romania mea

dobrogea, 08

Ne regasim, incet, drumul inapoi spre normalitate. Pentru prima oara dupa mai bine de un an, am sarit in masina „ca in vremurile bune” si am aterizat la 2 mai. De weekend, in ultima clipa, fara pregatiri.

Spaima drumului blocat intre Cernavoda si sfaturile bune ne trimit pe un drumeag ocolitor, care iese la Negru Voda. Intre cinci ore, declarate de participantii la drumul national, si cele trei si jumatate promise de varianta asta, optiunea a fost simpla. La Cernavoda o iei pe un indicator pe care scrie Cochirleni… si acolo incepe aventura.

Drumul se ingusteaza brusc si face toate onduleurile, cotiturile, urcusurile si coborasurile, astfel incat in cele doua ore de plimbare pe colinele Dobrogei nu ai timp sa te plictisesti… dar cel mai ciudat e ca fiecare kilometru te arunca, parca, un an inapoi. Descinzi inapoi, in istorie. De la bordeie zidite in pamant, la fanare cu contraforturi de cetate medievala, ziduri din pietre de calcar asezate la fel cum si le fac localnicii din Irlanda, magari placizi, multi scaieti si turme de gaste infoiate… toate sub declaratia rosu-socialista a autoritatilor hotarate sa puna piatra pe ulitele de pamant.

Doamne fereste de o pana pe drumul uitat de lume. Dar plonjonul e aproape natural, te arunca in seara de 2 mai, cu oameni relaxati, pastruga la gratar, „fata in iarba” si bai nocturne in marea calda si cremoasa.

Nu iti mai ramane, pentru intregirea scenariului, decat sa te trezesti, huhurez, la rasarit, sa parasesti camera tiptil si sa inghiti cu inima toata marea din fata ta.

cred ca nu mai e nimic de spus – e de vazut.

de ce sfantu gheorghe

Pentru ca este atat de greu de venit si de plecat, incat numai impatimitii aleg o aventura aici.

Pentru ca are ulitze de nisip.

Pentru ca nu sunt, de fapt, decat patru masini pe un grind intre ape.

Pentru ca la plaja mergi pe jos sau cu tractorul.

Pentru ca aici gasesti inca oameni adevarati, cu povesti simple si cu acel bun-simt care, la oras, s-a pierdut de mult.

Pentru ca dimineata, cand vin pescarii cu prima captura, la mal ii asteapta un pelican interesat, care dispare mai apoi si lasa loc unei egrete placide, pe care nici macar idiotzii care vor sa o sperie cu o piatra nu o pot face sa zboare.

sfantu gheorghe

Pentru ca preotul cunoaste fiecare familie din sat.

Pentru ca au banca si ATM .

Pentru ca aici se aduna o alta Vama, cu aceeasi compozitie boema ca atunci, in vremurile de glorie, inainte de 4×4 si silicoane.

Pentru ca gazda acreste borsul cu zer si pune in el bucati de salau cat pumnul.

Pentru ca dimineata, cand te speli pe dinti, de invadeaza mirosul de petunii din tufa mov de langa tine.

Pentru ca poti manca fructe de ciulin de apa.

Pentru ca pustii calaresc in galop, pe deselate, si auzi tropotul infundat al copitelor in nisipul fin, fin, care a intrat peste tot, chiar si in tastatura de la Nokia.

Pentru ca, dimineata, nu ai nevoie de ceas desteptator. Te trezeste vacutza de culoarea smantanii, de vis-a-vis, care asteapta sa fie mulsa inainte de a purcede la pasune – ma rog, vorba, vine, de fapt sta cu picioarele in balta si mananca stuf.

Pentru ca pleci spre seara de gala a festivalului de film si, intr-o „intersectie”, nu ai pe unde trece, pentru ca opt vaci dorm chiar acolo.

Pentru ca nu ai mancat niciodata pana acum ardei umpluti cu carne de peste, si nici scordolea.

Pentru ca tantarii nu apar decat pe inserat.

Pentru ca timpul curge altfel aici, iar oamenii se comporta in consecinta.

Pentru ca florile sunt mai mari, mai carnoase, mai colorate decat oriunde altundeva.

