Universul îți șoptește….


…. și nu are subtitrare la mesaje.

Ai auzit de pronoia? E clasificată la tulburări psihologice :))) și reprezintă ideea că Universul conspiră, în secret, la îndeplinirea planurilor și dorințelor tale.

potentialDa, demență în toată regula, dacă ne luăm după normă. Dar cine a stabilit norma? Câți dintre noi nu au frânat într-o curbă fără vizibilitate doar ca, după colț, să vedem un dement care se băgase într-o depășire decerebrată? Și pe care l-a salvat frâna… Sau câți au continuat, cu încăpățânare un proiect clasificat drept eșec de toți pricepuții în domeniu, ca apoi să aibă succes?

Și mai sunt nebuniile acelea cu semnele. Că te uiți la ceas la 11.11 (despre sincronicitate a vorbit Carl Gustav Jung… pe el îl credem, că e la categoria ”aprobați”). Sau că te gândești la cineva și te sună. Sau că nu mai ai bani și brusc îți înapoiază cineva o sumă împrumutată. Doar de exemplu 🙂

Image result for jiminy cricketDacă pronoia ar deveni, misterios, un virus bun, împrăștiat rapid, oare am avea un pic mai multă atenție pentru prezent? În Pinocchio, greierașul Jiminy, ”conștiința”, cum  își spunea el, îl trăgea pe lemnosul vivant de mânecă pentru a-l îndrepta pe cursul bun. Jiminy e mic. Are o voce mică. Poți să o auzi doar dacă faci liniște în cap. Jiminy este peste tot. Dacă te gândești la ceva profund, sau înalt, și auzi tunetul, e vreun fel de ecou care îți arată că Universul ți-a auzit intenția?  Dacă ,după o zi întreagă de vorbit despre miezul feminității, de pe dulap cade borcanul cu trandafiri roz pentru ceai (vă asigur, dragi sceptici, că stătea  bine-merci, nu era pus pe colț, nu era într-o rână, cu alte motive, nimic geometric sau gravitațional nu putea influența stabilitatea obiectului), e  un semn că ești pe drumul corect?

Nu e o întrebare închisă, ci o ușă crăpată pentru explorare. Cu curiozitate, fără judecăți și demiteri premature. Cum ar fi dacă, de fapt, trăim într-un fel de universewideweb în care toată informația circulă, e auzită și se iau măsuri??

Un subiect contemplabil în weekend. Al pietricelelor care cad în apă și fac unde mari, din ce în ce mai mari, până când cercurile se întorc de unde a căzut pietricica. Un Univers care îți răspunde. Un Univers care nu te pocnește peste ceafă când o sfeclești, dar care îți șoptește, în liniștea minții, să te uiți la asta… și la asta… și la asta… Încetinește și privește. Următorul semnal e foarte aproape, undeva, unde vezi doar cu coada ochiului și cu limita conștiinței. Șșșșșșșșșt.

Reclame

puțină numerologie, ceva astrologie și în rest, intenție


maha yantraE plin, pe mediile electronice, despre vorbe referitoare la 9 aprilie. 9. 2016: 2+1+6=9. Peste blatul ăsta cu cifra 9, care reprezintă realizarea, numărul Maestrului, cum i se mai spune, faza de coacere și completare, năvălesc crema și glazura: Soarele și Luna, în maximă exaltare. Suntem fințe cosmosensibile și cine spune că nu simte influența planetelor e, probabil, prea prins în treburi.

Nouă sunt lumile, în înțelepciunea indiană străveche, și nouă – triunghiurile în Maha Yantra, imaginea sacru-geometrică a universului. Plouă cu nouă 🙂

Ce e de făcut într-așa o perioadă  de activare majoră? Simplu: decide că nu există limite(chiar nu există) și purcede la proiectele tale cele mai dragi, cele mai de suflet, de care ți-a fost frică până acum, că prea păreau nebunești. Este timpul să îți scrii Zână pe cartea de vizită, să îți scoți polonicul din bufet și să îl transformi în baghetă. Pentru că, în special azi, dar și mâine, 10 aprilie, Cosmosul ți-a pus la dispoziție tot combustibilul de care ai nevoie ca să îți pornești vehiculul spre destinația visurilor personale.

haipule techniqueIa-ți un bilet. Scrie pe el proiectul și, dacă ai idee, un plan mic. Pentru că pașii manifestării sunt așa:  energizezi, verbalizezi, mentalizezi, acționezi. La primul pas, aduni, conștient, energie, ca un burețel: ziua de azi e plină de poțiunea miraculoasă, nu ezita să te gândești cum curge energia cosmică în corpul tău, ca să dai subconștientului ceva constructiv de făcut. Dacă nu poți face asta, imaginează-ți că energia frunzelor care se mișcă, energia care proiectează imaginea în televizorul tău sau mișcă mașinile pe drum se revarsă către tine. Ai grijă să vezi sursa energiei dacă lucrezi așa.

