Atunci când petreci suficient timp în spaţiul tău interior, facultăţile de percepţie se amplifică şi poţi intra într-un fel de rezonanţă cu tot ceea ce te înconjoară. Drumurile pe care le faci devin excursii de cunoaştere, în care primeşti informaţii, momentele de răgaz îţi permit să digeri ceea ce ai primit, iar nopţile – fantastice aventuri de revelare a neştiutului.
Şamanii din toată lumea vorbesc despre Semne şi importanţa lor: ei spun că uneori poţi vedea lucruri mărunte, dar semnificative, cu coada ochiului… sau poţi percepe cu laterala conştiinţei stări care apar mai degrabă ca o cunoaştere spontană.
La doi paşi de pensiunea la care stăm se află complexul rupestru Aluniş. Din prima zi, tare am vrut să venim sus, sus, deasupra peşterilor pustnicilor şi a bisericuţei, unde vechea platformă rituală s-a sfărâmat, împinsă de mişcarea lentă a plăcilor tectonice şi de cutremurele care au scuturat şi Agatoanele, şi acum e vag înclinată. Locul e numit de cei de aici Tronul lui Dumnezeu sau al lui Zalmoxis, şi e ca un mic scăunel de piatră aşezat în mijlocul a ceea ce a fost cândva o mare placă orizontală. Aici se ţineau ceremonii din timpuri străvechi. Accesul e dificil, fie că încerci să ajungi căţărându-te din stâncă în stâncă pe partea cu chiliile, fie că vii de jos, prin pădure, urmând linia fostelor trepte monumentale, care zac acum îngropate sub metri de sol şi din care vezi doar pietrele de vârf ale zidurilor de delimitare a Scării.
Ne cocoţăm, îmbrăcaţi în alb, cu toate cele trebuincioase după noi, pentru un ultim contact cu suprarealul translucid al acestor ţinuturi încărcate de cunoaştere ca un hard disk din sticlă străvezie, pe care trebuie să îl afli ca să îl poţi citi mai apoi. Ne însoţesc cei doi câini de la pensiune, ca nişte veghetori tăcuţi trimişi de Mama Pământ, şi suntem înconjuraţi de furnici – semnul sacrificiului de sine pentru binele colectiv, al renunţării la ego şi al efortului care nu aşteaptă răsplată.
Între copacii senini, aşezaţi pe ceea ce era altădată marea platformă ceremonială, suntem întâmpinaţi cu un tunet din senin. Glasul celor Vechi e deja uşor de recunoscut: l-am auzit la Sfinx, în Bucegi, l-am auzit în Valea Cozanei, iar mai apoi, ieri, la Agatoane. De când am auzit numele de Agaton dat celor două construcţii monumentale, altădată pilonii uriaşi ai porţilor Cetăţii de Aur, azi schituri de pustnic vizitate şi înluminate de călugării truditori din preajmă, am intuit că nu poartă nume propriu, ci înseamnă ceva, pentru că greaca a fost limba de cult multă vreme, şi era singurul mod de a purta înţelesul ascuns.
Şi iată: Agathon, To (din greacă) înseamnă binele, ca principiu, cel mai înalt bine sau binele suprem în sensul moral, summum bonum; Platon dă acest nume unui aspect al Divinului care se mai cheamă nemanifestatul, sau Cuvântul originar (Logos). Deşi uneori este echivalat cu Atman, care corespunde cuvântului pneuma, Paramatman este un echivalent mai bun pentru agathon. Poate fi şi un echivalent al termenului buddhist alaya (indisolubil sau veşnic). Polul Binelui. Degetul lui Dumnezeu pe inima poporului credincios de aici. Cât de mult sens are.
