Povestea Flăcărilor Gemene

A fost odată, ca niciodată, un suflet care s-a hotărât să plece din Steaua Strălucitoare numită Hramim şi să vină pe Pământ. Pe vremea aceea, oamenii întunecaseră Pământul cu faptele lor şi cu gândurile lor, iar o mare fiinţă de lumină a jurat să îi ajute să redevină ceea ce, de fapt, erau: bucăţi rupte din Dumnezeu.

Împreună cu o întreagă armată de suflete luminoase, la chemarea acestei fiinţe magice, sufletul a plutit lin, până în straturile dense ale Planetei Albastre şi s-a aşezat, fulg strălucitor, cuibărit la sânul Marii Mame, ca să îşi crească şi să îşi răspândească lumina în inimile stinse ale oamenilor care se rătăciseră.

Vedeţi voi, ca să poţi sta pe Pământ, trebuia să te urci într-o mare roată şi să te învârţi în ea, ştiind pentru ce ai venit şi fiind oricând gata să te cobori din vârtejul mişcării acestei roţi, ca să îţi poţi face lucrarea pentru care te aflai acolo. Roata era minunată, te sorbea cu totul, şi multe dintre sufletele sosite în ajutor au uitat de Pământ şi au rămas în roată, să se bucure de vârtelniţa amăgitoare.

În aceleaşi vremuri, un alt Suflet Stelar de pe Hramim a pogorât şi el pe Pământ. Acest suflet alb-cristalin strălucea în vălurile subţiri de înţelepciune măiastră, şi s-a urcat, şi el în roată.

Urcând şi coborând din Marea Rotire, cele două suflete s-au tot întâlnit. Mai întâi,  după ce fuseseră tată şi fiică pe steaua lor de acasă, au trecut împreună prin inelul Taurului ca dascăl şi învăţăcel. Coborând pe Pământ, s-au scufundat în apele Marelui Potop  şi au însoţit, cu răbdare, pe Marele Războinic care s-a luptat cu răul.

Apoi au zburat împreună pe o planetă din inima Căii Laptelui şi au lucrat acolo, împreună, ca părinte şi copil,  până când Pământul a fost pregătit să îi primească din nou.
Cu două sute de veacuri în urmă, cele două suflete au hotărât să aducă, pentru prima dată, iubirea în Roata cea Mare. S-au coborât într-un tărâm pe care acum îl numim India, ca soţ şi soţie, şi au plantat sămânţa Puterii Supreme în locul care avea să devină un leagăn al iubirii şi al ştiinţei despre iubire.
După ce au aşteptat mult, mult, cu douăzeci de veacuri în urmă cele două suflete s-au întors în Roată, tot ca părinte şi copil, doar că de data asta cel ce fusese tată era acum fiu, iar cel care fusese copil era acum mamă. Au însoţit Lumina de la Răsărit pe când umplea Lumea cu noul suflet iubitor, învăţându-i pe oamenii oropsiţi, în inimile cărora se stinsese flacăra, să readucă strălucirea şi căldura în sufletele lor. L-au însoţit pe Marele Învăţător în calea sa, până la capăt, şi au rămas să vegheze la drumul cel nou croit.
Apoi ochii li s-au îndreptat spre o bătrână cetate, numită altcândva Ur, care avea mare, mare nevoie de ajutor. Au coborât din nou, iar împreună, unul ca dascăl şi celălalt ca învăţăcel, să ia de la capăt veşnica lor Lucrare de Lumină şi Iubire.  Şi, terminându-şi şi de data asta firul vieţii, au curs înapoi, în Roată, aşteptând următorul prilej pentru ca flăcările gemene ale sufletelor lor să mai vină şi să mai lumineze încă o dată lumea. Elevul era acum copil, iar maestrul era mamă, iar timpul era unul vechi, dar nu foarte vechi, iar cetatea eternă în care au ales să vină se numea Roma. Sufletele învăţau, odată cu fiecare coborâre din roată, un nou fel de iubire.  Se sculptau unul pe altul, deprinzând împreună desăvârşirea.