Ia bilețelul și pune-l la treabă. Lipește-l pe oglinda de la baie, sau pe spatele telefonului mobil, sau pe volan. Ai un proiect în gestație, trebuie vizitat din când în când. Apoi imaginează-ți cum o să te simți când proiectul va fi adus la îndeplinire. Ce o să vezi, ce emoții o să ai. Emoțiile radiază și manifestă.

În fine, stabilește un prim pas către proiect. Poate este să îl așterni pe hârtie, sau să faci o etapă practică, de evaluare de necesități, sau, dacă e vorba să slăbești, îți schimbi masa de seară :). Dar important este să ancorezi intenția. Nu știu dacă merge cu schimbatul culorii părului… dar pentru asta există coafor.

Pe urmă îți poți umple cada și te poți relaxa – căci lucrurile nu se întâmplă atunci când încă suntem îndârjiți pe ele, ci când ne putem decontracta :). Sau cuibărește-te în pat, diseară, cu viziunea lucrului gata făcut. Și, dacă te inspiră, aprinde și o lumânare. Tot pentru subconștient, ca să îi spui că e treabă serioasă, de data asta; și că ar face bine să își suflece mânecile.

Spor la treabă 🙂

 

Centrul Liniştii, spaţiul nostru de creaţie


Fericiţi Făcătorii de Pace. Ca de obicei, textele străvechi au înţelesuri mai adânci decât cele citite la prima privire. Unul dintre ele este capacitatea noastră de a dezvolta conexiuni  adânci când ajungem în „miezul” nostru liniştit. Cel mai adesea, asta se întâmplă în meditaţie, dar uenori stările de linişte avansată apar accidental, neaşteptat, şi ne regăsim, brusc, scufundaţi în acea Pace imensă, în Linişte, în Nimic. Un loc grozav de unde ne putem porni creaţia: gândurile care pornesc din miezul nostru liniştit devin cu uşurinţă realitate.

Dilema se referă la ce manifestăm, fireşte. Iată trei exemple din viaţa reală:

1. Telefonul este în comă, trimis la service, aşa că agenda necopiabilă din el e temporar dispărută. Telefonul de înlocuire, complet ignorant, nu ştie pe cine să sune sau cine sună. Aşa încât, când am nevoie să sun pe cineva, se întâmplă ceva. Persoana la care mă gândesc intens mă sună. Apoi aş vrea să trimit un mesaj de La Mulţi Ani, dar nu am, iarăşi, numărul. Aşa că vine pe Facebook un mesaj de la acea persoană.

2. Vara asta, la business, viteza întâi. Prima întrebare din mintea oricui e „aşa, şi acum ce e de făcut?”. Aşa încât, din locul acela de linişte apar brusc ideile creative. Brus. Strategie. Structură. Un nou punct de început. Singura şmecherie e să le urmezi :), şi lucrurile intră înapoi în flux. Proiecte înainte îngheţate reînvie brusc. Unele noi apar la orizont. La urma urmei, viaţa e tare frumoasă.

3. De la partenerul meu, de peste două continente şi un ocean, vin idei de business din seria „mission impossible”. Bine, i-am zis. O să mă gândesc. N-apuc să aşez un pic de tactici pe documentul nou-nouţ din computer, că sună telefonul. Prima întâlnire pentru misiunea imposibilă e pe ţeavă. Totul e să nu te agiţi…

Toate cele de mai sus sunt relatări la prima mână. Toate s-au întâmplat în câteva ore, azi, printre pricături. Toate, după o meditaţie scurtă despre Pace.