Aşa că salutăm Marea Lumină Albă, de pe Tronul lui Dumnezeu, apoi mulţumim celor Patru Direcţii pentru patru zile de minuni, înainte de a coborî, cu dificultate şi cu jertfă (unul dintre bolovanii ce au alunecat când am coborât a făcut asta, şi s-a lăsat cu pansamente cu gheaţă, şi dezinfectat cu apă oxigenată, şi alinat cu gălbenele). Senzaţia generală pe care o avem este una de plutire, şi toate cele omeneşti par aşa de mici şi de neînsemnate faţă de înţelepciunea covârşitoare care este depozitată în acest locuri supraomeneşti, încât parcă ai vrea să rămâi aici. Înţeleg aspiraţia sufletului care ne-a însoţit în călătorie şi pe care l-am botezat Frodo – pentru că acest om îmbrăcat în albastru mergea în picioarele goale, iar felul în care păşea amintea izbitor de mersul hobbiţilor din Stăpânul Inelelor. Frodo a primit de la noi mâncare, afecţiune, înţelegere şi atâta îndrumare cât am putut noi să oferim, iar părintele Isidor l-a învăluit în căldura sfatului de a căuta Maestrul dacă vrea să încerce sihăstria ca drum de desăvârşire perosnală, explicându-i că această cale poate fi periculoasă dacă nu este ghidată de cineva ce cunoaşte tainele şi capcanele însingurării.
De altfel, se pare că acest tărâm a sancţionat orice încercare de a pătrunde fără cuvenita încuviinţare sau cunoaştere. Se povesteşte despre localnicii care au dispărut de lângă Piatra Îngăurită, cu car cu boi cu tot, ca să reapară, fără car şi animale, la Târgovişte, unde au trebuit să cerşească pentru a putea reveni acasă. Aveau gând să caute comori.
Iar despre comoara de lângă Crucea Spătarului, care era stocată într-o peşteră cu o gaură de aerisire pe care localnicii o ştiau demult, am aflat că a pedepsit pe cel ce a încercat să coboare pentru a fura aurul marelui dregător: se spune că, odată coborât în puţul de aerisire cu lanţul pe care îl folosiseră ca să aducă cu ei câinele (se pare că animalul nu dorea să vină în acel loc), omul a început să răcnească, înfricoşat peste măsură: Balaurul! Balaurul! . După ce l-au scos la suprafaţă, alb de spaimă, el nu a mai putut rosti niciun cuvânt, iar în două zile s-a stins, aşa că oamenii locului au hotărât să lase copacii şi tufişurile să crească în voie, pentru a acoperi pe veci calea secretă de acces către lăzile cu galbeni.
Oferind potecilor Cunoaşterii efortul tău, fie că el este timp rupt din puţinul tău timp, fie că e transpiraţie pentru a trece, fizic, culmea muntelui, urcând din stâncă în stâncă pentru a ajunge în Valea Minunilor, primeşti semne.
Zilele petrecute în inima Munţilor Buzăului au venit cu asemenea semne, iar cele pe care le-am primit sunt
Uliul: puterea viziunii. Acea vedere care cuprinde tot, marea cunoaştere şi înţelegere mai presus de limitările umane. Mesagerul Divin.
Rădaşca: mesajul acestei ciudate insecte provine din tradiţia egipteană, unde era o reprezentare a zeului Kefra, zeul miezului nopţii. Este cel ce poartă soarele între coarne, trecându-l peste iarnă, iar înţelesurile sunt legate de moarte şi renaştere, pe de o parte, şi de iubirea transcensă, pe de altă parte.
Lăcusta, încrederea în Marele Plan, care te încurajează să faci saltul în gol, ştiind că vei fi susţinut, să mergi mai departe, pentru că urmează o etapă importantă în viaţa ta. Lăcusta nu sare niciodată înapoi, ci doar înainte.
Fluturele, arhicunoscutul simbol al prefacerii substanţiale interioare, care determină transformarea potenţialului în manifestare.
Mai avem mult de meditat la ce ne-au spus pietrele, animalele, plantele şi insectele. Un lucru e limpede: ca să le auzi mesajul, mintea trebuie să fie aici, acum, cercetând totul şi palpând, invizibil, semnalele şi semnele pe care le primeşte în asemenea locuri de putere, care te smulg din năravul de a stărui cu gândul în trecut şi cu teamă de viitor. Numai pentru asta, şi tot merită să încerci calea grea şi plină de obstacole către tainele păstrate de generaţii de înalţi prelaţi, pustnici, preoţi şi sihaştri care au menţinut viu mesajul până în zilele în care omenirea va putea ieşi din decădere pentru a-şi reînvăţa şi redobândi căile perfecţiunii şi frumuseţii.