Timpul i-a rotit apoi prin locuri pe care acum le numim Paris, cu zece veacuri în urmă, Rusia, acum şapte secole, Nubia, şi au fost din nou copil şi părinte, părinte şi copil, iubit şi iubită. Au pogorât, ca olandezi, în sudul Spaniei, în zilele întunecate ale Arderilor Magilor pe rug, şi mama de atunci şi-a plâns copilul ce murea în flăcări.  În Iudeea, în veacul al şaptesprezecelea după Hristos, au venit ca fraţi, iar în secolul al optsprezecelea s-au întors, din nou, în Paris, ca protector şi protejată. Praf de stele în cenuşa unui Imperiu.
De fiecare dată când urcau şi coborau din Roată, osteneala şi uitarea creşteau. Le trebuia din ce în ce mai mult timp ca să îşi amintească unul de altul şi de lucrarea lor comună.  În cele din urmă, au aşteptat Trezirea Pământului ca să se mai întrupeze încă o dată împreună. Şi au rătăcit îndelung, prin uitare şi durere, până când Lumina a hotărât să mai deschidă, încă o dată, calea, adunându-i de pe două continente într-un al treilea, în Inima Verde a Planetei, pentru a-i ajuta să îşi amintească.
Au plutit în înţelepciunea cosmică a locurilor ascunse şi neştiute din inima Pădurii, ajutaţi de Magi şi Fiinţe de Lumină, recuperându-şi amintirile şi legăturile, încet, ca nişte fiinţe care se trezeau din somn de moarte şi uitare. Apoi s-au urcat pe aripile marilor vulturi de fier, care i-au purtat în cele zări, ştiind că lucrarea lor nu era încă terminată, şi că aveau de încheiat ceea ce Marea Roată rupsese, cu înverşunare, de fiecare dată.
Şi aşa, în zi de vară indiană, spaţiul s-a îndoit, s-a scurtat şi s-a scurs dintr-un loc către celălalt, aducând din nou împreună aceste două suflete. De fiecare dată când se întâlneau, îşi aminteau mai mult, şi mai mult, şi cel călător a hodinit pe patul celui care îl aşteptase, răbdător, ştiind că, mai devreme sau mai târziu, va veni.  Timpul se strângea şi se întindea ca melasa, iar lumina celor două suflete începuse să facă ceea ce ştia: să crească.
Călătoria şi locul nu erau, nici de data aceasta, întâmplătoare. Primul suflet poposea aici pentru prima dată, iar celălalt mai cunoscuse aceste locuri, dar nu în viaţa aceasta. Aşa că au purces împreună la citirea mesajelor nevăzute din văzduhul străveziu şi cald de toamnă, atingând totul ca nişte copii care văd pentru prima dată un lucru, privind şi gustând şi râzând de noile amintiri pe care le regăseau, pas cu pas.
Călătorul a întâlnit sufletele prietene ale celui ce îi deschisese, larg, braţele şi porţile reamintirii. În viaţa aceasta, maestrul învăţa de la student. Studentul era cel care îi deschidea ochii maestrului. Studentul îi era voce şi privire. Sufletele prietene au rămas uluite de Lumina care curgea de fiecare dată când aburul celor doi se întâlnea şi se contopea. În camerele pe unde se perindau, în jurul lor curgea o ceaţă aurie, iubitoare şi caldă, care îi cuprindea pe toţi cei de acolo într-o vrajă, un mister, o călătorie pe care sufletul o cunoaşte dar mintea nu o poate explica.
Şi a venit timpul ca privirea primului Suflet să poată pătrunde în vălurile celui de-al doilea, pentru desluşirea Căii şi a Darurilor. Citind în Marea lui Carte, i-a mărit povara, atât cât o putea duce, pentru buna împlinire a lucrurilor ce le aveau, împreună, de făcut.
