Coborârea în lume


plutim în jos

După iniţierea de ieri, nu sunt prea multe cuvinte de spus. Ceea ce e, cu adevărat, de spus stă în Tăcere.  Cu toate că l-am ascultat pe Dalai Lama în tibetană, tradus în nepali, sensul profund a ajuns până la noi. Ni se pare aproape ciudat că azi trebuie să încărcăm bagajele în maşina pentru care şoferul care cere prea mult, pentru că ne conduce jos, în vale, în prima zi de Holi, când toată lumea stă acasă, cântă, dansează şi se împroaşcă într-o veselie cu vopsea. Ieri, pe la patru, oraşul a vâjâit de zecile de jeepuri, cu steaguri buddhiste, care au încărcat până la refuz echipele de pelerini şi s-au pornit la vale, aşa că aseară şi azi dimineaţă am plutit într-o linişte nefirească – probabil, atmosfera normală din Ravangla.

apariţie inedită
Camera „occidentală” în care am dormit toţi patru în două paturi duble mi-a oferit şansa să devin sandvici între copii, care cotropeau, continuu, spaţiul de dormit.

la baraj

Ultimul mic-dejun de la tanti a noastră,, a curs lin, de-acum oamenii ne ştiau gusturile. Pe drumul de întoarcere, mergem în lungul ţevilor zincate care nu sunt nici măcar îngropate în pământ, ci curg de-a lungul străzii, în mănunchiuri. Şi când spun „curg” nu e o metaforă. Legate foarte provizoriu, cu manşoane, segmentele de ţevi se desprind adesea şi casa respectivă rămâne fără apă. Mason găseşte o asemenea ţeavă, iar o familie ar trebui să îi mulţumească azi pentru reconectare :). În ianuarie, apa îngheaţă aici, iar oamenii nu mai pot folosi micile ţevi, linii frânte pe lângă stradă, care se fac bocnă.

decor insolit în pădurile de bambusValizele cele mai mari (adică ale noastre, ale fetelor) sunt legate cu sfoară pe portbagaj, deasupra maşini, restul intră în spaţiul mic, din spatele scaunelor… spaţiul e mic fiindcă omul şi-a făcut sound system în suzuki-ul alb. Beneficiu suplimentar, pentru că primim muzici evergreen şi putem să le fredonăm în timp ce ne învârtim în jos, ca titirezul, pe serpentinele care coboară din înălţimi pe vale. Călătoria pe timp de zi e puţin stânjenită de ceaţă, dar asta nu ne împiedică să ne bucurăm de priveliştile cu  pante povârnite abrupt, păduri de mambus şi maimuţe.

HoliCoborâm prin oraşele pictate de Holi, prăvăliile sunt închise, lumea stă la palavre sau ascultă tobele sau dansează, culori din cap până în picioare.

Mă simt tare însingurată, aşa, deodată, brusc, în maşina asta aşa plină, şi meditez asupra egoismului. Oameni care vin şi îşi iau ce vreau, fac doar ce cred ei, ignoră existenţa, dorinţele, opiniilor celorlalţi. Sunt tentată să mă retrag, apoi îmi dau seama că nu ăsta e drumul. Îmi amintesc de pilda mărului care stă cu fructele la drum, pentru oricine vrea să le culeagă. Drumul presupune să dai mai departe şi să nu aştepţi nimic în schimb.

siliguri sunsetE ultima seară, am ajuns în Siliguri, la un hotel decent, în fine, e marcat de simbolul solar en-so (ce coincidenţă…) şi avem parte de paturi ca lumea, duş ca lumea, o toaletă pe care te poţi aşeza. Cu acestea, soseşte şi sentimentul ciudat pe care îl am de câte ori ne urcăm în avioane. Mâine plec.

Pleacă şi ei, mai departe, spre Patna, ca să vadă Bodhgaya. ne ducă dus-întors de la hotel la gară.

ultimul apus împreună

Am în mână o foaie printată, un bilet de avion care mă va duce mâine, la prânz, la New Delhi. Nu îmi vine să cred că au trecut două săptămâni. India e ca un fel de gaură în timp, totul curge aici altfel, săptămânile par zile, ar trebui ani întregi ca să poţi digera ţinutul ăsta plin de minuni.

