O plimbare pe Lună

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti…  Demult, într-un oraş mare şi gri, pe o planetă aflată taaaare de parte, trăia o fetiţă. De curând, fetiţa fusese părăsită de cei care o crescuseră şi o iubiseră. Viaţa îi luase cu ea şi nu îi mai adusese înapoi. Fetiţa se uita împrejur, la casele gri şi străzile gri, întrebându-se ce se va face ea mai departe, atât de singură şi atât de neajutorată. Se aşezase pe jos, în sala mare, de festivităţi, a şcolii şi se gândea la cât de mult seamănă viaţa ei cu ziua cu ploaie de afară.
Deodată, lângă ea apăru un Magician, îmbrăcat în mătase de culoarea lutului. Magicianul, cu capul uşor aplecat, o privi până în adâncul sufletului pe fetiţă şi o întrebă:
– Draga mea, ce ţi s-a întâmplat?
– Dar dumneavoastră cine sunteţi?
– Eu sunt Cântăreţul Magician, spuse el.
– Păi cum se poate una ca asta? Ori eşti cântăreţ, ori eşti magician. Mi se pare că un magician care cântă e neserios.
– Cred că mai bine îţi cânt ceva, spuse el, liniştit.
Şi scoase de sub poala hainei un fluier mic, din os.
– E făcut din aripa celui mai mare şi mândru vultur, iar în el au încăput toate razele de soare de pe vremea când vulturul trăia, rotindu-se deasupra munţilor şi văilor.
– Mă întristezi şi mai mult, acum, că aflu că vulturul nu mai este…
– Tristeţea pentru vultur, draga mea, este ca tristeţea ta pentru cei pe care i-ai pierdut.
– De unde ştii că am pierdut pe cineva drag?
– Ai uitat că sunt magician?…
Curmând vorbele care îi stăteau pe buze fetiţei, Magicianul luă fluierul într-o mână şi un alt instrument ciudat în alta. Şi, pe măsură ce cânta, fetiţa simţea cum durerea ei se făcea mică, mică, din ce în ce mai mică, şi parcă şi ea devenea mai mică… până a ajuns un sâmbure de lumină, plutind şi vibrând pe muzica fermecată care ieşea din mâinile şi fluierul Magicianului. Pluti în sus, până ajunse într-un fel de biserică, părea tare veche, era cam întunecoasă, iar bolţile erau aşa înalte, că te pierdeai în ele. Sub arcul de boltă, privirea i se aţinti asupra unei cruci mari, puţin curbate, care parcă păzea bolta, fereastra şi întreaga biserică.
Glasul magicianului îi şopti în colţul minţii:
– De aici au plecat strămoşii tăi, cutreierând mări şi ţări, până când soarta şi iubirea i-a legat de pământul pe care te-ai născut… Hai să vezi cât de minunaţi erau oamenii în acele vremuri. Închide ochii.
Fetiţa închise ochii şi simţi cum prin vârfurile degetelor îi pătrundeau valuri – valuri de bucurie , care vibra în toată fiinţa ei. Magicianul o zori:
– Hai, hai, trebuie să mergem mai departe, avem cale lungă de făcut…
Plutea din nou, într-o noapte neagră de cerneală, iar magicianul o sufla, pe vârfurile sunetelor din cornul lung la care cânta acum, ca pe un fulg în vânt. Cornul suna jos, grav, vibrând în tot corpuşorul ei, transformat acum într- o scânteioară de lumină. La orizont începu să se vadă lumină. Era ca un răsărit imens, deasupra unei mări încremenite şi negre. Cu culori cum numai în vis poţi vedea. Fetiţa zbură în lumină.
Deschise ochii. Era pe un fel de coridor lung, lung, foarte luminos şi plin de ferestre deschise, care dădeau într-o grădină. Pe coridor zburdau copii mulţi, mai mari, mai mici, cu toţii îmbrăcaţi în alb, cu pielicica de toate culorile şi cu ochi foarte, foarte mari. Doi copii se opriră în dreptul ei. Unul, puţin mai mare şi ştirb, arăta chiar supărat. Cel mic, care stătea lângă el, o privea, foarte serios. Nu vorbeau,  dar parcă îşi aminti, ca în vis, că pe cel mare îl rănise rău, rău, când era mai mică şi nu ştia ce face, şi parcă acelaşi lucru se întâmplase şi cu celălalt. Se simţi deodată foarte tristă şi înlăcrimată. Dinspre capătul sălii apăru cineva, credea că e o asistentă sau o educatoare, dar era o Doamnă îmbrăcată în alb, pe lângă care stăruia lumina. Şi faţa Doamnei era în lumină, atât de mult încât fetiţa nu îi putea desluşi chipul.
– Draga mea, nu te nelinişti. O să fie bine cu toţi aceşti copii.
Din spate, auzi vocea Magicianului:
-Pe cei ce i-ai rănit, în orice fel, salută-i în fiecare zi în gândul tău, binecuvântează-i şi trimite-i acasă. Aşa, poate, vei putea să îi scoţi din acest coridor pe care aleargă la nesfârşit şi să le redai zâmbetul.
Nu era timp de stat, sunetele minunate ale Magicianului stârniră o ploaie de pietricele şi se trezi în vârful unui deal, deasupra pustiului, sub cerul cu stele. Pe jos, Magicienii nisipului desenaseră forme magice din alb, roşu, ocru şi negru, iar în jurul focului de alături oamenii cântau şi dansau. Era cuibărită pe o păturică, în răcoarea nopţii. Înfrigurată şi obosită, se înfăşură în păturică şi se întinse pe nisipul rece. Simţi cum sub ea se adună o grămadă de şerpi buni, parcă făcându-i pătuţ care să o apere de răcoarea care venea dinspre pământ. Focul trimitea căldură, din ce în ce mai mare. Adormi şi visă un vis minunat.
