Bursa de Timp


Pedala de accelerație este apăsată până la podea. Gonim prin viață cu o viteză care face ca toate imaginile lucrurilor pe lângă care trecem să fie blurate, până la punctul în care nu mai distingem ruta. De peste tot vin tentații, nu mai știm cum să ne împărțim, ziua are prea puține ore.

Suntem la o bursă a Timpului, unde cumperi timp nominal și sacrifici timp nominal pentru ceea ce ai cumpărat. Undeva, în lumea asta, un soț ajunge acasă rupt de oboseală, după o zi în care s-a dat peste cap ca să poată aduce bani familiei. Nu și-a văzut copiii azi. O femeie care a ajuns general manager are o discuție cu fiul ei, care o critică și o detestă fiindcă nu i-a dat suficientă atenție. În alt colț de lume, o femeie africană se uită cu tristețe la copiii din casă și își dorește să fi putut merge la școală. O blondă perfectă, bine trecută prin cuțitele chirurgilor plasticieni, se uită la bărbatul de lângă ea și oftează: poate că era mai bine să nu mă uit la bani, ci la iubire.time-split

Cu toții petrecem Timp. Îl petrecem, spunea cineva, e ca și cum l-am duce la groapă. Cum ar fi să îl cheltuim conștient, că doar l-am cumpărat de la Bursă? În ce arie să mă uit mai înainte? Cum să nu îmi sacrific proiectele de termen lung în favoarea urgențelor? Și, mai important: cum să îmi valorific, cu adevărat timpul?

Alege cât timp folosești pentru tine, în interior, față de timpul petrecut în exterior.

Oferă corpului ce are nevoie: hrană, somn, mișcare, bucurie. Cum adică bucurie? O oră de plajă. Un masaj, o îmbrățișare, un parfum bun.

Nu confunda viața cu munca sau cu banii. Munca bine făcută va produce bani și va conserva bine timpul petrecut cu familia.

Scopul nostru nu este o poziție minunată în carieră, care să producă recunoașterea celorlalți și să ne pună în centrul atenției. Aceiași oameni care ne-au aclamat se vor întoarce cu spatele în prima clipă în care va apărea altcineva interesant… Celebritatea este cea mai efemeră stare. Deci, să ne bucurăm de ceea ce trăim. De tot ceea ce trăim.

Prietenii unde sunt? Departe? Aproape? Ești în legătură cu ei?

Iar sufletul tău din ce se hrănește? Cum înveți? Cum evoluezi? Cine devii? Dacă te-ai privi dinafară, ți-ar plăcea ce vezi?

 

Folosește, conștient, timpul. Întreabă-te în fiecare moment în care cadran de mai sus pui valoare. Alege să nu răspunzi chiar acum la apelul sau mesajul de pe ecranul telefonului. Închide televizorul.  Alege să dormi când te-a doborât oboseala. Alege să faci în fiecare zi ceva bun pentru tine. Alege să fii aproape de cei dragi. Alege să îți faci bine. Alege să fii bine. Tot timpul. Alege să pleci de aici, la capătul drumului, așa încât oamenii să își amintească de tine, iar tu să iei cu tine ceea ce poți lua: amintiri minunate.

Anunțuri

Necesitatea Prezenţei


ziduri vechiZi de lucru, călătorie de afaceri prin ţară, cu echipă mixtă (inclusiv una bucată căţeluşă stressată). Drumuri lungi, obositoare, cu serpentine şi rău maxim de maşină. O oprire salvatoare, la jumătatea drumului, face loc pentru nişte perle cu uleiuri esenţiale reparatoare şi pentru încă o sută şi bine de kilometri. Ajunşi la destinaţie, ne grăbim să marcăm ultimul punct de pe agenda zilei şi plonjăm într-un spaţiu medieval, cu cărămizi vechi şi cu o atmosferă stranie. Sunt foarte obosită, într-atât de obosită încât singurul punct de concentrare este discuţia în sine, nu mai am timp şi spaţiu în minte pentru nimic altceva, deşi este limpede că altceva se petrece: sunt invizibil împinsă să ies de acolo. De parcă m-aş sufoca.