Între caprele legate la stâlpul măcelăriei, aşteptându-şi soarta inevitabilă, şi pasărea care zboară peste palmieri în apus, simt că am prins ceva din esenţa nemiloasă, crud de frumoasă şi nespus de înaltă a acestui tărâm neasemuit.

Anunțuri

copiii dolmei


locul cât un stadion e plinSuntem în ziua dublului cadou: camera „europeană” şi iniţierea de viaţă lungă cu Dalai Lama.  Prima parte vine repede, de dimineaţă, înainte să pornim spre Manokamona şi micul său dejun deja consacrat. Ne mişcăm repede, într-un urcuş forţat, pentru că iniţierile încep la 9 şi vrem să fim acolo la 8.30. Ei bine, ne-am făcut şi fitness-ul de dimineaţă.

Mă aştept la mai multă lume, ceea ce se şi întâmplă, dar tibetanii au venit devreme, cu căţel, cu purcel, cu copii şi pleduri, cu sufertaşe şi termosuri. Pe drum, am cumpărat un pleduleţ din spumă, lucru care se dovedeşte foarte inspirat, căci, dup’ă ce trecem de aceaşi control la poartă, cu paşapoarte şi permis de liberă trecere, găsim loc în marele amfiteatru de piatră şi ne aşezăm cu toţii, confortabil. Muţimea e uriaşă şi rugăciunile preliminare au început, probabil, de la opt.

Dalai Lama oficiază, secondat de traducătorCălugării s-au mutat pe deluşorul de lângă pavilionul oficial, zona pe care o ocupau ieri este acum plină de un morman imns de alimente – biscuiţi, dulciuri, fructe, lucrurile pe care de obicei le vezi binecuvântate prin ceremoniile tibetane.

Începe iniţierea, Dalai Lama vorbeşte în tibetană şi e tradus…. în nepali :(. Desluşesc pe ici, pe colo, câte un cuvânt şi îmi dau seama despre ce vorbeşte. Iniţierea curge cu altfel de mantre şi îmi dau seama că este diferită de ceea ce am experimentat în Kathmandu… şi aşa şi e. În loc de Buddha Amitayus, aici iniţierea este cu Tara albă, una din cele 21 de manifestări ale Tarei, entitatea fundamental feminină din panteonul buddhist tibetan.

călugării s-au mutatCu copiii noştri, occidentali răsfăţaţi, jucători pe telefoanele mobile şi veşnic având nevoie de ceva, se întâmplă lucruri  interesante. Ea rămâne cu ochii ţintuiţi pe oficiantul ritualului, iar el adoarme buştean. Între explicaţii şi curgerea propriu-zisă a ritualului şi mantrelor, mulţimea ascultă, răspunde, primeşte.

Finalul e marcat de migrarea călugărilor, cu coşuri imense, prin mulţime. Mai întâi se împart mâncarea şi băutura conscarate – o biluţă de tsampa şi un pic de suc – împreună cu brăţările de viaţă lungă, şnururi de mătase purtând triplul nod care semnifică unitatea dintre înţelepciunea vidului şi compasiunea universală, apoi începe marele ospăţ. Pufuleţi, ronţăieli, bomboane, biscuiţi. mulţimea începe să se mişteEntuziasmul e aşa mare, încât renunţăm să încercăm să ajungem la ofrande (sunt bune de dus acasă, aşa cum noi folosim anafura, pentru cei bolnavi, istoviţi sau blocaţi). Dar ajung ele la noi. Tibetani necunoscuţi, care ne văd că ne sfiim să participăm la îmbulzeala fericită, ne dau care un biscuit, care o pungă de pufuleţi, iar la un moment dat, pe panta abruptă încep să se rostogolească mandarine către noi :D. Deşi distribuţia mâncării e extrem de entropică, nu poţi să nu simţi avântul şi bucuria cu care se face. Oamenii pleacă acasă cu sacoşe de bunătăţi, e ca un Moş Crăciun în Himalaya.

templul e minunatÎn zona pavilioanelor de suport, caut un loc în care să las donaţii şi nu găsesc. În schimb, primesc ceaiul tibetan, cu unt, şi orez cu stafide.