Se făcea că Magicianul o adusese în zbor într-un tărâm de lumină, sub o boltă care semăna puţin cu cea din prima biserică, dar ale cărei arce nu susţineau decât o gărmadă de fiinţe de lumină, care se uitau, curioase, la ea. Deasupra, un cer albastru-violet. Dedesubt, un cer albastru-verzui, iar fiinţele de lumină, cu aripi parcă făcute din mii de cristale, străluceau ca stelele, vorbindu-i în tăcere şi binecuvântând-o. Se trezi într-un ţiuit subţire, al luminii care aducea ziua pe pământ. Dormise puţin, dar era foarte odihnită. Lângă ea, Magicianul îşi strânse aripile din pene de condor, încheindu-şi zborul pe care, pasămite, îl făcuse peste noapte. Fetiţa simţi cum aripile parcă strânseseră din preajma ei toată durerea, întristarea şi supărarea.
– Te simţi mai bine? întrebă, zâmbind puţin obosit, Magicianul.
-Da, dar nu ştiu ce ai făcut de sunt aşa liniştită şi împăcată.
– Ehei, taină mare şi frumoasă, draga mea. Vei afla când va veni timpul. Dar acum e vremea să mergem.
Un instrument ciudat, ca un bumerang, apăru de sub poala hainei lui.
– Şi cu ăsta ce mai cânţi?
Un şuierat se auzi de parcă se deschidea Marea Uşă, pe când Magicianul răspundea:
– cânt Porţile Lumii.
Alunecară în jos, lin, ca fulgii de zăpadă. Era frig, coborau, coborau, şi de jos se auzeau din nou sunetele joase ale tatălui tuturor fluierelor şi mamei tuturor trompetelor.  Deşi era frig, fetiţa se simţea veselă, ca într-o dimineaţă de iarnă, şi odihnită, şi gata să înceapă ceva nemaivăzut, ceva la care nu se gândise până acum. se opriră pe un munte, mai bine zis pe un fel de vale între doi munţi. Valea aceasta avea un fel de adâncitură misterioasă între brazi. Fetiţa se apropie şi văzu ceva lucind. Alergă spre locul acela, strigând la Magician, care o urma în zbor:
– Magicianule, ce e acolo?
– Draga mea, aici e Inima Lumii.
– Şi de ce suntem noi aici?
– pentru că de aici vin dragostea, întâmplările bune şi cheia Sorţii tale.
Fetiţa se opri. Lucirea venea de la un cristal uriaş, pur ca o lacrimă de gheţar, ascuns în scobitura muntelui. Simţea cum lumina lui albă şi rece o învăluie ca o mantie misterioasă, şi se simţi, deodată, foarte iubită. Magicianul zâmbea, la stânga ei:
– Ei, ce spui, acum mai eşti tristă?
– Magicianule, nu mai vreau să plec de aici.
– Din păcate, azi nu avem timp să adăstăm, dar poţi găsi locul acesta şi fără mine.
– Cum aşa?
– Mergi în munţi, caută cu inima şi vei găsi acest loc.
Puţin descumpănită, dar plină de nădejde, fetiţa  încuviinţă, iar plutirea în jos reîncepu.
În timp ce cobora lin, ca o frunză de toamnă care caută locul în care să se odihnească, simţi cum se apropie de ea un fel de lumină. Se uită mai bine, era ca o pată mare, alburie, care venea către ea, şi odată cu aceasta, un simţământ de mare veselie. Când vietatea se apropie, fetiţa âşi dădu seama că era un elefant foarte mare, foarte alb, cu ochii strălucitori, ca aurul. Deşi elefantul nu vorbea, fetiţa îi simţi gândurile. Era un elefant vesel, căruia îi plăceau dulciurile. Gândurile elefantului parcă răsunau în mintea ei.
– Fetiţă dragă, când eşti tristă, desfă o bucăţică de ciocolată şi gândeşte-te la mine cu toată dragostea. Voi veni să te înveselesc… Eu mă hrănesc cu dulciuri şi cu nectarul iubirii, şi voi dărâma pentru tine orice fel de piedici. Acum, închide ochii şi gândeşte-te la ceva, iar eu  mă voi îngriji ca acel ceva să se întâmple.
Fetiţa se gândi la căsuţa ei din oraşul gri, la zânele din grădină, zgribulite de toamnă, la dragii ei plecaţi. Elefantul o privi cu ochii săi calzi, de aur:
– N-avea grijă. Va fi bine.
Lacrima de dor şi de bucurie fugi dintre genele fetiţei, pe obraz, în timp ce închidea pleoapele.
Se trezi în linişte, era în sala şcolii. Fugi la fereastră, toamna era de aur, ploaia se oprise. Străzile erau colorate. Lumea prinsese viaţă.
– Magicianule… am adormit.
– Nu, draga mea, ai visat. Fugi degrabă în grădinuţa ta şi îngrijeşte de pomişori şi de tufe, de ierbuţă şi floricele. Spiriduşii şi zânele te aşteaptă de multă vreme, i-ai cam uitat şi dacă nu îi mai iubeşti, se îmbolnăvesc şi mor.
Fetiţa îi dădu ascultare. Ajunse acasă şi, spre minunea ei, în cămară găsi o grămadă de fructe şi dulciuri. Îi zâmbi, în gând, Elefantului Alb şi fugi în grădina ei colorată, de-acum fără griji, pentru că  avea hăinuţe, avea o căsuţă, avea de-ale gurii… şi avea tare multă treabă. Trebuia să se îngrijească de zâne şi spiriduşi.
Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa…
Anunțuri

Un comentariu la “O plimbare pe Lună

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s