Din nou în Amazon. De data asta, lucrăm :D, am pus pe roate un program de dezvoltare personală accelerată, și răspunderea apasă greu. Somnul vine foarte târziu. În zăpăceala cu pricina, uit cele două lucruri puse deoparte: ața transparentă și încărcătorul de blackberry. Pisica vine și ne culcă, într-un târziu, pe amândoi, ceremonios, pe rând, pentru că ştie că plecăm. A învăţat lecţia valizelor.
Ne trezim, buimaci, la trei şi jumătate, ca să prindem un taxi cu un şofer tare morocănos, folosim prilejul ca să îl facem mai blând şi bun. L. întârzie, ca de obicei şi iată-ne în coada prelungă de baggage drop off de la Otopeni, urmată de veşnica aiureală de la controlul de securitate.
Primul zbor, cel de Amsterdam, trece foarte repede. Primim un mic dejun foarte apropiat de dieta şamanică pe care am ţinut-o de la 1 decembrie. Croissant umplut cu omletă. Refuzăm trataţiile ulterioare cu prăjituri şi ciocolăţi şi aterizăm înainte de ora prevăzută, ceea ce face ca orele (patru) dintre zboruri să treacă greu, greu, nerăbdarea e uriaşă. Facem toate sporturile de aeroport: ceai, shopping, suc… şi intrăm iar într-una dintre lungile cozi de procesare, pentru încă un control de securitate. S. testează cum e să urci ultimul în avion, şi constată că e interesant 🙂 .
Sunt prezentă şi atentă la semne. Prima ciudăţenie, pe hartă nu apare Istanbulul, ci Sabiha Gokceh, aeroportul ultimelor mele isprăvi… punte aruncată peste ocean, unde cineva a aterizat deja şi ne aşteaptă în Iquitos. După primul film şi masa vegetariană intrăm deasupra Atlanticului. Începe o călătorie la care m-am gândit din start ca protejată. Văd Les Intouchables şi mă gândesc la conceptul de untouchable – de neatins, dar nu în sensul de repulsie, ci în cel de intangibil, inatacabil, inexpugnabil. Port cu mine mesaje şi intenţii. Unele dintre mesaje, pentru Y., sunt ciudate, din categoria „ai grijă că în Amazon sunt peştii aceia care intră pe uretră”, gânduri ale oamenilor care doresc să le planteze pe tsunami-ul energiei verzi din Amazon, şi parcurg informaţia trăgând cu ochiul la scânteioarele din ochii negri de lângă noi. E o Mrs. Sparky aici…
Traversăm Atlanticul ca melcul. Parcă ne mişcăm mult mai greu decât data trecută… trecem prin ceva turbulenţe şi somn printre filme. Văd, în fine, To Rome, With Love şi mă uit la ceas când e 4.44 :D. Când ajungem deasupra Amazonului, ştiu exact. Îl simt. Fugim la ferestre ca să facem poze.
Aterizarea în Lima e o uşurare maximă după ultima oră şi jumătate, care a curs încet ca lava răcită, iar după o maximă zăpăceală la aeroport (căci aşa se întâmplă când mulţi oameni au iniţiative şi idei), schimbăm bani, trecem de vamă şi găsesc un microbuz în care încăpem cu toţii şi care ne costă cam jumate cât taxiul. Hotelul este o relicvă spectaculoasă, care trebuie să fi fost absolut copleşitoare la vremea ei… doar că acum suferă major de lipsă de restaurare. Suntem ca în Shining, în spaţiile cu clanţe de bronz cu monogramă şi holul de marmură care bate Ateneul de la distanţă.
Nu avem stare şi ieşim în noaptea caldă, înmiresmată, să vânăm ceva hrană pentru ochi şi altceva de băgat în burtică. Hotelul e în Plaza de ARmas, mărturie vie a arhitecturii coloniale, spectaculoasă, dar lipsită de opţiuni gastronomice corecte :D, aşa că o luăm pe străduţa pietonală, în jos, doar că aici avem parte doar de fast food-uri, faţade spectaculoase şi comerţ ambulant cât cuprinde. La lăsarea serii, apar tot felul de oameni care vând mâncare de pe un fel de cărucioare, sucuri, pantofi, ochelari de soare, inele de oţel personalizate şi orice altceva ţi-ai mai putea închipui.
Ne-am amintit că lângă hotel era un kfc de unde putem mânca un porumb… ghinion. S-a închis şi ăsta. Pierdem o parte din grup, care îşi face poze cu ei şi ele lângă orice, şi aterizăm într-un diner unde puiul e de bază. Dom’le, mănâncă ăştia la pui, ceva de speriat… iar cantităţile din farfurie sunt pantagruelice. Mă scot cu o salată cu avocado, oamenii mai încearcă un orez, ,un ou, un cartofior… cât mai aproape de dietă.
E târziu, suntem rupţi, urcăm în camerele somptuoase, uşor bântuite, radem un duş şi adormim buştean, cu oarece întreruperi când cineva mai visează ciudăţenii şi mai trage câte un urlet.
Pisicka's Book of Life 