi feliciţi înaintea tuturor. Dacă le ştii ziua de naştere, numele partenerilor de cuplu şi al copiilor, ai un instrument de creare a momentelor personale în conversaţii adesea dificile.

9. Foloseşte-ţi poziţia pentru a acorda mici avantaje. Cineva se simte rău, trimite-l acasă cu două ore mai devreme. Compania nu te va penaliza, iar tu vei primi puncte de la angajat. Nu exagera, foloseşte aceste mici beneficii judicios şi nu te lăsa abuzat. Există oameni care au tot timpul o problemă, ceilalţi se vor simţi afectaţi dacă aceşti oameni primesc ceva, iar ei nu.

10. Lucrează cu echipa în medii neformale, de câte ori poţi, dacă resursele îţi permit. Dacă nu poţi, măcar o dată pe trimestru stabileşte că mergeţi să beţi cu toţii o cafea, e drept, nu din buget, că nu sunt bani, dar, din nou, pentru că îţi pasă de ei.

11. Citeşte-le emoţiile şi limbajul corporal. O să ştii când ceva e în neregulă. Dacă simţi asta, cheamă-i la un ceai, o cafea, întreabă ce s-a întâmplat. Poate nu s-a întâmplat nimic, poate nu vor să îţi spună ţie, dar important e că ai arătat grija.

12. Foloseşte bănuţii tăi de protocol ca să dai, măcar o dată pe an, un premiu special – poate fi un voucher la un restaurant sau un centru de frumuseţe, sau o carte de biz bine aleasă, din nou, nu e importantă suma, ci gestul.

13. Nu ezita să fii tranşant când situaţia o cere, să dai direcţie când ei sunt în ceaţă, să concediezi mărul stricat care îţi contaminează toată echipa. Managerul trebuie să arate că are putere de a lua decizii dificile şi nu e doar un coordonator de activităţi sau un lider de sindicat.

14. Deleagă activităţi celor în care ai încredere. Vor fi motivaţi pentru că au putut face ceva important şi pentru că astfel cresc. dacă vor să crească 😀

15. Identifică resursele care au potenţial, cultivă-le cu proiecte paralele, oferă-le posibilitatea să înveţe. Caută pe cineva care să te poată înlocui dacă te calcă maşina. Nu eşti în pericol decât dacă eşti incompetent.

Ar mai fi multe de povestit, dar… vorba grecului, iartă-mă că nu am scris mai puţin. Ce e important e să iei o foaie albă şi să vezi cât din listă se regăseşte în ceea ce ai făcut tu azi. Şi dacă nu e niciunul, alege măcar unul dintre rândurile acestui bucket list şi ocupă-te, repede, de el. Doar azi e azi, nu pierde ocazia.

dileme etice ale marketerului

Acum ceva vreme am refuzat un job pentru care alţii ar fi ucis. Era de brand manager pentru o super marcă de ţigări. Am refuzat pentru că nu mi-a plăcut la ei în birouri. toată lumea fuma. Eu, nefumătoare. Mă gândeam că a promova aşa ceva pe medii care pe vremea aia erau accesibile şi copiilor ar fi echivalent cu a face cu mintea lor ceea ce făceau colegii de meeting cu mine.
Apoi am avut de promovat carne. Sau peşte. Am primit un crash course de la un italian tare simpatic, care umblă tot timpul cu cuţitul la el, despre carne, cum se taie, cum se prepară ca să fie fragedă şi bună. Şmecherii cu sare grunjoasă şi ulei. Şi cuţitele, cuţitele. Nu promovez dieta vegetariană, cred că fiecare are libertatea să aleagă ce vrea să mănânce, dar filmele aceia cu puii KFC care cresc într-o cutie şi sunt ucişi înainte de a se putea ridica pe picioarele proprii, sau văcuţele curentate, care se zvârcolesc pe podeaua abatorului în sângele victimei precedente, sau tarabele coreene cu câinii pârliţi cum pârlim noi porcul. Am plâns când merlinul prins în Mexic a fost ucis cu două lovituri de bâtă în cap. Era un peşte minunat. Magic.

ei bine, scap de dilemele astea. Ajung să fac promo pentru medicamente. De toate felurile. Specialista mea, farmacistă, îmi spune, cu obstinaţie, de fiecare dată cât de multă atenţie trebuie la combinaţii, interacţiui, efecte secundare. Îmi amintesc cursul de medicamente din facultate. Prima lecţie a fost despre doza toxică şi cea letală.  Sigur că cineva care are o infecţie trebuie să ia antibiotic… sau că un bolnav de malarie netratat medicamentos va muri. Şi totuşi, acolo e o linie destul de subţire şi volatilă.