Ne ducem spre templul central, acum deschis, şi  stăm într-o coadă strânsă ca să intrăm. În îmbulzeală, pierd un şal tare drag, primit de la prieteni, din lână roz. Îl trec la capitolul „ofrande” şi las o sumă generoasă lângă statuia înconjurată de eşarfele ceremoniale khata, din mătase albă. Statuia este înconjurată de micile stupe cu relicve, iar pereţii pictaţi din jurul ei sunt absolut minunaţi.

buddha Ieşind din templu, cu sacul sufletului plin de lumină, învârtim sutele de roţi de rugăciune aşezate în jurul templului. Noi-nouţe, încă nu se învârt perfect, iar pe perimetrul spiralat mai e încă loc pentru câteva zeci de roţi, care nu au fost încă instalate. Facem parte din lungul şir de oameni care se concentrează, se roagă, învârt roţi.

statuile Buddha din alveole au culori şi mudre diferite… ar trebui să mă mai documentez puţin, să îi învăţ pe toţi cei  28 buddha primordiali…

Cu mine au călătorit bileţelele cu intenţiile celor din ţară, fiecare roată se întoarce, cuzecile ei de mii de mantre, pentru toţi aceştia şi toate fiinţele simţitoare din acest Univers şi din toate celelalte. Trecem pe lângă steagul tibetan, care flutură, îndârjit, rezistenţa anti chineză…

buddhaCoborâm încet din înălţimea Tathagata Tsal şi din vibraţia iniţierilor cu Dalai Lama, şi ne oprim le celebrul „cum bar”, bieţii indieni, cineva ar trebui să le spună de gafa asta lingvistică, latina şi engleza curentă nu fac casă bună deloc. Încă un lunch cu American chow sau chow mein sau ce o fi chestia aia, despre care ownerul zice să nu ne mai uităm în meniu, că ştie ce vrem, şi apoi plutim, lent, mai jos, mai jos, până la hotel. cu noi e o sticlă de coniac cu o albinuţă pe ea,  bună pentru frigul înconjurător. Mă strecor în pat, să diger ce am primit. Mason e peste mine, îmbrăţişându-mă şi cuibărindu-se cu aceeaşi nevoie de tandreţe pe care o are un copil mic. Reuşesc totuşi să adorm, şi când mă trezesc aterizez în plină petrecere. E târziu, nu mai ne arde să ieşi să mâncăm, aşa că pătrundem, autorizat, în bucătăria infamă şi facem un orez cu legume la wok, distrându-ne în gaşca stoned.Buddha În tigaia mare, rotundă şi neagră a aterizat tot ce am găsit în bucătărie:) – conopidă, bob, vinete, morcovi, ceapă, usturoi, şi mirodeniile găsite cotrobăind prin borcane.  Muzica porneşte din nou, dansăm, proprietarul şi-a chemat toţi prietenii, se pozează, se filmează şi sticla de coniac e suptă ca vântul de participanţii euforici. Când adolescenta noastră devine centrul atenţiei, dau stingerea şi plecăm la somn. Există o limită cu găştile astea de bărbaţi.

*                 *

*

Pentru cei care doresc să ştie mai mult despre Tara, iată un minuscul digest. Rog buddhiştii să îl trateze cu clemenţă 😀

Fiecare dintre cele 21 de forme are o culoare şi o postură diferită, precum şi calităţi diferite. Numele Tarei în tibetană este Dolma, iar cel al Tarei Albe, Dolkar, e forma scurtă din Dolma Karpo, care înseamnă Dolma Albă.

Tara albă este invocată pentru sănătate, vindecare şi longevitate.  Ea închide rănile, fie că e vorba de corp sau minte,  iar iniţierea îndepărtează obstacolele care pot produce moartea prematură. 

Tara albă este extrem de puternică şi foarte apropiată de fiinţele simţitoare, ca o mamă de copiii săi. IMplineşte iute dorinţele şi ne oferă bucurie şi viaţă lungă, ajutându-ne să ne mărim înţelepciunea.  