Pentru ca piciorongii fac scandal cat o pasare mare, cormoranii zboara in stoluri imense, in forma de V – dimineata, catre Dunare, seara – inapoi, catre locurile de dormit – , iar ratele merg in sir catre casutza de lemn in care se ascund de soarele ucigator al amiezii.

Pentru ca dimineata astepti, somnoros si melancolic, sa se ridice ceata, astfel incat vasul ucrainean de viteza sa te poata lua din vis si sa te duca inapoi, la lumea adevarata.

viata e o plaja

E un titlu de cantec, nu l-am inventat eu. Un val vine, un val pleaca. Ma gandesc ca au plecat cei buni si i-au inlocuit cei nechemati..
Ieri am luat un drum necercetat spre plaja. O linie serpuita de nisip, printr-o mare de imortele diafane, lila. Mergea spre cladirea cilindrica, stranie, parasita la jumatatea constructiei, in dreptul careia facem de obicei plaja.
E ciudat ca asta ajunge mai repede acolo, dar gloata continua sa inoate in nisipul si praful drumului cunoscut.
Ce departe si ce usor te poate duce o cotitura mica.
La un moment dat, din spate vine un docar, tras de un cal. Intrebam pe unul din insi daca e drumul bun si ne explica pe unde sa ocolim gardul cladirii, ca sa iesim la plaja.
Dupa ce se indeparteaza vreo doua sute de metri, omul se ridica in picioare si ne arata sa o luam la dreapta. Ne urmarise si i se parea ca ne ratacim…
Lor inca le mai pasa, spre deosebire de mistretii care ridicau praful pe strada principala, cu un dune buggy la opt dimineata.
Sau de betivii care s-au impiedicat in florile galbene si rosii din fata unei gradini si le-au facut zob.
Sau de neterminatii care, asistand ieri a o dezbatere eco, au lasat pe jos brichete, ambalaje de batiste igienice si pet-uri.
Pe ei ar trebui sa ii mature valul ce se duce. Nu pe cei buni.

radacinile noastre, cele de toate zilele

Un copil blond, cu piciorusele prafuite, impinge din fata spre spate un atv. Din cauza ca vehiculul a fost lasat prea in drum, osia carutei pe care o conduce nu incape pana in gard.
In caruta, doi saci de cartofi de doua feluri – pentru prajit si pentru fiert – si cativa croissanti din aia ieftini, cu multe e-uri. Reuseste de unul singur, da calul inapoi, ia curba larga si depaseste, degajat, obstacolul.
Este unul dintre pustii din familia gazdei.
Ma intorc la masa. Nora alearga cu cosuri de paine, oliviere, tacamuri, farfurii, castroane si platouri. Serveste la patru mese. Au gatit toata dimineata pentru masa de pranz si toata dupa amiaza pentru cea de seara.
Baietii au fost de dimineata la pescuit si cu turisti pe balta.
Capul familiei lucreaza in clubul de patru stele. Asta seara vor duce invitatii la cina pe malul marii, cu trasurile. A lucrat mai intai magazioner, dar cand patronul a vrut sa foloseasca caii, a zis ca nu ii da decat daca e si el acolo. Sa nu calareasca oamenii calutii nemancati si obositi. Are doi la club si 12 pe balta. El i-a imblanzit si i-a invatat pe toti. Din limba parintilor, greci de fel, nu mai stie decat cateva cuvinte. Sotia si familia ei vorbesc o ucraineana ciudata. Da, il stie pe grecul la care a stat Radu Anton Roman cand a venit aici cu Cousteau. Se duce sa imbrace camasa alba, calcata, pe care ea o ducea mai devreme – trecand mana peste tesatura ca si cum ar fi mangaiat-o – catre camera lor.
Un baiat e la oras. Vine si ajuta cand are timp.
Ceilalti doi sunt aici, muncesc cot la cot cu tatal.
E o familie care te arunca inapoi, in normalitate. Ei sunt impreuna. Si chiar daca nu au asfalt si cuptor cu microunde, sunt ei, cu ai lor.