Întrebarea filosofică este în ce măsură suntem noi, marketerii, vinovaţi pentru cei 40% dintre copii care au probleme de supraponderalitate. Pentru procentul de aproape 50% din populaţia adultă a României, fumători. Pentru creşterea exponenţială a numărului de cancere de pancreas. De fapt, ce comportament de consum încurajăm noi?

Sigur, dacă nu o fac eu, o va face altul, care va primi în locul meu salariul, bonusul, maşina şi seminariile în străinătate. Şi totuşi. În ce măsură sunt eu responsabil pentru ceea ce le cer oamenilor să facă? Pentru felul în care îi determin să cheltuiască bănuţul pe care îl au. Mâncând E-uri, fumând, zburând cu avioane care poluează aerul la zece kilometri înălţime, sau conducând bolizii pe care l-a cumpărat ca să îl reprezinte şi care înghit 24 de litri de benzină la suta de kilometri.  Un litru de benzină produce ceva mai mult de trei ori greutatea sa, în dioxid de carbon.

De fapt, nu ne uităm, deloc, la consecinţele pe termen scurt. Recomandăm oamenilor să se ducă la piscinele în care înoată în clor până li se prăjeşte stratul epitelial de suprafaţă. Îi trimitem la filme, unde mănâncă popcorn, 526 kilocalorii la suta de grame (deci trei sute de grame egal cât îţi trebuie pe zi), beau chestii carbonatate care mai pun încă o grămadă de e-uri în regimul pe ziua respectivă, apoi îşi cumpără câteva mărunţişuri pentru acasă, pe care le pun într-o pungă căreia îi vor trebui cinci sute de ani ca să se dezintegreze în gropile de gunoi care cresc mai mari decât oraşele.

Nu sunt ecologistă, încă las apa să curgă când mă spăl pe dinţi. Dar revin şi întreb: cât de etic este ca noi, marketerii, să facem consumatorul să se sinucidă lent şi să otrăvească totul în jurul lui? Şi – abia acum vine partea frumoasă – care sunt acele afaceri etice, pe care să le putem promova simţindu-ne fericiţi, responsabili şi mândri că o facem? Probabil că dacă aveţi o asemenea ocazie vă puteţi considera nişte profesionişti binecuvântaţi.

micromanual de logica mesajelor

Din toate industriile pentru care am lucrat sau am făcut proiecte, cel mai dificil, care cere efort intensiv, e retailul.

Zice o vorbă înţeleaptă „retail is detail” şi aşa şi e. marketerul trebuie să aibă grijă de o seamă de mici mărunţişuri, unele destul de enervante, pentru că sunt mici, dar pot produce efecte mari.

Prima regulă pe care trebuie să ne-o amintim e că, dacă noi suntem căzuţi în cap după marele clip publicitar pe care l-am plătit cu sânge din bugetele şi aşa şchioape, asta nu garantează că acel consumator pe care îl alergăm ca să îl prindem are cunoştinţă de marea operă. E obligatoriu să îţi faci sesiunea foto odată cu filmările la clip, ca să îţi poţi alege acel element fundamental care să devină poster. Fluturaş. Direct mail. Şi tot aşa, nu mai înşir toate canalele de comunicare.

Şi aşa ajung la punctul doi. Clienţilor mei şi firmelor pentru care am lucrat le-am făcut câte un mare poster cu toate canalele prin care comunică, începând cu reclama şi terminând cu PR-ul şi scriptul din gura angajatului care vinde produsul, pentru că de fiecare trebuie să te gândeşti ce spui prin fiecare dintre aceste canale.  De ce tot balamucul ăsta? Elementar, dragă Watson. Doi clienţi diferiţi vor avea două obiceiuri de comunicare diferite. Trebuie să fii sigur că nimereşti măcar cu o alică pe fiecare dintre aceste animale exotice pe care cu toţii le vânăm.