Aud că locul a fost, repetat, încercat de inundnaţii pestilenţiale din canalizare.Colegul meu iese şi el, spunându-mi că îl ustură gâtul şi limba, dar gestul pe care îl face în acelaşi timp este unul de parcă ar încerca să îndepărteze un laţ invizibil, care îl sufocă.

IMG_2967 Apuc să corelez totul foarte târziu, după o noapte de agonie, şi îmi dau seama că, de la început, am omis ceva. Am omis exact ceea ce se percepea la nivel aproape iraţional, subconştient, dincolo de lucrurile la care mintea ştia că trebuie să se raporteze.
Două zile mai târziu, din limpezimea efectului ulterior, înţeleg morala şi mi-o asum: nu am fost suficient de prezentă, ca să percep mai rapid ce se întâmpla la nivel subliminal, să iau măsuri şi să evit tot cortegiul de efecte secundare (greaţă, rău, dureri musculare, până şi pielea doare).

IMG_2983Despre tehnici, pe la seminariile de joia… şi pe pagina de Facebook :D, dar ce este absolut capital în toată istoria este asta: când nu eşti suficient de prezent, nu poţi remarca semnalele subtile din jurul tău. Prezenţa este o formă de disciplină personală şi, fie că se referă la a sta în conexiune cu oamenii pe care îi conduci, fie că are legătură cu percepţiile extinse ale spaţiilor în care circuli sau o senzaţie referitoare la un sediu pe care urmează să îl închiriezi pe următorul an pentru afacerea ta. Când nu eşti prezent, poţi fi uşor tranzitat în stări proaste sau înşelătoare. Prezenţa este cel mai bun antidot la umblatul în neştire prin lume: aşadar, deschideţi-vă antenele parabolice, percepeţi semnalele tăcute ale realităţii din jur şi stabiliţi-vă o buclă de feedback (neapărat) bazat pe aceste semnale receptate, digerate, decriptate şi asumate. Pentru că vine weekendul, iată un prilej bun de practică. Măcar o să sune mai puţin telefonul 🙂 şi aveţi timp mai mult de stat în contact cu cele nevăzute.

Notă: fotografiile nu au legătură cu locul, pentru cei care se grăbesc să tragă concluzii: ele sunt doar cu scop de ilustrare. Am ales să nu public nimic concret, pentru că, odată etichetat negativ un loc, îl încărcăm cu şi mai multă negativitate 😛

Leacul ciorii


Pentru a doua oară la rând, în vizitele mele consecutive în aceeaşi parcare a aceluiaşi client, mă întâlnesc cu o mutriţă deşteaptă de cioară grivă, care şi-a scăpat nuca exact acolo unde am pus piciorul, lângă portiera maşinii proaspăt aliniate în locul înghesuit. Mă descopăr privind cu amuzament cioara, care parcă se uită la mine şi se întreabă: când o să plece asta, ca să îmi iau şi eu nuca?Şi, pentru a doua oară în această secvenţă absurdă, vorbesc cu cioara şi îi spun: stai liniştită, nu îţi fac nimic. Apoi, uluitor sau pur şi simplu obraznic, cioara face paşii de rigoare, vine, culege nuca, mă mai priveşte încă o dată şi pleacă, grăbită să îşi care prada în locul de cuibărit.

Nu m-aş fi apucat să scriu despre aceeaşi aparentă coincidenţă (în fond, s-ar putea să fie aceeaşi cioară, care locuieşte în centrul Bucureştilor, şi care are oră de cules taman când îmi pun eu întâlnirile), dacă cioara nu ar fi apărut, încăpăţânată, cu nuca de rigoare, într-un filmuleţ care mi-a sosit adineauri pe Facebook. A treia apariţie, hai, că e prea de tot.