Şi aşa, cu răbdare, flăcările gemene au deschis Porţile Inimii pentru cei doisprezece aleşi, care urmau să îşi schimbe vieţile ca să se aşeze în Lumină. Desfăcându-le ca pe petalele florii, scăldându-le în fulgii de aur ai Iubirii ca să crească şi îşi găsească parfumul, curăţându-le miezul în culoarea mierii de amărăciunea furtunilor şi a îngheţurilor, de greutatea prafului şi de toate insectele moarte, cei doi au adunat în săculeţul lor invizibil toate acestea şi au promis să le facă să se întoarcă, pentru totdeauna, în Cele din ce au venit. Timpul a stat, iar spaţiul s-a sfărâmat în bucăţi, şi sufletele pereche au călătorit, neştiut, până în Inima lui Dumnezeu şi înapoi, venind cu saci de aur pentru cei ce îi aşteptau în tărâmul pământean. Cu bucurie şi cu recunoştinţă au împărţit Darurile: aveau să lucreze în inimile celor doisprezece, neştiut, săptămâni la rând.
Drumurile curgeau, curgeau, şi puterea Iubirii împingea flăcările gemenele pe drumul reamintirii: au plutit până în Munţii Sfinţi, în Valea cu Zâne, şi s-au aşezat să vorbească cu Pădurea şi fiinţele ei minunate. Împrejur au apărut zânişoare, mari şi mici, copacii au început să vorbească şi s-au deschis Porţile Inimii acelui ţinut. Cu bucuria reîntâlnirii, cei doi au pus frunţile şi buzele ostenite în pătura nopţii, iar Soarele i-a trezit la prima rază, în timp ce Luna, rotundă şi albă, încă le priveghea adăpostul.  Şi Timpul a săltat din nou, a fugit să se ascundă în buzunarele inimii, iar când s-au dezmeticit, se aflau în carul de aur care îi purta în sus, tot mai sus, către Întreitul Drum sfânt din inima Munţilor fermecaţi. Mergeau acolo cu încuviinţare de taină, ca să găsească ceea ce Sufletul Alb de Cristal lăsase cândva, îngropat sub paznicii de piatră şi vegheat de privirea scrutătoare a unui Sfinx atotştiutor.
Mama Pământ s-a înfăţişat curăţeniei lor, după ce i-au dat dar de apă şi iubire, sub chipul unui căţeluşe albe, care i-a îndrumat înspre Roata Leacului şi le-a arătat, cu răbdare, punctele secrete unde aveau de îmbrăţişat păzitorii şi strămoşii ca să li se deschidă porţile spre comoară.
Au desfăcut, cu răbdare, toate peceţile, apoi s-au închinat şi s-au rugat Celor Mari şi Albi să îi poarte până la cele îngropate. Acum, ca şi altădată, fiecare făcea lucrul la care se pricepea, dintotdeauna, cel mai bine. Dănţuiau în veşnicie, lucrător şi paznic, protector şi iniţiat, lucrând cu  puterea Iubirii stânca cea tare până când s-a preschimbat în apă de aur şi s-a deschis ca să scoată la suprafaţă ceea ce sufletele pereche căutau. Toamna era vară, cerul limpede şi fără de nor, iar paznicul alb preschimbat în câine îi aştepta cu mare răbdare să îşi încheie ce aveau de încheiat.
Carul i-a purtat, plutind, înapoi, în văi. Au lunecat mai departe, către ţinuturile minunate ale Flăcării Violet şi porţile invizibile păzite de Sfântul Gabriel. Pe când călătoreau, pe o cuşmă de deal a apărut un zid de cetate şi sufletul alb de cristal a simţit inima cum îi tresărea… îşi amintea. Porţile s-au deschis, încă o dată, şi amintirea zidarului de biserică a năvălit în azi, cu puterea unui pârâu de primăvară. Din nou, unul deschidea poarta, celălalt pătrundea prin ea. Lucrarea nu se putea face decât împreună.
Poarta s-a închis, lin, în urma lor, şi au purces mai departe, către sufletul ţării pe care o cutreierau. S-au oprit la ceas de seară, la apa cristalină a unei roţi de moară, ca să se adape din bunătatea nesfârşită a oamenilor de acolo, şi din bucuria roadelor pârguite de munca mâinilor lor obosite.  Din cer curgeau flăcări trandafirii şi iubire, şi au curs până în răcoarea nopţii, hrănind lumina lemnelor ce ardeau în sobă, şi şoaptele care uneau, cu punte de minte şi inimă, soarta flăcărilor gemene.