Apoi, e ca un fir roşu. Mesajul se repetă, cu variaţii specifice mediului de comunicare, pe toate canalele şi cănălaşele. Şi dacă reuşeşti să mai ai şi coerenţă de la o campanie la alta, ai dat peste căldarea cu galbeni. Aia de au îngropat-o spiriduşii irlandezi la celălalt capăt al curcubeului. La urma urmei, nu nevoie decât de un cap limpede şi un pic de disciplină. Sigur că e simplu dacă vinzi un model nou de BMW sau Audi: în reclamă spui cât e de minunat. Fiind maşini scumpe, nu prea vorbeşti de preţ- sau îl pui, mititel, sub marele discount pe care îl comunici pe outdoor. Apoi ceva mai multe cuvinte în anunţul de presă. Şi ceva şi mai multe în materialele pe care le pregăteşti pentru punctele de vânzare ale dealerilor. Şi apoi pui mâna şi faci database marketing, dar nu ca la proşti, ci pe profiluri de clienţi… Că de mailuri din alea pentru tot poporu’ ne-am cam săturat. Şi pe blog, şi în evenimente, şi, şi.

Unul dintre cele mai bune exemple e (iar) manualul ambulant de marketing numit Starbucks. Dacă doriţi mai multă analiză, vă rugăm să serviţi la  http://mashable.com/2010/09/14/social-media-campaigns/

Sigur că e mult de muncă. Şi, decât să faci treabă de mântuială pe o matrice măreaţă de canale, mai bine alegi câteva, relevante pentru clientul tău, şi faci treaba amănunţit şi atent pe acele canale.

Ah. Şi nu uita. Testează pe clienţii tăi dacă mesajul e relevant sau iar spui prostii care ţi se par inteligente doar ţie şi colegilor tăi.

Noi şi expaţii noştri

Mi-a venit ideea pentru însemnările de azi de la o conversaţie cu o româncă, plecată de 18 ani din patria mumă. Se gândeşte să se întoarcă. A făcut în Vest un miliard de şcoli celebre de biz şi s-a specializat în strategie, şi m-a rugat să o ajut să exploreze posibilităţile româneşti pentru un asemenea expert senior. Aveam deja un gust amar în gură după o conversaţie cu un potenţial client, în cursul căreia am vorbit îndelung de strategie, ca să decidă apoi că deocamdată o să îşi refacă imaginea pentru cărţile de vizită şi pliantele de vânzări. Mă întreb pe ce bază, căci brandul nu există nici ca descriere.

Asta după ce o multinaţională ia un fost director de vânzări, fără niciun fel de pregătire sau experienţă formală, şi îl face director de marketing. Azi. Omul e paralel cu domeniul. Şi mă gândeam eu cum, într-o ţară a capitalismului de şanţ, ar putea reuşi un specialist instruit după modelul vestic. Am mai avut prieteni de felul ăsta, veniţi de prin economii de succes, care s-au dat cu capul de bordura românească: nu aveau conexiuni. Ce dacă erau trăsnet pe domeniul lor.

Nu mai comentez nici obiceiul acela minunat referitor la egalitatea preferenţială între expaţi şi români. Cine a lucrat în mediile care practică expaţi ştie bine la ce mă refer.

Însă ceea ce m-a impresionat în conversaţie a fost momentul în care am cerut cv-ul. Doamna îmi spune că trebuie să se întâlnească mâine cu coach-ul ei de brand pentru ultima revizie şi apoi îl trimite. Pe româneşte, s-a gândit la brandul ei personal. L-a clădit. Plăteşte un om ca să o ajute să exprime corect acest brand. Şi mi-am amintit de clienţii mei, aceia care spun „Nu mai ştiu ce să mai fac cu firma, aşa că te-am angajat pe tine să îmi spui ” . De obicei îi felicit, pentru că noi, românii, suntem aşa perfecţi, că nu avem nevoie de nimic, de la nimeni, iar cei care realizează posibilitatea de a schimba ceva în bine la ei sunt nişte vizionari.

Aşadar, am putea teleporta, vă rog, un tren plin cu români re-expatriaţi, ca să schimbăm ceva în ţara asta?…