Strâns legată de Chenresig (Avalokiteshvara), Bodhisattva al compasiunii, se spune că s-a născut din lacrimile acestuia. Se mai crede că ar fi manifestarea feminină a lui Chenresig, sau consoarta sa. Dintre toate cele 21 de manifestări ale Tarei, Tara albă este cea mai legată de această natură esenţială a compasiunii.

Culoarea albă, poziţia de meditaţie şi cei şapte ochi arată şi ele compasiunea şi vigilenţa faţă de suferinţa din lume.  

Mantra Tarei Albe este OM TARE TUTTARE TURE MAMA AYUR PUNE GYANA PUNTIN KURU SOHA, ceea ce înseamnă, în traducere liberă, Mă plec eliberatoarei, Mamă a tuturor celor Victorioşi, cerând pentru mine ca viaţa lungă, meritele şi înţelepciunea să se amplifice. Aşa să faci, binecuvântări.

cu foehnul sub pătură


Ravangla se pregăteşte

Manokamona a avut o cameră, pentru o noapte. Azi trebuie să găsim un loc în care să dormim. I. se trezeşte la şase dimineaţa şi pleacă la „arat”. O oră mai târziu, vine cu soluţia: la două sute de metri mai jos, un hotel ar avea ceva camere. Îi spun: eu dorm oriunde, şi pe jos, dacă e vorba de Dalai Lama. Se uită la mine, ochii îi râd: „nici nu ştii câtă dreptate ai.”

Schema e aşa: azi oraşul e plin cu oficialităţi, pelerini, vizitatori, nu e nicio cameră liberă. Aşa că primim un meritoriu loc într-o cameră de serviciu. Ştiind cum e camera-cameră în India, mă gândesc la camera de serviciu şi ştiu că în cort ar fi mai bine. :D. Noaptea următoare, primim o cameră indiană. Apoi, camera europeană… Finis coronat pus. Nu prea avem de ales, aşa că decidem că da (I. plătise deja avansul pentru a securiza camera, mă citeşte ca pe o carte deschisă) şi plecăm într-un prim tur de recunoaştere. de sărbătoareMicul orăşel e imaculat, curat, vopsit, plin de steaguri budiste şi de rugăciune,  florile s-au repezit la marginea balcoanelor şi pe trotuare, prin urbe circulă o maşină cu megafon, spunând ceva pre limba lor, credem că le cere să nu parcheze nicio maşină pe traseul oficial.  Probabil e cel mai mare eveniment pe care Ravangla îl trăieşte în ultima sută de ani. Suntem în căutarea unui ATM, pe care îl găsim. În localitate e un singur cafe internet, închis la ora asta, iar pe blackberry-ul meu nu merg datele, ci doar GSM-ul (măcar fac economie).  În „centru”, aflat la zece minute de hotel, e plin de magazine, steaguri, armată şi poliţie. Aflăm de la o doamnă în uniformă, foarte arătoasă şi mândră, că His Holiness vine la două. Bună informaţie. Avem timp… Şi, pentru că e aşa aiurea şi frig şi nu vom avea baie diseară, I. decide să plonjeze în necunoscut şi să folosească serviciile unei frizerii. the barber's shopLocul are nişte standarde despre care pot spune doar că sunt foarte diferite de ale noastre :)), dar i se acordă tratament special la ras şi frezat… un prosop curat, de pildă. Din vitrina în care se ţin obiectele de cult gen after shave axe, deschisă cu pioşenie, sosesc minunile occidentale, trataţie specială pentru omul alb care vrea servicii complete. Tunsul din foarfecă e foarte iute şi iscusit, cei trei băieţi tineri se mişcă foarte bine. Frizeria e plină de tibetani care vor să arate bine pentru eveniment. Bacşişul îl lasă mască pe băiat şi plecăm, amuzaţi şi fericiţi, să trezim copiii şi să producem relocarea înainte de marele eveniment. Ne-a plăcut cum a avut grijă de noi doamna de la Manokamona, aşa că luăm şi micul dejun aici. Începe un circ incredibil, cu Mason încercând să explice cum vrea el un ou ochi bine făcut, între două felii de pâine prăjită unse cu ketchup. PÂnă la urmă, reuşim să ne înţelegem, şi elementele ciudatului sandwich aterizează în farfurie, ca să le asamblăm noi. Patroana se uită cu ochii mari, n-a mai văzut aşa ceva în viaţa ei, şi se minunează continuu, râzând. Noi ne savurăm ceaiul masala, delicios, duă micul dejun indian, cu roti si dal subji iute, iute, şi luăm copiii miorţăiţi ca să împachetăm şi să ne mutăm. Bagajul lui Rowan, devenit şi mai greu şi uriaş după achiziţia minunatei cuverturi cu elefant şi a altor porcării, coboară cu dificultate pe treptele de marmură.