Şamanii de pretutindeni o iubesc tare mult pe cioară, chiar şi mai mult pe corb, ca Animale de Putere, cum spun ei. În credinţa lor, fiecare animal poartă cu el un fel de leac, iar apariţia lor nu e deloc întâmplătoare, şamanul fiind educat să remarce şi să citească aceste „semne”. Chiar se spune că unii ar avea puterea să îşi schimbe forma, şi că aparenţa de cioară e una preferată.

Simbolismul acestor animale inteligente şi longevive este legat de misterul şi magia vieţii. Pentru că aceste păsări plutesc în aer, cu atenţie maximă asupra pământului, de unde îşi recoltează preaiubitele nuci, totemul ciorii oferă o privire profundă în intenţii şi mijloacele de a sprijini intenţiile. E un semn de noroc, de multe ori asociat cu arhetipul magicianului, care te atenţionează să iei seama la aparenţe. Ca Animal de Putere dezvoltă puterea  de a vedea, de a transforma, şi conectarea cu magia vieţii: o inteligentă alchimie personală ajutată de perspectiva mai largă, lipsa de frică (de acord, cioara de azi a fost extrem de tupeistă), care merg mână în mână cu adaptabilitatea, flexibilitatea şi aspectul poznaş, de păcălici. Nu cred în asocierea cu semnele rele,  moartea şi magia neagră, ci mai degrabă în abilitatea acestei păsări de a purta înţelesurile profetice, aduse din miezul gol al creaţiei.

Întorcându-mă la politica şamanului, întâlnirea mea de azi cu cioara e o ocazie grozavă de a reflecta la următoarele:
– cât de minunat e să fii prezent în tot ceea te înconjoară, pentru că atunci poţi să te bucuri de aspectele delicioase pe care ţi le furnizează complexul de împrejurări prin care navighezi, cu ochii larg deschişi.
– cum poţi struni gândul ca să îl scoţi de pe şanţul cu „vai, ce victimă sunt, ce rău se întâmplă lucrurile” şi să foloseşti leacul ciorii ca să vezi dincolo de aparenţe.
– magia e pretutindeni şi depinde de noi dacă îi lăsăm uşa deschisă sau o blocăm, încuindu-ne pe dinăuntru.
– îmi place mult acest oportunism poznaş, dar smerit al ciorii, care remarcă ocazia şi o valorifică.
– şi mai mult îmi place că mi-a dat posibilitatea de a contempla puţin misterul vieţii, energiile subtile, care se schimbă, în mine şi în ceea ce mă înconjoară. Dincolo de dualitatea bine-rău, sau interior-exterior, important e să vezi de sus nuca pentru a duce acest preaiubit desert la cuibul de sus, din copacii înalţi, unde nu ajung nici intruşii, nici prădătorii… şi unde poţi sta fără nicio frică.
– şi asta mă duce la ultima lecţie administrată de cioara grivă de azi: când eşti în împrejurări adverse, puterea şi exprimarea personală o să facă adevărul tău să se audă mai tare, şi astfel să capeţi ceea ce doreai. 
Aşa că mâine o să ofer păsărilor care vin la hrănitoarea bine camuflată în tufa ţepoasă de trandafir nişte nuci :), mulţumind păsării înţelepte care mi-a schimbat ziua.

 

 

când pietrele, copacii şi animalele vorbesc


în această piatră e un sâmbure de IubireAtunci când petreci suficient timp în spaţiul tău interior, facultăţile de percepţie se amplifică şi poţi intra într-un fel de rezonanţă cu tot ceea ce te înconjoară. Drumurile pe care le faci devin excursii de cunoaştere, în care primeşti informaţii, momentele de răgaz îţi permit să digeri ceea ce ai primit, iar nopţile – fantastice aventuri de revelare a neştiutului.

Şamanii din toată lumea vorbesc despre Semne şi importanţa lor: ei spun că uneori poţi vedea lucruri mărunte, dar semnificative, cu coada ochiului… sau poţi percepe cu laterala conştiinţei stări care apar mai degrabă ca o cunoaştere spontană.