Fericiţi Făcătorii de Pace, căci odată ce reuşim să instalăm şi să radiem starea asta, Graţia curge în vieţile noastre şi ale tuturor celor ce ne înconjoară, cu o abundenţă de daruri dincolo de orice închipuire. Toate felurile de Daruri. Pacea e Sursa noastră, şi noi suntem Pace. Când ne aducem aminte de acest lucru şi trăim din nou liniştea noastră interioară, sacră, suntem, din nou, Creatori, şi creăm, iar şi iar, bucuria.

Până să ajungem la metodele şi instrumentele care ajută la atingerea Păcii interioare, iată o primă alternativă, rapidă şi eficientă: porniţi muzica din link, întindeţi-vă cât mai confortabil şi… lăsaţi lucrurile să se întâmple.

http://www.youtube.com/watch?v=fVoSbHVugYc

Gânduri care creează


E opt şi un pic, dimineaţă devreme. Mă pregătesc să plec la prima întâlnire pe ziua asta. Mă urc în maşină, pornesc motorul şi, în timp ce mă îndrept spre strada principală, gândul reflex mă face să mă întreb dacă roata din dreapta spate e dezumflată. Am uitat că am făcut pana – un cuişor sfios, care făcea ca roata să piardă presiune şi să trebuiască umflată o dată la trei zile.  Ies în şosea, se aprinde în bord indicatorul de anvelopă moale.

Dacă aş fi putut să-i trag minţii una zdravănă peste ceafă, aş fi făcut-o.

Pe drum, îmi amintesc că se termină apa din dozator, şi dozatorul picură. Trebuie să sun la firma care ne aduce apa şi să mă plâg :). Nu trece o jumătate de oră. Sună telefonul. Vor să vină să detartreze dozatorul, le spun că mai bine îl schimbă… şi să îmi aducă şi apă, da. :). Punct marcat.

Pe drumul de întoarcere, mă opresc la piaţă. Aş avea chef de un pepene, dar aici sunt uriaşi mult prea voluminoşi ca să îi pot termina singură, şi în plus nu îmi place pepenele rece. Renunţ, cumpăr roşii, ardei, piersici. La final, pentru că am luat totul din acelaşi loc, primesc cadou o jumătate de uriaş :). Punct marcat.

În faţa computerului, îmi fac o notă mentală să sun la agenţie pentru biletul de avion al partenerului meu, care trebuie să sosească în septembrie pentru o salbă de traininguri, ateliere şi conferinţe.  Fireşte, în cinci minute apare pe mess propunerea de rezervare. Nu am timp azi să îl sun, dar voi vorbi cu el mâine.

Şi mâine nu trebuie să pun eu mâna pe telefon, pentru că sună el. Pe skype.

Îmi fac socotelile de cash flow pe luna următoare. Îmi lipseşte un proiect ca să iasă totul bine. Nu-i nimic. Vine. (a doua zi am primit confirmare scrisă că în săptămâna ce urmează am de făcut proiectul respectiv).

Viaţa are un fel interesant de a curge când gândeşti relaxat. Am început să am o bună practică la lucrurile mărunte, după cum se poate vedea. Încă mă străduiesc să diminuez încrâncenarea cu lucrurile mari. Pentru că energia curge acolo unde se duce atenţia, după cum s-a putut vedea. Cu cât te concentrezi pe un obstacol, cu atât obstacolul creşte. Dar tehnica de tip Scarlett O’Hara, care spunea „La asta o să mă gândesc mâine”, lăsând Universului timp să vină cu o soluţie înainte ca ea să se îngrijoreze de problemă, chiar funcţionează.

Ai grijă ce-ţi doreşti…


Lună plină, eh? Timpul Manifestării :)))))

CapturePovestea zilei de azi de de dambla 🙂 şi trebuie spusă măcar ca exerciţiu de creativitate …

Cinci şi jumătate dimineaţa. Mă trezesc după ce adormisem, cred, pe la vreo unu şi ceva, oarecum, căci cine poate dormi pe Lună Plină, şi mai verificasem ceasul până la trei. Mă duc la gară, să prind trinu’ de şapte, că m-a rugat clientul să fiu la zece în Covasna.

Ies la maşină. Maşina îngheţată băţ. Scoate, racleta, curăţă ce e de curăţat şi purcede către capătul metroului, să laşi maşina, că la gară e cu du-te vino când e vorba să găseşti un loc de parcat. Aştept, reglementar, la bariera de tren, e timp berechet.