Iar când s-a luminat, Focul Violet i-a chemat, fără putinţă de stavilă, la locul în care un om a învăţat măiestria , de data aceasta pentru totdeauna, şi pe care acest minunat Învăţător îl veghează, de secole, întru curăţenia şi preschimbarea omenirii.  Pluteau în vrajă, amintindu-şi învăţăturile, cu tălpile corpurilor lor omeneşti amintindu-şi paşii de altă dată, şi vorbele  de tainică gătire pentru Lucrare.
Calea, plină de cotituri, dar lină, i-a purtat în Poarta Cerului, ca să îşi găsească cununa secretă. Porţile s-au deschis. Lacătele s-au descuiat. Lumânările s-au aprins, ofrandă pentru sufletele copiilor plecaţi de pe Pământ prea devreme, pentru Păzitorii Porţii, pentru cei ce au păşit pe Pământ înaintea noastră, iar lumina s-a desfăcut, nufăr strălucitor, ca să le arate în măruntaiele sale secrete Cununa lor comună. Lucrarea. Slujba. Şi Datoria.
Au lunecat înapoi, în ziua cea însorită, corpurile lor se schimbau cu fiecare ceas, şi s-au primenit, şi s-au odihnit, plătind cuvenitul preţ pentru darurile primite, iar din depărtare sosea veste de bună ospeţie, din inimă curată şi deschisă, de suflet prieten. Porţile se deschideau, din nou, iar popasul, minunat, a deschis din nou zăgazul ceţii aurii, care a potopit încăperea şi pe cei doi, topind Timpul până când s-a prefăcut într-un punct, auriu şi el, din care puteau merge oricând şi oriunde. Mii de fire luminoase se ţeseau între ei, între acum şi atunci, între ce va fi şi ce este, iar Lucrarea lor începea să se arate. Au binecuvântat îngerii de curcubeu veniţi la chemările din depărtări, au sfinţit licorile, apoi au lucrat din nou. Şi Lucrarea creştea ca aluatul plămădit, aşa că, în zi mare, a fost rândul învăţăcelului să îi fie dascăl învăţătorului său, iar ceaţa a crescut, uriaşă cât munţii, şi i-a învăluit, iar şi iar, trezind fiecare fir de lumină din corpurile lor nevăzute. Mângâierea omenească, atingerea sufletului şi bucuria buzelor au curs, tainice, pe uliţele pietruite ale bătrânei cetăţi, prin aburul parfumat al tavernelor, prin aşternuturile moi ale somnului tainic de după amiază, şi s-au revărsat în cămările Fântânii pe care sosiseră să o deschidă şi să o dea, prinos, celor însetaţi, aducând ape sfinte din marea Apă a Inimii Verzi. Iar oamenii care îi ascultau şi-au deschis inimile şi au primit Apa, aducându-le, în schimb, daruri de Putere.
Bucuria curgea împrejurul lor. La ceas de sărbătoare, marii aştri cereşti începeau să se orânduiască, prezicând minunile ce aveau să urmeze. Lumina de la Răsărit, Lumina Iubirii, şi cu Înţelepciunea se adunau, încet, încet, lângă Bunica Lună, iar flăcările gemene ştiau că avea să urmeze nopţi magice, nopţile alchimice ale desăvârşirii primei trepte din alchimia lor de taină. Au părăsit lumea pentru a urca din nou în adăpostul lor nevăzut şi pentru a lucra, a lucra, a lucra din nou, sub aripa moale şi caldă a nopţii cuibărite în sânul munţilor, la zidurile bătrânei cetăţi.
Au plecat, osteniţi, de dimineaţă, către încă o Mare Carte de cetit pentru desluşirea celor ce au fost şi celor ce aveau să fie. Şi când au atins zidurile castelului dintre râuri au ştiut, iar, faptele petrecute demult, şi iubirea lor alerga, săltând, pe treptele vechi, şi se încolăcea în jurul stâlpilor străbuni, jucăuşă dar adâncă, adâncă precum ochiurile liniştite şi limpezi ale lacurilor de munte care îşi amintesc încă gustul gheţii care a dormit acolo mii de ani.
