dă-mi libertatea mea înapoi

-Mă sufoci, a spus ea.

– Cum adică, te sufoc? El se gândea la programul pe care ea nu catadicsea să i-l spună, la serile în care avea întâlniri, în care nu îi spunea ce a făcut, doar că pleacă, probabil, cu X sau Y, fără să se întrebe dacă nu ar fi vrut și el să fie acolo. La teleconferințele pentru care se închidea în birou și despre care nu îi povestea nimic.

– Nu mă lași să fac ce îmi place. Nu mă lași să spun ce cred. Nimeni nu se poate apropia de mine din cauza ta.

– Mă doare foarte tare ce spui, eu nu îmi doresc decât să fii fericită.

Apoi, în cap au început să se deruleze, pe repede înainte, scenele în care ea i-a retezat vorba în public. Cele în care și-a înghițit vorba, pentru că ea avea altă opinie și sigur l-ar fi contrazis, cu aceeași vehemență cunoscută. Lucrurile pe care a încetat să le mai facă, pentru că pe ea o deranjau. Spațiul brusc pierdut pentru ca ea să aibă spațiul ei. Scrânciobul legăturii lor era din ce în ce mai înclinat într-o singură parte, într-o stază ciudată, nefirească, obositor-plictisitoare.

– Mi-e dor de serile în care vorbeam la nesfârșit, a spus el.

– Sunt obosită, n-am chef de discuția asta.

– Dar cum rămâne cu lucrurile pe care le simțim și pe care avem nevoie să le împărtășim?

– Nu văd ce relevanță ar avea asta.

– Pentru mine e important să îmi verific cu tine experiențele.

– Mai am de dat câteva mailuri, vorbim după aia, bine?

Universul îl întemnițase, brusc, într-o cușcă mică, mică, în care era închis cu această femeie, pe care o iubea, dar care nu îi mai plăcea.

– Mi-e dor de tine, a spus el.

De dincolo, un perete de tăcere s-a ridicat, încet, ca o jaluzea blindată, transparentă, impenetrabilă.

– Sunt obosită, n-am chef.

– Nu m-am culcat cu tine de două săptămâni.

– Exagerezi. Tu ai o problemă, ar trebui să te uiți la tine.

– Tu nu mă mai iubești.

– Ești nebun.

Și atunci, pe loc, el s-a decis.

– Știi ce, eu așa sunt. Dacă îți place, bine, dacă nu, pleacă.

Și ea a plecat, a doua zi de dimineață. El și-ar fi dorit să îl sărute de rămas bun, dar a văzut-o, puțin încovoiată, cum nici nu l-a așteptat să o petreacă, s-a urcat în mașină și a închis ușa, parcă ușurată.

”Te iubesc”, i-a șoptit el în gând.  Și a plâns, căci îl durea spațiul gol, îl dureau pedepsele tăcute pe care ea i le aplicase pentru o vină pe care doar ea o percepuse. Dulapul și baia miroseau a parfumul și crema ei.

Apoi și-a dat seama că poate umple la loc spațiul ăsta, cu toate visurile, dorințele, proiectele și scopurile lui. Și-a luat lopata de tranșee și s-a  dus să se dezgroape de sub stratul stătut de mâl în care această legătură îl ținuse legat, ani de zile.

Da Capo. Fiți liberi.

A iubi de la nivelul următor

Ne tot gândim la iubire în variantele de Hollywood, gen Pretty Woman, cu el călare pe calul alb, sau care vine cu vaporul pe 5th Avenue. Sau, vai, ce frumos o să fie la biserică, în rochie albă, şi inel, şi buchet. Sau la cum e el frumos, deştept, sensibil şi atent.

Un fel de hipnoză colectivă roz, mirosind suspect a sirop  de trandafiri, foarte, foarte dulce. De la prea mult dulce, de obicei, te ia greaţa sau diabetul. Nu despre asta e vorba aici. E vorba despre iubirea de mamă, de tată, de iubit sau iubită, de copil, de planta din ghiveci şi peştii din acvariu. Există un nivel la care începi să iubeşti altfel, în care conştiinţa, antrenată şi educată, poate să vadă ce e bine şi frumos în orice – chiar şi într-o ladă de gunoi din aia veche, de fier zincat, care păstrează, nostalgic, istorie.

Înconjuraţi de oameni, aşezaţi pe standardele noastre de comunicare cu ceilalţi şi pe principii pe care noi le respectăm, alţii nu: poate pentru celălalt e mai importantă marca pantofului. Nu judeci, nu etichetezi: doar îi respecţi alegerea. Dacă principiul ăsta îl face fericit, atunci e perfect. Cât o fi.

Şi, inevitabil, fie că e perechea ta, aşa imperfectă şi frumoasă, cum te-ai îndrăgostit de ea, fie că e cineva drag, sau un necunoscut într-o zi proastă, te trezeşti cu un şut în pântec, din acela, cu „şpiţ”, care te doare până în fundul inimii. Celălalt tocmai a avut un moment foarte, foarte omenesc, în care a reacţionat din setul propriu de valori, cu pantofi de marcă sau cu obsesia pentru imaginea publică, din rana aceea  veche pe care nu şi-a vindecat-o sau din presiunea pe care alţii i-au aplicat-o. De fapt, nici nu contează de ce, dar erai la doi paşi şi ţi-a trăsnit una de te-ai prăbuşit, ca boxerul de la un pumn bine aplicat, pe podeaua ringului.