La şase şi un pic dimineaţa, parcarea de la metrou e plină de maşinile ce şi le-au lăsat oareşce oameni peste noapte acolo… găsesc un loc, strecor Smartu’, bag cartela în tonomat şi cobor pe peron ca să văd boarea metroului ce tocmai plecase. Timpul se strâmtează.

Schimb la Victoriei, ajung pe peron la un minut după ce plecase metroul de Gară. Timpul se strâmtează şi mai mult. Ajung în gară, asist la procesul solemn-tacticos prin care doi bătrânei îşi iau bilet să se plimbe la predeal, se salută cu funcţionara, se pare că sunt călători loiali. Cumpăr bilet, foarte scump, şaptezeci de lei, iau un covrig de la linia automată de covrigi, două beri de ghimbir ca să îmi dezlipesc geana şi mă duc să mă aşez în vagon. Pun laptopul în priză (oh ce bine) şi îmi iau corespondenţa la triat.

termin de cetit, scot cozmeticele să mă peticesc la buză şi apoi şi mirul, că prea au mers toate interesant. Dopul cu biluţă se desface ca prin minune şi uleiul minunat se împrăştie pe pantalonii mei cool, tip horseback riding, şi iată-mă, pătată artistic, în drum spre un meeting de business. Oftez. TRebuie luată o fustă… sau un pantalon.

Îl rog să mă ajute pe şoferul care a venit să mă ia şi să mă ducă în ţara lu’ Oz aranjează, în ungureşte, să mă ducă la un magazin de fabrică. Oftez trecând pe lângă minimallul de pe marginea gării, nu e încă deschis. Ajungem în secuime, găsim magazinul de fabrică. Mega fiţe, materiale bune, preţuri explodate, iau ce se potrivea cât de cât şi mă duc la meetingul interminabil. Atât de interminabil, încât nu apuc decât să ajung la toaletă, scurt, ocazie cu care constat că pantalonii cei noi sunt rupţi între picioare (atunci? acum?….) şi datorită discuţiilor prelungite, reuşesc să ratez trenul de 18.40. Cel de şapte jumate s-a anulat. Următorul e la opt patru’ş’cinci şi are întârziere de patruzeci de minute, îmi spune tanti de la casa de bilete, mai bine încercaţi la autobuz… La autobuz pute şi următorul e la nouă. Mă întorc la casa de belete. Iau un intercity la nouă şi două’ş’cinci, timp real.

 

M-aş duce să beau un suc şi să găsesc o toaletă mai civilizată decât una de gară.  Întreb de un restaurant. A, era unul aici, după colţ, da’ a ars, îmi zice doamna biletieră…  Fascinantă istorie urbană. Nu mă interesează nici cât negru supt unghie.

Plec la mall-ul la care oftasem de dimineaţă şi mulţumesc manifestării dorinţei pe care o plasasem când încă aveam pantaloni pătaţi pe mine. Îmi iau o pereche bej de pantaloni de călărie, 29 de lei, şi un tricou alb, de la reduceri, 29 de lei. Beau un fresh cu tonic ca să nu îmi cadă capul în gât de somn, cobor la XXL-ul de la subsol ca să îmi iau un suc de porto 100 la sută şi o apă pentru tren. Las bagajele la raftul cu dulapuri şi primesc biletul galben cu numărul 69, la care privesc lung.

Iau sucurile, iau plăşile, îmi târşâi cizmele până la gară şi mă gândesc că juma’ de oră şi încă un pic n-o fi foc, pipiron. Mă aşez. Glasul cristalin al crainicei cfr anunţă cu seninătate că trenul o să-ntârzie cinze’ş’cinci de minute. MMMM, într-o oră a făcut cinşpe minute întârziere. Wonderful. Mi-e frig, dar nici nu mă gândesc să mai trec încă o dată pe dedesubt şi să mai stau în gara aia care miroase neapetisant. Am uitat şalul alb în Smart. Dar mi-am cumpărat unul la reducere, cu zece lei. E moale şi cald.

Aşa că nu îmi mai rămâne decât să consemnez că am primit ce am cerut dimineaţă. Mall şi pantaloni ieftini. Care m-au costat o pereche de pantaloni scumpi şi trei ore de întârziere. Dar s-au întâmplat. Arăt ca o vrăjitoare smulsă dupe o perioadă prelungită de tortură, visez la cadă şi dacă n-ar fi fost să trebuiască să iau Smartu’ din parcarea metroului, mi-aş fi dat serios mâna cu nenea Jack.