Scopul...După ce târâm valizele până la celălalt hotel, primim cheia de la camera de serviciu. Un munte de cutii de bere, o altă cutie mare pe care e improvizat un pat dintr-o saltea subţiiiiire şi o plapumă cu o istorie îndelungată, la care  nu vreau să cuget mai mult, alte saltele pe cimentul rece (aici sunt trei, o să le punem dublu ca să nu tragă curentul – pe una o îndoim şi pe cealaltă o suprapunem), cu acelaşi tip de plapumă şi cu pernele de mătase completează peisajul. Măcar nu e mizerie. Toaleta e fie la etaj, în restaurant, fie în căsuţa de afară. Civilizat, curat, cu organizare turcească :D, inclusiv furtunul de spălat.

Eh. Se putea şi mai rău, adică fără cameră. Împachetăm trusa de primă necesitate – apă pentru copii, multă hârtie igienică (e uluitor cât consumă) , ceva de ronţăit, medicamentele de urgenţă… şi tot aşa… şi plecăm la deal, să îl întâlnim pe Dalai Lama. Mersul prin oraş e o aliniere la o mare procesiune, care merge spre Buddha Park, un ansamblu construit pe o cuşmă de deal, culminând cu o statuie uriaşă a lui Buddah, sub care se află templul conţinând o altă statuie, mai mică şi mai preţioasă, înconjurată de nouă mini-stupe ce conţin relicve aduse şi donate de pelerinii din Thailanda.  Chestia e uriaşă, statuia are 130 de picioare înălţime iar zona amenajată împrejur e cât Parcul Circului. http://www.tathagatatsal.com/

peleriniParcurgem lent orăşelul, cu încă o oprire de „brunch” la o crâşmă chinezească. Nu mi-e foame, dar copiii, care – din fericire – sunt antrenaţi din Canada cu chow mein, devorează pastele cu te miri ce. Purcedem mai departe, cu mulţimea ce curge lent, în sus, spre deal. Tibetani îmbrăcaţi de ceremonie, călugări, băgători de seamă. Drumul până sus ţine aproape o oră, ne mai oprim să mai căscăm gura pe ici, pe colo… m-am oprit să cumpăr eşarfele khata şi elementele de brăţări, pentru că nu ştiu dacă ei vor distribui în iniţierea de viaţă lungă care urmează să se petreacă poimâine.

Sus, situl e închis azi, se poate intra doar cu legitimaţie… Doar azi. Mâine o să fie ok, acces public, dar I. e foarte frustrat.

În mulţime mai vedem câteva perechi de albi, una căuta cameră şi i-am trimis la hotelul la care stăm, mai aveau o odaie de servitori :))