filme in loc de paine

De dimineata, copilul a venit nemancat, alergand de ii ieseau scantei din calcaie, ca sa nu piarda primul film de lung metraj de azi.
Ziua a inceput in viteza, repede-repede, sa ajungem in camping la timp pentru vanatoarea de invitatii. Pe la zece fara un sfert se produce agitatie la info point, aterizeaza programele si cataloagele si prindem cate unul. Intamplarea face sa interceptam doamna cu invitatiile pe aleea de pietre plate. Si capatam cate una. Dupa care zeii ne zambesc si ne intalnim cu The Godmother Herself, de la care primim trei permise personalizate pe toata perioada. Yeees! Nu mai trebuie sa stam la coada in fiecare zi…
Satul-club ascunde, sub un acoperis de stuf, trei sali de cinema micute. O placere sa te cufunzi in fotoliile moi dupa ce ieri te-ai aplatizat pe bancile din lemn de la camping, uitandu-te la stupizenia de opera de regizor a lui ben affleck…
Greu de ales intre scurt si lung metraj.
Paine vine in pauza dintre sesiunea de dimineata si cea de dupa amiaza. Tanti Gena gateste… Ciorba de perisoare, snitel cu salata si mere in capot…
Deci.
Panem et circenses.

trocarici, egrete si pisici

Principalul event din urbea mica si innisipata, in afara de sosirea catamaranului, a „pasagerului” (nava mai mare si mai lenta) si a vasului rapid a fost ca trocariciul a facut pana. Tractorul care cara dupa el doua remorci drapate in poliplan verde si galben, responsabil de transportul pe drumul de nisip de 2 kilometri pana la plaja nu a mai putut onora cursa de ora cinci din centru, perturband grav starea de spirit locala.
Nu stim cand isi va reveni, iar comotia se amplifica, daca ne gandim la masa critica de public calator adus de opening night-ul festivalului. Au explodat umbrelele, tricourile si sepcile de sponsor. Se fac probe de microfon. Vrem fiiilm!
Si toate astea, in tara de ape a Deltei. Singurul loc in care poti vedea, statuar, o pisica alb cu negru privind lung o egreta alba.
Vine seara, cormoranii se duc la culcare undeva, in nord, iar noi asteptam reinvierea trocariciului.

suntem prea mici pentru o lume asa mare

Astea sunt ultimele vorbe pe care mi le-a spus George, un baiat frumos si destept de prin partea locului, care isi face facultatea de drept pe banii pe care ii castiga lucrand la Tulcea, in armata, inainte de a se duce sa se schimbe si sa plece la pescuit cu taica-sau. Suntem in creierii diminetii, a dormit prin stie cine ce pat de fata si a venit intr-un suflet sa ii ajute pe ai lui.
Familia inca functioneaza aici, cu etica aceea rurala, stricta, cu momentele de exaltare, nunti si botezuri.
Vor merge pe canal un ceas, ca sa arunce navoadele de doua ori si sa faca cale intoarsa. Nu mai e peste in Delta, pentru ca braconierii pescuiesc cu curent, in prohibitie…
Povestea incepuse, de niciunde, de la Atv-uri si ziua de ieri. Un om a murit incercand sa il salveze pe altul. A ajuns la mal si l-a lasat splina. Inecatul a fost resuscitat, salvatorul a pierit. Ieri, pe drumul initiatic spre plaja, am realizat ca ceva nu e in regula…unicul 4×4 de pe uscat, al politiei, gonea spre plaja. Aceeasi masina se intoarce si calca un catelus al unei localnice, dezlantuind furia. Oamenii sunt scosi din minti de turistii veniti cu atv-uri. E prea multa lume pentru un loc asa de pasnic.
Pe gardurile complexului de vile „de figuri”, cineva a scris cu vopsea PIPERA. Rezervatia de oameni cu bani.
As fi vrut sa scriu despre natura, dar nu pot. E o lume prea mare, in care pestele isi are rosturile si tainele lui tacute, iar noi suntem prea mici.