Multe împliniri de Lună Nouă. Aveţi grijă ce vă doriţi.

 

Începe anul cu ceea ce îţi doreşti cel mai mult


Luna este astrul emoţiilor, reflectă obiceiurile noastre, bune sau mai puţin bune, şi latura potenţială. De aceea, din vechime, perioadele de Lună Nouă şi Lună Plină au fost folosite pentru recoltă, respectiv pentru plantarea seminţelor, iar focurile şamanilor luminează fiecare asemenea fază a lunii din timpuri de mult uitate şi până în prezent. 

Anul 2014 începe cu o Lună Nouă: timpul plantării. Iar asta se referă nu doar la grâu, ci şi la intenţii: acesta este cel mai bun moment din ultimii ani ca să ne stabilim o dorinţă de evoluţie personală şi să trimitem în Univers „comanda” manifestării ei. Puteţi începe anul într-un fel fundamental diferit, profund, semnificativ pentru tot ceea ce urmează să se întâmple… şi iată cum:

După şampania de douăsprezece noaptea, aşezaţi-vă şi gândiţi-vă care este acel obiectiv pe care vi-l doriţi până în fiecare celulă şi atom al corpului, până în cel mai adânc cotlon al minţii. Luaţi ceva de scris – puteţi face asta în grup, ca prim act semnificativ pentru anul care tocmai începe – şi notaţi, cu grijă, ce anume doriţi. Câteva menţiuni despre însemnare:

– e important să scriem ce ne dorim, pentru că aşa căpătăm claritate.

– scrieţi totul ca şi cum deja se întâmplă. Vizualizaţi „filmul” realizării dorinţei, simţiţi sentimentele care însoţesc această împlinire.

– referiţi-vă doar la voi. Dorinţa nu trebuie să încalce liberul arbitru al nimănui: dacă ea se referă la cineva, ceea ce scrieţi va adresa schimbările comportamentale proprii care să poată influenţa relaţia cu persoana respectivă. 

– verificaţi „cu inima” dacă ceea ce aţi scris e corect. Cum facem asta? Simplu. Simţiţi o stare de bine şi de bucurie după ce aţi scris-o? Atunci e bine.

– atenţie la cuvinte. Ce scrii, aceea ţi se întâmplă. 

Gata? Aţi scris? Contractul vostru cu Universul tocmai a fost ştampilat, scanat şi trimis prin email pentru îndeplinire. Şi, ca la orice contract, odată încheiat nu stai să îl reciteşti tot timpul, ci aştepţi să se întâmple. Cu credinţa că el se va întâmpla în momentul optim. Exact aşa: luaţi hârtiuţa, împachetaţi-o frumos, puneţi-o într-o cutiuţă, la capul patului, şi aşteptaţi fără să vă mai gândiţi ce scrie acolo. Detaşarea de obiectul dorinţei este o condiţie esenţială pentru manifestare. 

Puteţi încheia ceremonia plantând ceva – un bob de fasole, o sămânţă de floare, un căţel de usturoi 🙂 sau aprinzând un foc care va arde tot ce e vechi ca să facă loc energiilor noi, proaspăt invocate prin bileţelul vostru.

Şi aşa va fi . 

câţi oameni ai ajutat azi?


M-am obişnuit să privesc în afară, în Lume, cu atenţia şi curiozitatea observatorului aflat în plin proces de instruire. Din fiecare lucru care se petrece în jurul meu învăţ încă ceva, şi încă ceva, iar şi iar.

Venind de la nişte cumpărături aparent non-necesare, încerc să parchez şi văd o doamnă cu un coc de nuntă, păr proaspăt vopsit şi o grămadă de cumpărături mici baletând pe stradă, după care plasa se rupe şi femeii i se împrăştie totul pe jos. Scot din portbagaj o sacoşă bună şi i-o ofer. Ajunsese în poartă şi a declinat favorul.