participanţiPe la unu începe un fel de freamăt, mulţimea s-a adunat la marginea trotuarului, iar poliţia a masat trupele ca să controleze gloata.  Totuşi, gradul de civilizaţie şi răbdare  e uluitor. În grămadă, am timp să remarc fotografii profesionişti, micii călugări care primesc bomboane de la oamenii mari, bebeluşii alăptaţi pe marginea drumului de mamele tibetane.  Grămezile enorme de cetină de răşinoase, descărcate inexplicabil în dimineaţa asta pe tot drumul care face legătura între centru şi Tathagata Tsal, sunt aprinse, şi îmi amintesc imediat: ăsta e fumul cu care, în Nepal, erau aşteptaţi marii maeştri invitaţi la mănăstire, doar că ingredientele erau uscate şi măcinate până dincolo de putinţa de a le recunoaşte. Încep să sosească zecile de maşini guvernamentale, jeepuri albe, Mahindra în general, dar şi Tata, cu ecusoane oficiale, din care coboară funcţionarii şi familiile lor.  Nimeni nu vrea să rateze evenimentul.  Cu toţii sunt îmbrăcaţi la patru ace. Dincolo de marea poartă, se aliniază dansatorii, purtătorii de tobe, călugări şi călugăriţe. Rugăciunile şi consacrarea statuii se vor face în cerc restrâns.

pregătiri de primireApoi se simte valul acela specific de energie, ştiu că Dalai Lama e aproape – le spun şi lor că în zece – cincisprezece minute va fi acolo, şi aşa se şi întâmplă. Rowan e mai norocoasă decât mine şi apucă să îl fotografieze, eu sunt în uimire şi bucurie :D. Maşina curge lent, la deal, Dalai Lama binecuvântează, şi binecuvântează, şi binecuvântează, cu bucuria concentrată a Maestrului.

Trâmbiţele sună, tobele duduie, clopoţeii curăţă aerul deja limpede, de la poale de Kanchendjonga. Apoi marea umbrelă galbenă, de mătase, însemnul puterii, pluteşte pe deasupra lui Dalai Lama, arătându-ne încotro se îndreaptă, şi mulţimea se disipă, lăsând ca secretul ceremoniei călugărilor să se poată desfăşura în linişte.

din parcarerevenim în Camera Minunată, după ce mai cumpărăm nişte hârtie igienică pentru micii devoratori de celuloză şi o sticlă de rom pentru noi – aici e foarte, foarte frig şi fără un pic de ajutor e şi uşor deprimant. Aşa că ne punem pe poveşti şi coniac în  sălaşul provizoriu, iar proprietarul ne invită la cină tocmai când începuse să ni se facă foame. Drept compensaţie pentru lipsa de confort, suntem trataţi cu muzică de dans indo-nepali, se pornesc laserele şi generatorul de fum. Mâncarea le ia cam o oră (un nenorocit de orez pentru noi şi pui pentru copchilul mic), pentru că, după impresia mea, toţi băieţii de aici – nu e nicio fată în staff – au fumat ceva. Mult. Sunt, însă foarte, foarte amabili pe chestia asta.

Aşteptând la infinit omleta şi orezul, intru, după toată ziua asta de azi, într-o stare de incredibilă claritate. E ca atunci când eşti într-o apă limpede şi liniştită. I. se îngrijorează şi mă întreabă dacă mi s-a întâmplat ceva. Da, mi s-a întâmplat ceva minunat. Sunt în acea stare pe care buddhiştii o numesc equanimity, în care te obiectivezi şi dezataşezi faţă de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Locuri, oameni, situaţii. Contemplu, deci, cu amuzament felul în care marijuana a deschis percepţiile proprietarului hotelului, care citeşte în palmă cu precizie uluitoare, şi ascult povestea călugărilor care au ajuns şi ei aseară, târziu, şi care, făcând necesara pauză de ajustare, s-au întâlnit cu leopardul. Suntem la o aruncătură de băţ de Bengal, ţinutul tigrilor, dar în munte locuiesc fraţii lor, mai mici şi mai agili. Nicio surpriză că maimuţele fac atâţia pui, la felul în care, probabil, sunt consumate de marele prădător.

Ne întoarcem în cameră, băieţii au ajuns primii şi au cucerit locul de pe ladă 😦 aşa că nu ne rămâne decât să ne băgăm în culcuşul proaspăt reamenajat ca să fie salteaua mai groasă şi să nu mai simţim răcoarea cimentului, cu două perechi de pantaloni şi nenumărate pulovere, bluze, şaluri. Pentru prima dată în această excursie, bagajul imens al lui Rowan devine util, căci foehnul, alimentat de la priza din dreptul capului, intră sub pătură şi ne oferă puţin confort. Adorm cu gândul la ziua de mâine.