La doi paşi de pensiunea la care stăm se află complexul rupestru Aluniş. Din prima zi, tare am vrut să venim sus, sus, deasupra peşterilor pustnicilor şi a bisericuţei, unde vechea platformă rituală s-a sfărâmat, împinsă de mişcarea lentă a plăcilor tectonice şi de cutremurele care au scuturat şi Agatoanele, şi acum e vag înclinată. Locul e numit de cei de aici Tronul lui Dumnezeu sau al lui Zalmoxis, şi e ca un mic scăunel de piatră aşezat în mijlocul a ceea ce a fost cândva o mare placă orizontală. Aici se ţineau ceremonii din timpuri străvechi. Accesul e dificil, fie că încerci să ajungi căţărându-te din stâncă în stâncă pe partea cu chiliile, fie că vii de jos, prin pădure, urmând linia fostelor trepte monumentale, care zac acum îngropate sub metri de sol şi din care vezi doar pietrele de vârf ale zidurilor de delimitare a Scării.

cu spiritele Pământului, la sfatNe cocoţăm, îmbrăcaţi în alb, cu toate cele trebuincioase după noi, pentru un ultim contact cu suprarealul translucid al acestor ţinuturi încărcate de cunoaştere ca un hard disk din sticlă străvezie, pe care trebuie să îl afli ca să îl poţi citi mai apoi. Ne însoţesc cei doi câini de la pensiune, ca nişte veghetori tăcuţi trimişi de Mama Pământ, şi suntem înconjuraţi de furnici – semnul sacrificiului de sine pentru binele colectiv, al renunţării la ego şi al efortului care nu aşteaptă răsplată.

Între copacii senini, aşezaţi pe ceea ce era altădată marea platformă ceremonială, suntem întâmpinaţi cu un tunet din senin. Glasul celor Vechi e deja uşor de recunoscut: l-am auzit la Sfinx, în Bucegi, l-am auzit în Valea Cozanei, iar mai apoi, ieri, la Agatoane.  De când am auzit numele de Agaton dat celor două construcţii monumentale, altădată pilonii uriaşi ai porţilor Cetăţii de Aur, azi schituri de pustnic vizitate şi înluminate de călugării truditori din preajmă, am intuit că nu poartă nume propriu, ci înseamnă ceva, pentru că greaca a fost limba de cult multă vreme, şi era singurul mod de a purta înţelesul ascuns.



aici totul vorbeşte despre unirea polilor opuşiŞi iată: Agathon, To (din greacă) înseamnă binele, ca principiu, cel mai înalt bine sau binele suprem în sensul moral,  summum bonum; Platon dă acest nume unui aspect al Divinului care se mai cheamă nemanifestatul, sau Cuvântul originar (Logos). Deşi uneori este echivalat cu Atman, care corespunde cuvântului pneuma, Paramatman este un echivalent mai bun pentru  agathon. Poate fi şi un echivalent al termenului buddhist alaya (indisolubil sau veşnic). Polul Binelui. Degetul lui Dumnezeu pe inima poporului credincios de aici. Cât de mult sens are.

Aşa că salutăm Marea Lumină Albă, de pe Tronul lui Dumnezeu, apoi mulţumim celor Patru Direcţii pentru patru zile de minuni, înainte de a coborî, cu dificultate şi cu jertfă (unul dintre bolovanii ce au alunecat când am coborât a făcut asta, şi s-a lăsat cu pansamente cu gheaţă, şi dezinfectat cu apă oxigenată, şi alinat cu gălbenele). Senzaţia generală pe care o avem este una de plutire, şi toate cele omeneşti par aşa de mici şi de neînsemnate faţă de înţelepciunea covârşitoare care este depozitată în acest locuri supraomeneşti, încât parcă ai vrea să rămâi aici. Înţeleg aspiraţia sufletului care ne-a însoţit în călătorie şi pe care l-am botezat Frodo – pentru că acest om îmbrăcat în albastru mergea în picioarele goale, iar felul în care păşea amintea izbitor de mersul hobbiţilor din Stăpânul Inelelor. Frodo a primit de la noi mâncare, afecţiune, înţelegere şi atâta îndrumare cât am putut noi să oferim, iar părintele Isidor l-a învăluit în căldura sfatului de a căuta Maestrul dacă vrea să încerce sihăstria ca drum de desăvârşire perosnală, explicându-i că această cale poate fi periculoasă dacă nu este ghidată de cineva ce cunoaşte tainele şi capcanele îobstacolul se transformă în păzitornsingurării.