Fug la bancă, să plătesc rata la casă (mulţumesc, mulţumesc, am avut şi luna asta bani) şi pe drumul de întoarcere, la intersecţia de la Băneasa, văd un bătrân cu un parkinson aşa avansat, că abia mergea. Nu era cerşetorul de profesie. Curat, demn şi încercând să strângă bani pentru o operaţie care reprezintă ultima lui speranţă. Aveam o grămadă de bani mărunţi în portofel. I-am scos pe toţi. Mă gândeam că aşa am făcut loc ca să vină următorii 🙂

Astăzi, de ziua nepotului meu, la mult-aşteptatul prânz în familie,  am ajuns la restaurant cu 15 minute mai devreme. Suficient ca să punem de o mică surpriză, cu ajutorul şefei de local: un moment punctat cu tortuleţ şi lumânărică, fiindcă azi era ziua aceea specială în care la noi, în limba română, nu se întâmplă mai nimic, dar în engleză devii adolescent:  proaspătul teenager a mâncat tot, s-a bucurat şi apoi  a vrut să îşi cheltuiască banii primiţi cadou pentru un telefon smart, nou şi cool. Andrei al meu are şi el nevoie de un telefon „de tabără”, care să ştie să sune şi să facă poze, aşa încât să nu mai strice smartphone-ul lui ca pe acela de anul trecut, mega zgâriat în cort. Mergem în mall, fireşte…

La Vodafone e coadă şi nu au telefoanele pe care le voiam. Între timp s-au făcut trei… hai să folosim şi puncte şi reduceri… la un dealer :). Foarte drăguţ, băiatul rezolvă parţial problema, timp în care două doamne năuce intră să caute standul 168. WTF?… Mă lămuresc ce căutau, pantofi, aici ştim toate magazinele de pantofi şi le descâlcim pe doamnele rătăcite.

Plec cu factura şi chitanţa, o să scriu un email pe site-ul dealerului, băiatul ăsta a fost absolut exemplar, zâmbeşte, fericit, pentru că îi spun că am să scriu. Şi chiar am să scriu.

Alex, nepotul meu, se uită cu ochii lui mari şi atenţi şi calzi, care nu ratează nimic (copilul ăsta are cel mai evoluat scanner personal din câte cunosc) şi mă întreabă: pe câţi îi mai ajuţi azi? Pe câţi vor avea nevoie, Alex. Cu ce pot. Pentru că am văzut comunităţi  care se bazează pe mentalitatea asta şi pentru că, aşa cum băiatul de la dealerul Vodafone a făcut azi diferenţa, la fel cineva poate remarca mâine. În Dharamsala, dacă îţi cădea ceva jos săreau trei să te ajute. Dacă te opreai, dezorientat, în stradă, nu exista să nu întrebe cineva unde vrei să ajungi. Dacă un bătrân urca greu treptele templului principal, veneau din spate doi tineri, fără să întrebe chestia clasică „te pot ajuta cu ceva?”, la care, de obicei, din politeţe, spunem „Nu.”, şi îl purtau pe sus până trecea de scările abrupte. Cred sincer într-o civilizaţie bazată pe bunăvoinţă, nu ajutor cu forţa, ci doar bunăvoinţă: vezi când celălalt are nevoie de ceva, îi ceri aprobarea din ochi, şi apoi lucrurile curg de la sine.

Aştept să văd manifestarea gândului pe care îl am, referitor la Fundaţie. Visez o Fundaţie a Bunei Voinţe. Unde să se adune în cont fapte bune, făcute pentru oameni pe care nu îi cunoaştem… sau pentru cei dragi. Nu pentru noi înşine. Cunosc oameni care au în vene spiritul de a ajuta, aş vrea să îi pot clona, sau să existe un program magic de replicare a energiei lor în cei cărora nu le pasă nici cât să îşi ducă gunoiul de pe masă la lada dedicată.

Bunăvoinţă. Voinţa de a face bine. Voinţa de a face ceva bun pentru alţii decât pentru tine. Iată un gând interesant pentru ziua care începe mâine, 22 iulie: lună plină, timp de cules şi de gândit.

Lumea întreagă e o oglindă


există oameni care catalizează lucruri.

Ziua mea de ieri s-a terminat suficient de târziu ca să apuc să fiu printre primii care să ureze unei prietene foarte speciale La Mulţi Ani de o zi foarte specială.

Doamna asta e inspiraţie în mişcare. Emană inspiraţie. E ca un copac cu rădăcinile în cer, care te invită să te alimentezi din fructele pe care le produce necontenit. Acum a scris o cărticică… dar despre asta, mai târziu.