Trains, planes and automobiles


iată ce ne-a chemat

Atracţia ideii de a da un adevărat start copiilor cu un prim Maestru ne-a împins să cumpărăm bilete scumpe de avion şi să organizăm o nebunie întreagă, menită să ne traverseze India până în cel mai ascuns cotlon al ei, şi să ne urce de la câmpiile dogoritoare în înălţimile îngheţate de Himalaya, la poale de Kanchendjonga, într-o singură zi. Nebunia necesită trezirea foarte devreme, căci trenul de Delhi pleacă la 2 dimineaţa. Orele astea îngrozitoare au înţeles când te gândeşti la vagoanele acelea, fără geamuri şi aer condiţionat, în care omul fără dare de mână călătoreşte claie peste grămadă. Arşiţa zilei e de nesuportat în asemenea condiţii… aşa că trenul pleacă mult înainte de zori, e planificat să ajungă dimineaţa, la şapte, în Delhi. Este douăzeci şi trei martie, mâine Dalai Lama soseşte în Sikkim.

peste juma' de continentSuntem complet nebuni, străbatem o jumătate de subcontinent, din arşiţa Rajasthanului până în zăpezile enclavei prinse între Tibetul invadat de chinezi, Bhutan şi Nepal.

Lunga călătorie începe cu o surpriză foarte plăcută. Deşi nu am găsit locuri împreună şi ne-am împărţit între două vagoane – fiecare copil cu un adult – ne cuibărim tare bine, în pătuţurile pe care găsim plicul maro, mare, cu aşternuturile scrobite şi imaculate. Dorm în cuşeta de sus, copilul şi-a asignat-o imediat pe cea de jos :D, sunt foarte aproape de ventilator şi de sursa de aer condiţionat, ceea ce nu se împacă grozav cu tusea mea care abia începuse să dea semne de îmbunătăţire. Înfăşăm pernuţa şi păturica, ne băgăm în pat, cu rucsacii şi banii la cap, şi adormim buştean până pe la cinci dimineaţa, când trenul e oprit şi e aşa o linişte că mă apucă panica – dacă am ajuns şi au coborât toţi? Nu, nu e cazul. Toată lumea doarme.

pe drum între Bagdoghra şi RavanglaOricum, controlorul ştie exact cine, unde doarme şi la ce staţie trebuie să coboare, aşa că trece şi îi trezeşte, încetişor, pe cei care nu trebuie să piardă oprirea aceea atât de esenţială.

Cele câteva ore de somn au fost providenţiale. Ne urcăm direct într-un taxi, după ce am negociat preţul, şi ajungem la aeroportul intern, frumos, modern, arătos. Putem scăpa rapid de valize şi ne ducem la un mic dejun binemeritat şi, spre bucuria copiilor, occidental 🙂

Eu, totuşi, nu rezist şi tot un wrap vegetal îmi iau. MÂncarea e bună, bună, bem care o cafea, care un ceai, din minunatele păhăruţe de unică folosinţă şi ne pregătim de zborul spre Darjeeling. Aeroportul e într-un  mic orăşel, numit Bagdogra. Aterizăm între plantaţiile de ceai, după un zbor cu o escală şi cu sandviciuri şi sucuri pe bani. Spice Jet e low cost (puah, la trei sute de dolari biletul nu prea mi se pare), iar sticluţele cu suc au un brand care seamănă izbitor cu WTF…. asta nu mai contează, după ce pe toţi pereţii din Delhi am văzut reclamă la STD :)).