De altfel, se pare că acest tărâm a sancţionat orice încercare de a pătrunde fără cuvenita încuviinţare sau cunoaştere. Se povesteşte despre localnicii care au dispărut de lângă Piatra Îngăurită, cu car cu boi cu tot, ca să reapară, fără car şi animale, la Târgovişte, unde au trebuit să cerşească pentru a putea reveni acasă. Aveau gând să caute comori.

Iar despre comoara de lângă Crucea Spătarului, care era stocată într-o peşteră cu o gaură de aerisire pe care localnicii o ştiau demult, am aflat că a pedepsit pe cel ce a încercat să coboare pentru a fura aurul marelui dregător: se spune că, odată coborât în puţul de aerisire cu lanţul pe care îl folosiseră ca să aducă cu ei câinele (se pare că animalul nu dorea să vină în acel loc), omul a început să răcnească, înfricoşat peste măsură: Balaurul! Balaurul! . După ce l-au scos la suprafaţă, alb de spaimă, el nu a mai putut rosti niciun cuvânt, iar în două zile s-a stins, aşa că oamenii locului au hotărât să lase copacii şi tufişurile să crească în voie, pentru a acoperi pe veci calea secretă de acces către lăzile cu galbeni.

Oferind potecilor Cunoaşterii efortul tău, fie că el este timp rupt din puţinul tău timp, fie că e transpiraţie pentru a trece, fizic, culmea muntelui, urcând din stâncă în stâncă pentru a ajunge în Valea Minunilor, primeşti semne.

simbolul saltului înainteZilele petrecute în inima Munţilor Buzăului au venit cu asemenea semne, iar cele pe care le-am primit sunt

Uliul: puterea viziunii. Acea vedere care cuprinde tot, marea cunoaştere şi înţelegere mai presus de limitările umane. Mesagerul Divin.

Rădaşca: mesajul acestei ciudate insecte provine din tradiţia egipteană, unde era o reprezentare a zeului Kefra, zeul miezului nopţii. Este cel ce poartă soarele între coarne, trecându-l peste iarnă, iar înţelesurile sunt legate de moarte şi renaştere, pe de o parte, şi de iubirea transcensă, pe de altă parte.

Lăcusta, încrederea în Marele Plan, care te încurajează să faci saltul în gol, ştiind că vei fi susţinut, să mergi mai departe, pentru că urmează o etapă importantă în viaţa ta. Lăcusta nu sare niciodată înapoi, ci doar înainte.

Fluturele, arhicunoscutul simbol al prefacerii substanţiale interioare, care determină transformarea potenţialului în manifestare.

Mai avem mult de meditat la ce ne-au spus pietrele, animalele, plantele şi insectele. Un lucru e limpede: ca să le auzi mesajul, mintea trebuie să fie aici, acum, cercetând totul şi palpând, invizibil, semnalele şi semnele pe care le primeşte în asemenea locuri de putere, care te smulg din năravul de a stărui cu gândul în trecut şi cu teamă de viitor. Numai pentru asta, şi tot merită să încerci calea grea şi plină de obstacole către tainele păstrate de generaţii de înalţi prelaţi, pustnici, preoţi şi sihaştri care au menţinut viu mesajul până în zilele în care omenirea va putea ieşi din decădere pentru a-şi reînvăţa şi redobândi căile perfecţiunii şi frumuseţii.

