transmisie de pe partea cealalta a Pamantului


Este douasprezece si jumatate noaptea pe aici. La noi e opt… incepe nebunia cu fusul orar.

sunt la calculatorul pensiunii in care s-a adunat o parte din grupul care pleaca in jungla. Doi dintre noi ne-au luat-o deja inainte si au ajuns la Iquitos. Inca beneficiem de internet, skype si toate celea, dar in curand vom intra in tacere.

De ajuns aici a fost neasteptat de usor, desi zborul de douasprezece ore si jumatate a curs lent. Dupa un mic dejun zdravan, de Tarom (baietii astia stiu cum sa manance si cum sa aterizeze) si doua ore si jumatate petrecute usor, am aterizat intr-un Schiphol plin cu lalele inflorite, pe o vreme primavaratica. Ghivecele enorme, pline cu lalele batute, cu petale zimtate, intr-o mie de culori, umplu de atmosfera cladirea altfel austera.

Nu am timp de nimic, deoarece la aterizare avionul ne-a plimbat pe pista mai bine de o jumatate de ora, si ca atare ma infig drept in nesfarsita coada care anunta un avion imens si plin. Kilimanjaro o cheama pe aeronava noastra. Poporul ocupant e un mix de culori si forme. De la profilurile inca purtate de oameni maruntei, cu pielea aramie, la englezii desirati, s-ar imparti in locali, alpinisti si cautatori. Am schimbat locul, initial pus de baietii de la bucuresti pe un mijloc, cu unul la geam. in spate . primim primii mancarea. Langa mine, un inca :))

Orele curg lent pana ajungem in Caraibe, unde incep sa se intample lucruri interesante cu norii: in afara obisnuitelor supercelule, vezi culori si radiatii nebanuite, si stii exact ce forma are uscatul de dedesubt, pentru ca sirurile de pufosi albi se aliniaza exact dupa curbura coastei. Apa si-a schimbat si ea culoarea – din albastru profund in azuriu. Apoi incepe spectacolul: coasta, intens cultivata, verde viu.

Traversam in diagonala America de Sud, asa cum am traversat in diagonala si Atlanticul.

Si, brusc, incepe Marea de Verde. INIMAGINABIL. O multime de punctulete verzi, fiecare fiind cate un mare copac. niciun drum, doar cai de ape maro, hranitoare, sau sclipind auriu in soarele de dupa amiaza. Realizez brusc ca sunt pe partea cealalta a Pamantului, deci aici ar cam fi toamna-iarna, ziua se curma la 6. Toti cei din avion care au locuri langa ferestre sunt vrajiti. Cei care nu au se ingramadesc la hublourile de pe holurile de trecere sau in coada avionului. E uluitor.

Inteleg ce inseamna aceasta Inima Verde a Pamantului pentru ca acum, zburand peste sutele de mii de hectare ale giganticei paduri tropicale o simt. Poporul de arbori, milioane de uriasi, verzi si ei. Apele lor de aur. Asa cum, deasupra oceanului, aveam senzatia fiintelor mari sau mici care locuiesc in adapostul straveziu de apa, la fel aici, navala de Viata.

Dupa asta, cordiliera Anzilor e un fel de mic semn de frumusete. Dar sentimentul nu se compara nici pe departe cu Verdele. Da, sunt creste si e zapada, si urme de ghetari in roca maro din asfintit, ceata coboara exact atat cat sa mai vedem malul oceanului, la aterizare, maturat de surful prelung, prelung, care leagana tarmul de Vest al Americii de Sud.

Mai parcurg o data, de noapte buna, coasta cu plajele, mergand spre o iluzorie cruce de lumina intr-un taxi imaculat, care imi cara bagajele trecute printr-o mie de controale si cotoarele a o mie de fise de imigrare, ca sa ma intalnesc cu frati si surori din toata familia, incercand sa refacem comunicarea profunda cu inima Oamenilor, din inima Padurii.

Din navala de flori de trandafir japonez si din fosnetul de arbori sudici, noapte buna, Lima, buna dimineata, Bucuresti.

Reclame

Oamenii Adevărului şi sincronicitatea


Huni Kuin se cheamă. Un alb, brazilian de origine, care face naveta între Oslo şi adâncul junglei, îi numeşte fraţii mei. Am ajuns să aflu despre aceşti oameni (traducerea numelui tribului este, literal, adevăr oameni, şi s-ar putea aproxima cu Oamenii Adevărului). Un popor paşnic, uitat într-o junglă pe cale de distrugere, care acum trebuie să meargă ore întregi ca să găsească ceea ce înainte creştea la uşa lor. Plantaţiile de soia, despădurirea, agricultura intensivă le ameninţă viaţa, aşa cum o ştiu de mii de ani. O ştim cu toţii, dar devine o rană vie când povestea asta despre interesul economic nemilos e povestită de unul de-al lor.