Deschid computerul, sună skype-ul de departe, şi iată un start foarte bun, cu vise şi planuri.

pe urmele boierilor

Puţin mai târziu, vorbesc la telefon cu cineva din BeNeLux, care se luptă cu o droaie de blocaje. Oamenii caută cauze exterioare şi se luptă, şi se luptă… Încerc să explic că atragem o grămadă de porcării, care vin şi se lipesc de noi ca magneţii. Mai exact, de gândurile şi comportamentele noastre „negative”. Întâi ne strică ceva, la nivel emoţional, iar apoi un ceva din mintea noastră produce tipare care ar trebui să ne apere la următoarea tentativă de vătămare. De fapt, aceste tipare nu fac decât să producă un fel de şanţ pe discul minţii, şi ne reîntoarcem în relaţii care se destramă după două luni, să iubim oameni care nu ne iubesc, să ne fie frică de lucrurile care ar putea să ne ducă un etaj mai sus.  Părăsim conversaţia cu o decizie de acţiune, iar ziua mea curge, aglomerată, între telefoane şi emailuri (cine a zis că o oră de consultanţă e scumpă ar trebui să vadă câtă muncă e în spatele acelei ore facturate).

La patru trebuia să ajung în centru, la Hanul lui Manuc. Prieteni buni şi parteneri buni fac un mini-event pentru businessul lor şi al clienţilor. Când am primit invitaţia nici nu am citit-o, doar mi-am marcat 4 în agendă. Sar în maşină, garez iscusit pe lângă staţia de metro, nici prin gând nu îmi trece să conduc până în centru ca să mă învârt apoi după loc de parcare. În vagon, mă aşez şi privesc oamenii.

Sub Pomul de Scorţişoară

Mintea începe să clămpăne: ăsta nu are bani. aia doi sunt delincvenţi. ăsta nu o să îşi găsească femeie. Îi trag una peste gură, o resetez şi încep să mă uit, cu insistenţă, la fiecare dintre ei, ca să văd ce e frumos în acel om. Cu fiecare respiraţie, simt cum vagonul se luminează. Oamenii sunt, cu adevărat, frumoşi.

Hanul lui Manuc ascunde secrete bine renovate, suntem într-una dintre primele săli de bal din Bucureşti, aici se adunau boierii, mi se spune. Ciudat, cu zece minute înainte mă vedeam îmbrăcată în rochie lungă, cu talie înaltă şi fir de aur, conduri cu vârf ascuţit, întors în sus, şi înconjurată de bărbaţi în anterie de mătase, şi ele cu fir.

o carte pentru minte

Descopăr cu uimire şi bucurie prietena ce împlineşte anii menţionaţi… venită să lanseze noua ei carte, în eventul la care aterizasem în necunoştinţă de cauză. Bucurie maximă, pentru că: 1. adusesem un cadou de Amazon, neştiind că o voi întâlni. 2. Văd cartea, partenerii noştri au sponsorizat tipărirea, şi vom primi un exemplar. 3. Îl întâlnesc pe directorul editurii şi vorbim îndelung despre Amazon. Un om foarte, foarte frumos.

Eventul curge, cu noi frumos aşezaţi pe scaunele princiare, din mătase. Primesc în continuare mesaje de parcă ar clipi semaforul, sunt din ce în ce mai high şi mai fericită, fără o explicaţie clară, e ca şi cum pe tavanul acestei săli s-ar fi aşezat puzderie de îngeri, ca zăpada pe copaci, şi lumina lor străluceşte din ce în ce mai tare. Se lansează cartea, cu explicaţii, primim un pasaj proaspăt, dintr-o carte despre un GonDrag care avea de împărţit nestemate lumii, şi lumina străluceşte şi mai tare.

în Puls.

Bonus: Orlando, cel care mi-a cântat din tobe, la despărţirea de ultima mea echipă corporate, e aici cu tot harnaşamentul, oamenii primesc tobele şi energia Mamei Pământ se porneşte, ca un vârtej ascendent de tornadă, şi ia pe sus pe toţi oamenii ăştia, frumos îmbrăcaţi în rochii drepte, negre, de business, şi costume cu cravată.

Plutesc, nesigură de contactul cu realitatea 3D, înapoi, spre staţia de metro, deschid cărticica verde şi din ea încep să răsară lujerii subţiri, eleganţi, care cresc cu iuţeală. Culorile umplu grafica alb-negru şi, când mă dezmeticesc, constat că sunt cu o staţie mai departe decât cea la care trebuia să cobor.