 

 

mindfulness: esenţa reprogramării pozitive


Azi dimineaţă, la patru şi jumătate, sună telefonul. De obicei, telefoanele primite la o asemenea oră sunt induse de o oarecare urgenţă. Număr privat, zicea ecranul  lui Blackberry. Hmmm. Cineva care s-a apucat de poante nesărate, mi-am spus, m-am dus jos, în living, mi-am pus un pahar de ceai rece şi m-am reîntors în pat. Somnul fugise. Mă duc la baie, îmi curăţ faţa şi  tocmai când decisesem că e timpul să încerc să mai dorm, telefonul sună din nou. NUmărul, de data asta, vizibil. Este mama unui fost coleg de şcoală al fiului meu, disperată că tânărul a raportat ora de întoarcere două şi încă nu ajunsese acasă. Aceşti „copii” au douăzeci şi unu de ani. După criteriile din toată lumea sunt adulţi. 

În loc să demit pe loc intenţia agitată şi îngrijorată a telefonului, simt cum starea acestei femei începe să mă contamineze, ca un val de burniţă gri. Băieţii erau în oraş, prin cluburi. Oare e totul în regulă? Pulsul îmi creşte. Eiii, asta-i bună. Îmi iau telefonul, somnul fugise definitiv, şi, pentru prima oară în trei luni de zile, mă joc pe ecranul colorat. Metoda funcţionează şi după ce câştig trei top score-uri, ameţeala revine: plonjez la loc în vis. Şi tot ca prin vis, aud la cinci clopoţeii de la uşă. Clubberul s-a întors 😀

M-am trezit tulburată de impactul agitaţiei acestei femei, şi îndurerată de suferinţa pe care singură şi-o induce. La momentul „periuţă de dinţi” am decis să o sun ca să vorbesc serios cu ea. Nu pentru că mi-a alterat singura noapte liniştită din săptămâna asta, ci pentru că simt că are nevoie de ajutor. Obsesia ei referitoare la acest tânăr, de altfel frumos şi deştept, atinge ca o plagă sufletul acestui băiat tânăr, care are nevoie să experimenteze şi să cunoască. Apoi m-am gândit ce aş face în terapie cu această femeie. Un psiholog ar încerca să îi arate ce mecanisme şi rotiţe sunt defecte, ca să o reîntoarcă la o logică normală de abordare a relaţiei ei cu fiul. Mi-a venit în minte altceva.

Mindfulness  îi spune în engleză, şi nu găsesc în română un echivalent care să mă mulţumească. Sati în Pali,  smṛti în sanscrită, se găseşte ca noţiune de la Upanishade încoace şi  e una dintre părţile fundamentale ale scripturilor Hindu şi ale învăţăturii buddhiste.

Atenţia concentrată asupra realităţii, dar în special asupra momentului prezent devine o reală putere când se combină cu înţelegerea clară asupra a ceea ce se petrece.  Prezenţă  e un cuvânt care mi se pare foarte potrivit, pentru că îmbină atenţia concentrată pe acum cu posibila racordare la un registru energetic superior, pe care îl numim Sine, Divin şi câte şi mai câte. 

Buddha predica despre atingerea prezenţei prin  exersarea continuă a unei conştienţe calme asupra corpului, sentimentelor, minţii şi a stărilor noastre. Practicarea  constantă  duce la înţelepciune. Departe de a te transforma în victima împrejurării, prezenţa trebuie combinată cu discernământul (a nu se citi judecată).

Şi gândul mi-a fugit la toţi cei pe care i-am întâlnit în săptămâna care a trecut. O mare parte dintre ei, sub imperiul agitaţiei. Ceva rău s-a întâmplat la serviciu, m-a părăsit iubita, prietena mea nu are job, nu ştiu ce se întâmplă cu mine – deşi e minunat, mi-e frică… şi tot aşa.

Pe terasa grădinii mele, transformată sub imperiul energiei de tanc a sufletului meu pereche, care a ţinut să schimbe faţa locului de meditaţie pe vară, ca să îmi lase amprenta lui aici, în România, cât e el departe, pe pernele verzi şi moi proaspăt aşezate în colţul cel mai umbros, reflectez la toţi aceşti oameni. Fugiţi în ieri şi în mâine, cu tristeţi, regrete şi frici. Veniţi înapoi, aici, acum. Regăsiţi-vă prezenţa şi trăiţi sentimentul uluitor de frumos al existenţei în formă umană. NU există ieri şi mâine, ci doar acest moment, în care cerul e albastru şi trandafirii miros năucitor. Permiteţi-vă această secundă de linişte personală înainte de a vă resorbi, iar, în vârtejul fricii şi al suferinţei. Apoi comparaţi cele două stări şi decideţi dacă merită să începeţi să vă antrenaţi mintea.

