Unul dintre maeştrii mei spunea „dacă vrei să vii să înveţi de la mine, trebuie să vii exact ca o ceaşcă goală”. Dincolo de aspectul evident zen al problemei, avea mare dreptate. De multe ori avem mintea aşa plină de părerile şi prejudecăţile proprii, plus cunoştinţele anterioare, încât nu mai ai loc să pui ceva nou acolo, sau lucrurile noi se ciocnesc atât de tare de cele vechi, încât se pot sparge obiectele fragile pe-acolo 😀
După evenimentele din ceremonie, absenţa lui Funi, care să vină şi să explice opinia lor în legătură cu întâmplările nu a făcut decât să accentueze diferenţa de opinii, iar percepţiile personale îşi strigă prioritatea, deşi sunt doar percepţii. Se dezlănţuie furtuna în deşert, pe care o oprim temporar, până la apariţia şamanilor, cu o dimineaţă de tăcere şi o sesiune de lucru cu calităţile inimii…
Condiţiile extreme scot la iveală problemele fiecăruia. Nervi din cauza postului matinal cu ceaiuri, deşi mâncarea este, după părerea mea, ultra suficientă. Un ceainic providenţial, cu chapo, mai salvează din agitaţia ieşirii din obişnuinţa celor trei mese zilnice şi a pârdalnicelor de gustări intermediare.
Sunt încă între vis şi realitate şi văd doi tetraedri strălucitori, intersectându-se, iar în fiecare colţ apare o culoare din curcubeu, o calitate, un pilon şi un generator; în mijloc văd prezenţa superioară.
Apare Cavi, prezenţă liniştitoare, care apucă clopoţeii tibetani de pe altar şi face exact ce ar trebui să facă, de parcă ar şti de când lumea de existenţa şi funcţiile lor. Imaginea lui Cavi sunând clopoţeii, de purificare, în fiecare centru energetic, aduce o aură de linişte şi de limpezime în atmosfera tensionată. În fine, Funi şi Francisco sosesc ca să elucidăm întâmplările, dar până să se lămurească tot, primesc în plin lovitura de furie şi frică. Ayahuasca e ca un râu învolburat, scoate la suprafaţă toate mizeriile care trebuie eliminate. Şamanii le procesează în felul lor, noi în al nostru. Reacţionez imediat şi mă resetez în pozitiv, iar pentru continuarea lucrului stabilim un protocol de terapie, începând cu protecţie, azi, curăţare, mâine.
E timpul pentru o bătaie cu apă, ca să spălăm negativitatea. La râu, copiii ne urmează şi se distrează la maxim. Uităm de timp, şi pielea se prăjeşte instantaneu în soarele fierbinte, ecuatorial, umerii mei sunt rumeni. De două zile nu a plouat deloc, e neobişnuit, asta aduce şi mai multă căldură, şi parcă s-au înteţit şi ţânţarii, care ne devorează cu mare poftă.
După râu, pictez cu copiii, simt nevoia să descarc din viziuni, iar ei se bucură de hârtie şi carioca. Când suntem gata, lăsăm templul liber pentru terapiile şamanilor şi mă mut în sala cu hamace, să o urmăresc pe Cavi cum brodează cămăşile noastre şi îmi explică, răbdătoare, că Anaconda pe care o desenează pe fiecare dintre ele se cheamă, în Shipibo, Djonnu.
Sfârşesc ziua cu un consiliu de taină cu partenerul meu, pentru a decide cum abordăm în continuare problemele proaspăt ieşite la iveală. Cred că am găsit, ca de obicei, o soluţie. Mâine trebuie aplicată, vine a doua ceremonie şi ar fi bine să nu mai avem parte de balamucul din prima :D: Pe de altă parte, Funi ne-a spus: primele două ceremonii sunt de curăţare, de obicei scot toate urâciunile la suprafaţă…
Pisicka's Book of Life 