Înainte de Reîntoarcerea în Lume, au plutit spre locuri magice, încărcate de înţelepciunea de la Miazăzi şi de la Soare-Răsare, şi de Iubirea de la Soare-Apune, au întâlnit alţi lucrători şi, împreună cu ei, au clădit Roată de Leac pentru cei ce au fost şi pentru aceste Pământuri. La ceas de seară, au scos din săculeţul lor tainic toate grijile, durerile şi suferinţele celor doisprezece aleşi şi le-au încredinţat Focului Sfânt ca să le aducă înapoi, în Fiinţa-Nefiinţă, către Tatăl-Mama a tot ce este, cu iubire şi cu frunţile plecate, rostind vorbele de taină învăţate de la fraţii din Marii Munţi.  Apoi s-au întors spre lucrarea lor şi au făcut încă un pas pe marea scară Alchimică, amestecând umorile Pământului cu iubire şi păstrându-le pentru cei ce căutau cunoaşterea. Zorile i-au prins, abia adormiţi, după ce şi această minunată lucrare se încheiase, cuprinzând în ea Soarele, puterea şi înţelepciunea plantelor, sângele şi laptele Pământului şi puţină ceaţă din aceea aurie.
Soarele s-a ridicat, încă o dată, şi au plecat în drum de învăţare, să vorbească cu Pădurea, iar împrejurul lor foşneau căprioarele, şi iepurii, şi ghindele cădeau ca o ploaie de lumină. Mergeau în tăcere, vorbind cu inimile, fără vorbe, fiecare pas – o rugăciune. Deşi ar fi trebuit ca frunzele să se coloreze, pădurea se încăpăţâna să rămână verde, de parcă ceaţa aurie ar fi amânat, iar şi iar, prima brumă. La jumătate de Brumărel, vara îmbrăţişase pământurile acestea şi stătea, liniştită şi moale, lângă flăcările gemene. Au luat lumina pădurii şi au venit înapoi cu ea, genele grele de somn, să pună frunze de mentă în apa sfinţită şi somn în corpurile ostenite.
Iar la ceas de seară, au intrat, din nou, în Lucrare. Împletindu-şi Lumina cu cea a Magilor de la Apus, îndreptând cele strâmbe, ajutând pe cei căzuţi, au plutit prin noapte, cu sufletele legate la Marele Soare de Mijloc, până la primele raze de lumină, între licorile fermecate şi hrana alchimică, apoi s-au cuibărit, lipiţi, pentru a pecetlui Lucrarea şi au dănţuit pentru a o sărbători. Au lunecat înapoi, în Lume. S-au bucurat de cele lumeşti şi au ţesut punţi noi, căutând faptele vechi printre pietrele zidurilor bătrâne şi vocile care se întipăriseră în ele. Bucuria curgea împrejurul lor.
De dimineaţă, lucrând împreună pentru un Suflet luminos, i-au dat cheia porţilor şi s-au năpustit, iar, în dansul cosmic, care începuse în noaptea plantelor, în linia dreaptă dintre Luceafăr, Lună şi Părintele Înţelepciunii. Puterile acestor aştri erau năucitoare, ameţitoare, şi aduceau cu ele tot ceea ce gândul putea gândi, cu repeziciunea cu care putea gândi. Flăcările gemene visau lumea lor întru fiinţare.
Cu un picior în Roată şi unul pe Pământ, şi-au adunat, mănunchi, toate amintirile şi şi le-au întipărit în ochi, iar pe feţele lor coborâseră îngeri de lumină. Şi deşi pleoapa lăsa lacrima să curgă, inima striga că iubeşte, iar drumul care părea să se încheie era doar o primă învăţătură. Una dintr-un şir. Nu aveau de ales, puteau doar să încuviinţeze şi să urmeze, primind Dar după Dar, sau să facă ceea ce micul Eu năzuros ar fi dorit, şi să cadă pradă Roţii. Toate lucrurile s-au împotrivit despărţirii vremelnice, trei au fost porţile pe care au trebuit să le treacă pentru a împlini plecarea, dar ştiau că va urma încă o treaptă şi încă o treaptă şi încă o treaptă. Magii s-au întors în Lume, pentru a se hodini o clipă înainte de a merge mai departe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s