Şi dacă răspunsul e da, începeţi de azi, cu zece minute de mindfulness. Dacă mintea fuge la ieri, aduceţi-o înapoi, în acum. Dacă fuge în mâine, aduceţi-o înapoi, în acum. Şi după zece minute, examinaţi cum vă simţiţi, în comparaţie cu momentul în care aţi început antrenamentul zilnic.

Un biceps frumos se face la sală în două luni. Când antrenezi mintea, simţi efectul din punctul iniţial, şi ce e minunat e că muşchiul ăsta nu face niciodată febră de la supraîncărcare.

Go Fearward


courage

A fost un an greu, fără îndoială. Urmează unul extrem de interesant :D. Încep reflecţiile de final şi planurile de viitor.  Suntem pasageri într-o gară. Opresc trenuri şi la un moment dat trebuie să te decizi şi să iei unul, în condiţiile în care nu ştii încotro merge, ci poţi doar să speri că se duce în direcţia pe care o aştepţi. Curajul acela nebun de a te urca în acest tren, ca la staţia următoare să decizi dacă vei continua cu el sau îl vei schimba cu altul, care să te ducă mai aproape… şi mai aproape de destinaţie.

Suntem programaţi, cu toţii, să avem un proiect clar în minte despre traseul nostru în viaţă, cu un orar fix şi puncte obligatorii de trecere, iar provocarea maximă a acestor timpuri de schimbare profundă este să acceptăm că nu putem controla nimic. Să nu fugim de necunoscut, ci să îl luăm în braţe şi să sărim cu el în gol, ştiind că undeva există o paraşută.

Courage-CatAsta presupune abilitatea de a sta liniştit în gara vieţii şi de a vedea că opresc trenuri. Lipsa de prezenţă ne transformă într-un fel de beţivi adormiţi în sala de aşteptare… Trebuie să fii acolo ca să vezi ocaziile. Când ai reflectat ultima dată la asta? Când ai fost suficient de prezent ca să vezi ocaziile care ţi se oferă? De câte ori ţi-a părut rău că nu îţi asumi riscul? Prezenţa şi centrarea seamănă cu pisica asta, liniştită pe balustrada minusculă a echilibrului. Ea vede, şi vede bine, are perspectivă. Uneori e bine să pleci o zi din mediul tău obişnuit ca să recapeţi perspectiva. Alteori e bine să pleci o lună  departe, departe, dacă poţi. Mediile străine te fac să îţi ridici din nou antenele şi să percepi ce e în jurul tău.

Dar cele mai importante salturi în viaţă, îţi aminteşti, nu-i aşa? sunt cele în care a trebuit să strângi din dinţi,să închizi ochii şi să plonjezi. Curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci dimpotrivă. Înseamnă să mergi în direcţia ei. Să faci lucrurile de care îţi e cel mai frică. Să laşi uşa descuiată dacă te temi de hoţi. Să plăteşti un avans enorm pentru un proiect despre care nu ştii încă dacă şi cum va ieşi. Să îi spui TE IUBESC unui om care nu ţi-a transmis niciun semnal convenţional că ar fi valabilă şi reciproca. Să îţi ceri iertare chiar dacă ţi se pare că asta te termină ca reputaţie socială.

GO FEARWARD. Mergi în direcţia fricii, nu fugi de ea. Îmbrăţişeaz-o. Spune-i, privind-o în ochi, că o accepţi, e parte din tine. Apoi Uşile Posibilităţilor se vor deschide, cu zgomot, dându-se de perete şi revelând un coridor acolo unde credeai că e un perete.