bucuriile simple ale vietzii

Exista, pentru fiecare dintre noi, tentatia de a lasa balta cheile frumoasei frantuzoaice cu cutie automata de viteze, playerul mp3 si toalele de firma, emailurile si meetingurile. Atata doar ca, la un moment dat, tentatia se transforma in nevoie urgenta, presanta, istovitoare.
Asa ca am purces la tulcea. Cat pe ce pierdem nava rapida, care face mai putin de doua ore in loc de trei. Am parcat prost masina contra unei spagi imense. Am uitat pe bord cardul de credit. In viteza, am luat o data cu bagajele si geanta cu triunghiul reflectorizant…
Si am coborat pe ulitele de nisip ale capatului de Delta. La capatul pontonului asteptau localnicii cu docarele. Pentru persoane care au adus bagajul in valizele cu rotile.
De altfel, populatia consumatoare se imparte in patru: ai locului. Bronzati, vanosi, uzati. Impatimitii. Corturi, saci, undite, aparate de fotografiat. Doritorii de o vacanta altfel. Categorie eterogena pe care nu o pot eticheta altfel decat ca oameni normali (asa, ca noi?). Si smekerii. Toale de firma, femei fardate si cu sandale de lac, cu toc, care le-au facut sotilor lor hatarul sa renunte la coafor si mall o saptamana.

Stam la tanti Gena. Desi ne-am inghesuit – doua doamne si un adolescent – intr-o camarutza de tara, e minunat. Imi aminteste de vacantele cu ai mei, la Slanic, pe care atunci le detestam si acum le regret. Totul luceste si scartaie de curatenie. Unde mai pui si ca tanti Gena gateste intr-un fel care l-a determinat pana si pe Andrei sa manance peste… Cu ciorba de perisoare de peste, ardei iuti din gradina si un fel de plachie fenomenala, pe care ea o numeste „protap”.
De la casuta varuita cu alb, strada principala (e principala pentru ca e mai lata decat celelalte) te duce, cu pasi moi in nisip, dincolo de regatul stufului, la o mare dulce si verde, unde nu sta niciun mistret cu audi Q7 si lanturi de aur langa tine. Regasesc Vama de altadata. Familii cu copii, indragostiti de douazeci sau de cincizeci de ani, zmeie pe cer si oameni fericiti in valuri.si sentimentul de normalitate. Asa simplu e sa fii normal.
Nu pot poza mai nimic, am uitat acasa cardul, aparatul e mort fara memorie. Va trebui sa ne multumim cu blackberry-ul…
Copilul, smuls din lumea lui tehnologica, are un soc de adaptare.
In ceea ce ma priveste, intru in felul celalalt de timp. Mai onctuos, mai consistent, care curge fara bulboane si fara csacade.
Pe drumul spre plaja circula acum un tractor cu remorca. Titicarul local 🙂
La jumatatea drumului, un camping rustic, tot asa, de Vama. Pe partea cealalta, un super complex, construit perfect eco friendly si integrat vizual in stilul local.
Simt, fizic, cum ma reechilibrez. Marea e mare si calda.
Un atv aparut de niciunde strica tot. Sfantu Gheorghe trece, poate putin mai lent decat Vama, pentru ca e mai greu accesibil, prin acelasi proces de distrugere. Asa ca ne bucuram cat mai e timp.
O plimbare dupa ciorba de peste de la Tanti Gena, oarece shopping scump la unica alimentara din „centru” si o ureche la recitalul folk din camping care, oricum, se aude cu claritate de invidiat de pe bancutele de lemn din curtea gazdei.
Apusul e magic, imi vine sa imi dau cu pumnii in cap pentru prostia cu aparatul. Doar tantarii, negri si afurisiti, ne alunga de pe pontonul cu lotci adormite si insulite care plutesc, repede, spre varsarea Dunarii.
E ceva universal in modelul asta de ospitalitate de la noi. Oriunde ma gasesc, gradinutele ingrijite, masutele si bancutele de lemn, soba de lemne, usile cu clanta aceea caraghioasa care se aseaza ca un ivar, perdelele care nu lasa insectele sa intre si ritmul molcom de gospodarie.
Adorm inainte de a pune capul pe perna, ca sa ma pregatesc pentru dimineata cu flori care rad la soare, cu vacute care striga la stapan si randunele care se cearta.