drumul urcă, ameţitor, la propriu.În aeroport, încercăm să găsim o maşină de Ravangla. Găsim doar până la Siliguri, unde trebuie să ne oprim pentru formalităţi. Sikkimul e o enclavă supra păzită, e atâta armată aici cât nici cu gândul nu gândeşti, camioane militare şi unităţi câtă frunză şi iarbă. La Siliguri treci prin nişte formalităţi prelungi, care necesită paşapoarte, copii după paşapoarte, poze şi înfinal primeşti un permis de liberă trecere, pentru şapte zile, care va fi multiplu verificat ca înn toate punctele de pază. Mă simt de parcă aş face parte din scenariul de la 007. Pierdem mai bine de o oră  şi jumătate. În oficiul guvernamental mai sunt doi călugări thailandezi care trec prin aceleaşi tribulaţii, zâmbind molcom. Funcţionarii sunt foarte emoţionaţi, îl aşteaptă mâine pe Dalai Lama aici. Vorbim despre acest personaj formidabil şi mă simt învăluită de ceva foarte deosebit de ceea ce simţi, de obicei, într-un punct de reprezentare a autorităţii guvernamentale. Da, e birocraţie, dar oamenii ăştia sunt calzi, şi buni, ca un şerbet de trandafiri, şi când aud că suntem pe drum de la două dimineaţa, iar acum e aproape patru, ne oferă un ceai dulce, întru redresare.

o destinaţie mult dorităCu foaia lungă, lungă, şi plină de informaţii, după ce s-au completat cereri, registre şi formulare, plecăm în parcarea plină de jeepuri, să negociem o maşină care să ne cocoaţe sus, în Ravangla. O negociem la trei mii de rupii, adică şaizeci de dolari. Sunt doi şoferi, pentru că drumul e de patru-cinci ore, e prea greu pentru unul singur să vină înapoi pe noapte după ce a condus pe seară. Îl împachetăm pe Mason cu brăţările anti rău de maşină de la Nature et Decouvertes, cumpărate de la Paris, într-o altă viaţă, şi pornim în sus, cu muzică locală şi conversaţii în Nepali. Rowan e lată  de oboseală, îşi face loc în portbagajul deschis, între valize, şi adoarme acolo.

păduri de steaguri plantate pe tulpini de bambusDrumul e uluitor, pleacă din patul râului şi ajunge până dincolo de nori, trecând prin împărăţia maimuţelor, a tigrilor şi prin pădurile de bambus înainte să ajungă la răşinoasele ciudate, asemănătoare cu zada de la noi.  Traficul e chinuitor, pe drumul minuscul, spart şi plin de gropi se strecoară autobuze, camioane… şi noi. Praf, dopuri, claxoane, treizeci la oră, în general. Ne oprim în Melli, unde suntem controlaţi, I. mai completează nişte formulare şi se mai scriu nişte date  în nişte registre… Defilăm pe lângă pereţi de rocă cristalină, care vibrează ca un diapazon, alternând cu porţiuni sedimentare şi pământ roşu, roşu. Ici şi colo, în peretele săpat cu îndârjire în munte vezi mici reprezentări sacre ale zeităţilor protectoare. Noaptea cade repede, I. s-a mutat în faţă, iar Mason doarme, retezat de convalescenţă şi oboseală, la mine în braţe. Adorm şi eu, şi sunt trezită cu blândeţe: I. îmi spune că am ajuns, afară e frig bocnă şi suntem într-un peisaj demn de un film horror, cu fantome. ManokamonaClădirile cu aspect tibetan sunt ferecate, se pare că totul e plin. O luăm la vale, încet, până găsim o cameră într-un hotel…. nici nu mai are importanţă ce şi cum. Pentru treizeci de dolari pe noapte, primim două paturi duble, păturici şi plăpumi, baie cu duş (doar că toaleta e turcească, să-i văd pe canadieni) şi cel puţin până mâine suntem bine. Proprietara hotelului Manokamona e o femeie bună ca pâinea caldă. E zece seara, întrebăm dacă mai are ceva de mâncare, şi ne face de o cină, cu mâncărică de cartofi, lipii, ouă. Totul e portocaliu aici, farfuriile, culoarea pereţilor, feţele de masă. Camerele sunt pline cu călugări. Mulţumim pentru cina caldă şi mergem să ne cuibărim, I. doarme între copii, iar Mason se asigură că ocupă poziţia strategică dintre mine şi el :D. Dar e atât de radiant şi de lipicios, că nu te poţi supăra.

Adorm buştean, întrebându-mă cum vom putea coborî din acest cuib de vulturi în care am ajuns după douăzeci de ore de trenuri, avioane şi automobile.