Doi Mari Vrăjitori

Realizez asta abia în stradă. Mai compostez o dată cartela, iau metroul înapoi, către locul în care am parcat maşina, zâmbindu-mi mie şi prietenilor care m-au aruncat în starea asta de graţie.  Pun cheia în contact şi plutesc spre casă. Intru  pe stradă şi becurile stinse ale uriaşelor lămpi de mercur se aprind, unul câte unul, când trec pe lângă ele.

Ajung acasă. Ceasul de pe bord arată 7.27, ar pe blackberry văd 7.00 . Iar am „mâncat”  timp, iar porţiunile lipsă devin din ce în ce mai evidente…

Iar după lumina aceea din sală şi lumina de pe stradă, nu mai am decât de scris dedicaţia Danielei Andreescu, căci despre ea este vorba, de pe prima pagină a cărticelei care izvorăşte lujeri mai ceva ca jungla şi Jumanji:  Behind the Light there is…

Amen, sister. Ce gândim, aia primim.

suntem ceea ce gândim


Îi dedic această însemnare domnişoarei Carmen Chindriş, cu care vorbeam sâmbătă seară despre manifestarea intenţiilor.

Şi care îmi spunea că îi vine greu să creadă.

Vracii din cele două americi, budiştii, hinduşii vorbesc cu toţii despre posibilitatea ca un om dezvoltat din punct de vedere al antrenamentului minţii să poată focaliza cu destulă precizie energia mentală pentru a deschide o fereastră de probabilitate pentru un eveniment fizic în lumea 3d.  Fanii fizicii cuantice încep să găsească substanţă în asemenea formulări, căci se pare că există o posibilitate de a cataliza transformarea energiei în materie, nu doar invers.

am decis, aşadar, să relatez trei lucruri care mi s-au întâmplat în cinci zile

1. agăţ cu unghia tasta de shift de la computerul mic şi încercat, căruia i-am schimbat pe rând hardul, tastatura şi ecranul, care au încetat succesiv să mai funcţioneze. excedată de repetiţia dezastrelor tehnice, pronunţ: nu ştiu ce să mă mai fac cu laptopul ăsta, ce bine ar fi să îl pot înlocui complet. Şi îl rog pe Andrei să mă ajute, să vadă dacă am vreo soluţie să refac starea tehnică normală. În aceeaşi zi, apare ca prin minune, de la o zână bună, un laptop nou. Nu de oricare. de fiţe.

2. După ce se încheie sâmbătă trainingul, stabilim adunarea trainerilor la o bere, ca şoferii de cursă lungă la motel :D.

Privesc meniul şi nu văd niciun desert interesant. Pronunţ ceva de genul „desertul pe care îl vreau eu nu e în meniul ăsta.” Acum… care e probabilitatea ca doi bucureşteni care au făcut ceva afaceri împreună să fie în acelaşi restaurant, în aceeaşi seară, în Sibiu?… iar unul să sărbătorească ceva… şi să vină la masa noastră cu un tort de ciocolată?:..

3. cel mai tare dintre toate. duminică, în pregătirea lungului drum către casă, o cafea în Piaţa Mare din Sibiu. Cu noi, un spiriduş de un an jumate care scotoceşte în orice, oricând, face zob pliculeţe de zahăr şi linge conteinerul de miere gol scrijelind în el cu o lopăţică de îngheţată. Glumesc: „acum rămâne să mai scotocim în lăzi de gunoi”. plec la drum, mă opresc la jumătate pentru o pauză şi o ciorbă caldă de legume. mă duc la toaletă şi, ca să nu pierd cheia, o agăţ în breteaua sutienului, metodă brevetată.

Revin la masă. Cheia, ia-o de unde nu-i. Intru în bâţâieli. sunt pe valea oltului şi cealaltă cheie e un jaf care se află pe birou, acasă. Nici nu mai ştiu dacă e funcţională. Mă întorc la toaletă… şi ca să găsesc cheia răstorn coşurile de gunoi…

Morala e super simplă. Suntem ceea ce gândim. Proiectăm lucruri bune, primim lucruri bune. Proiectăm gunoi, primim gunoi 😀

Staţi centraţi, calmi şi pozitivi şi Universul va veni către voi cu toate minunile, darurile şi premiile vieţii pe care le-aţi putea visa vreodată.