Nu ştiu cum se face, dar în brăţările de pe mână port poveşti de popoare prigonite. Tibetanii, suferind în prorpia lor ţară sub talpa chinezească, şi acum indigenii Amazoniei stau înfăşuraţi, cu tradiţiile lor şi cu motive specifice, în jurul punctelor mele de puls. Nu am fost niciodată o activistă, dar dacă e să trimit un gând bun pe ziua de azi, către aceşti oameni pleacă.

Pot numi oare o coincidenţă faptul că acest mesager din junglă, care a urcat ieri cu noi la Sfinx ca să omagieze Dacii Mari, îl cunoaşte pe şamanul peruvian pe care îl voi întâlni în mai puţin de o săptămână?

Este oare o coincidenţă faptul că acest om vorbea despre gheaţă şi imediat a început grindina? Sau că a cântat un cântec străvechi de invocare şi s-au pornit fulgerele şi tunetele?

Sau faptul că la terminarea cântecelor lui, venite din adâncul verde al junglei braziliene, părul tuturor se ridicase în sus, ca nişte rădăcini înfipte în cer? Nu, nu a trăsnit lângă noi.

Poate o fi o coincidenţă momentul în care ne aşezăm la o supă caldă, plasma din restaurant este pusă pe Explorer, iar reportajul este despre Huni  Kuin şi Kaxinawa – un alt trib situat mai la nord-est de „fraţii” mai sus menţionaţi.

Ultima coincidenţă: postez acest articol, şi brazilianul nostru îl citeşte imediat. Vorbesc cu el pe la 12. Îmi spune: ce ciudat, fotografia pe care ai găsit-o este a fratelui meu, cu care intenţionam să vin în România.

Pentru cei cartezieni, este un şir de coincidenţe.

Pentru mine, însă, este o secvenţă clară de sincronicităţi. Acele mici semnale care spun „deschide-ţi inima, vine un mesaj”.

Recepţionat.

Mulţumesc.

Următoarea transmisie… din Verde!

mic dejun cu ratatouille


Stam, slava Domnului, intr-un hotel cochetzel din Faubourg, la o aruncatura de batz de Etoile. In holul hotelului exista un desktop Sony Vaio, la care totul e altfel decat cum te-ai obisnuit.

De dimineata, un mic dejun frantuzesc, cu croissant si unt, atrage prin minuscula crapatura dintre usile de sticla, care se pot deschide spre strada cand vremea o permite (nu azi, ca e frig si ploua), o fiinta mica si speriata tare.

Langa noi, un american isi mananca breakfastul de cowboy. Ii spun: ai la picior un soarece, te rog nu te misca, sa nu il calci. Uimit si putin deranjat, sta locului. Madama care trebuia sa se ocupe de locul de breakfast se amuza si spune ca soricelul a venit pentru les produits. Merci, madame, asta stiam si noi. Hai sa dam soarecul afara, zic. Vai, cum o sa pui mana pe el? uite asa. cum am mai salvat si broaste si soparle, ce mare chestie sa scoti un soricel afara?

Pana la urma este chemat concierge-ul deferent, imbracat in vesnicul si impecabilul costum negru, cu un servet de olanda in mana, usor agasat de cerintele grupului de meseni – ai grija, sa nu il omori etc. Soarecele este eliberat in necunoscut.

Americanul, dornic de incheiere, ma intreaba: daca tot iti place asa mult, de ce nu il iei acasa? Pentru ca nu ma primesc cu el in avion, imi vine sa ii spun. Pentru ca am o pisica si nu as vrea sa il ucida, ii raspund, lasandu-l fara replica pe care – evident – si-o dorea.

Circul pe strazile cand mai ude, cand mai uscate, cu misiuni clare. Soarele, cand se arata, e ciudat. Ce ma atinge de data asta nu e  frumusetea cladirilor sau cat de interesant sunt imbracati oamenii.  Sunt cei de pe strada, care canta, (cei mai norocosi) sau pur si simplu asteapta un banut. In a doua categorie regasesc, iar si iar, acelasi tipar: omul aruncat de soartă pe trotuar si animalele lui de companie, cel mai adesea doua.

Flasnetarul are un cos in care dorm doua pisici (cel mai probabil, fratiori, dupa culoarea blanitei) iar cel care cerseste in fata la Lafayette si pe care m+am sfiit sa il fotografiez dormea, in fata lui, un caine si o pisica, dormind, literalmente, imbratisati.

Parisul imi ofera o ipostaza de la care am intors ochii, prea topita in vis sau prea preocupata de viteza a patra in business. Ma bucur de clipa de frumusete pe care mi-au oferit-o oamenii si animalele pe care le cresc sau le ignora. Dupa prima oara dupa ani de zile, pasind pe trotuarul ud, simt ca sunt vie.