Întrebarea nu e cât îţi ia să te ridici de pe jos. Întrebarea majoră e ce faci cu energia loviturii pe care ai primit-o: o ţii înăuntru ca pe o cupă de otravă, care o să te intoxice fie rapid, fie mai lent? O arunci înapoi emitentului, ca să se înmoaie în propria păcură? Sau ce? Ce?

Există un mod de a opera care evită ambele extreme. L-a practicat un nene pe care cică l-ar fi crucificat unii ca să nu le ia puterea. Să laşi mingea asta a agresiunii să cadă, pentru ca meciul să se  termine. Nu este o formă de capitulare, nicidecum. Este o formă superioară de iubire. Pentru că, atunci când un copil de doi ani sparge o ceaşcă, nu te poţi supăra. N-a ştiut să facă mai bine de atât. Nu şi-a coordonat bine mâinile, e doar un copil. Şi, dacă te apucă tentaţia de a răspunde, respiră şi du-te într-un loc în care să poţi lăsa să curgă toată energia aceea toxică. Dacă n-o faci, rămâne cu tine.

Şi ierţi, pentru că omul de lângă tine nu a ştiut să facă mai bine de atât. Pentru că, într-un mod fundamental diferit de tot ce am fost învăţaţi, iubeşti Binele din această fiinţă, şi tot ceea ce este frumos. Dacă te răneşte repetat, istoria e diferită: există ceva ce omul acela nu a înţeles în legătură cu tine, sau a ales să ignore. Şi atunci, întrebarea este dacă te apreciază cu adevărat… sau nu. Şi ce fel de toxicitate ar putea avea, pe termen lung, acea relaţie. Sunt unii pe care îi iubeşti de mori, la propriu.   A-i lăsa să îţi facă rău este a te încărca tu cu greşeala lor. Nimeni nu poate fi acuzat că a greşit intenţionat, până nu i se comunică o regulă clară de joc.

Dar cei ce îţi împărtăşesc sentimentul vor simţi reculul iubitor pe care îl practici, când te retragi ca să nu răneşti, când radiezi, în continuare, iubire către ei: este un sentiment viral, la urma urmei.

Poate că nu suntem aşa de tari ca nenea ăla de pe cruce, care ne-a dat o lecţie mare. Dar, cu siguranţă, putem aspira la model, pentru că e modelul nivelului următor. Acolo unde sufletele se îmbrăţişează şi dansează Dansul, ca formă de evoluţie şi cunoaştere personală :D.

cercuri care se închid

Vine o vreme, vine o toamnă când te apuci să cureţi grădina ta interioară de uscături. Sau, dacă nu ai făcut-o până acum, ar trebui să te apuci.  Ca să îţi aminteşti, se întâmplă cururi ieşite din comun: ceasul arată 1.01 sau 13.13, în vise se întorc cei cu care nu ţi-ai încheiat cum se cuvine relaţiile, la televizor curg reportaje cu locuri care te-au marcat.

Nimic mai simplu. Iei măturica şi te apuci de câte o relaţie. Îţi aminteşti ce ţi-a dăruit relaţia aceea. Îţi aminteşti ce te-a învăţat. ÎŢi aminteşti de lucrurile surprinzătoare… sau dureroase .  Cu măturica ta de bunătate şi lumină în mânuţa dominantă, cureţi toate reziduurile – resentimente, furie, ură, tristeţe şi îi mulţumeşti acelei persoane pentru urma pe care a lăsat-o în viaţa ta, pentru dramul de evoluţie pe care ţi l-a oferit. Te gândeşti „de bine” la acea persoană. O rogi să te ierte pentru tot ce i-ai făcut rău. Faci tot posibilul să îţi neutralizezi senzaţiile referitoare la sentimentele, scuzele, reparaţiile pe care crezi tu că ţi le datorează. Nu îţi datorează nimic, nu îi datorezi nimic. E ca o mare care se linişteşte într-un apus şi capătă consistenţa aceea de lac uleios pe care o iubim atât de mult, şi pe care o vezi în serile calme.

Iar apoi te setezi ca data viitoare când în mintea ta curg vise în care crezi că v-aţi reîntâlnit, iar pe ecranul televizorului,la 18.18, vezi reportajul despre locurile care v-au marcat relaţia (ce ciudat, toate într-unul singur) să nu mai simţi durerea, ci doar recunoştinţa pentru cele ce s-au întâmplat.

Iar mâine te poţi apuca de vindecarea următoarei relaţii.

frica de sticlă

Săptămâna trecută, pentru a treia oară în viaţă, am dat – fizic – cu capul de un obstacol mare şi tare.

Prima întâlnire pe care am avut-o cu aşa ceva s-a întâmplat în şcoală, când unul dintre geamurile batante s-a desprins şi mi-a căzut în cap, spărgându-se în mii de ciobuleţe. Colega mea de bancă a cules, răbdătoare, totul şi am scăpat ca prin minune, netăiată, doar cu izbitura. Durerea de cap inclusă.

A doua, în liceu: căscam gura pe Calea Victoriei, cam pe unde e acum Pizza Hut, la un magazin de vis a vis şi am avut o întâlnire de gradul trei cu un stâlp. M-am lovit foarte rău, iar, la cap (ei, acum se explică multe).

A treia, fără să socotim accidentul de maşină de la 16 ani, pentru că vorbim de o situaţie în care vectorul sunt eu şi celălalt obiect e fix, săptămâna trecută când, scufundată în ale mele, am intrat cu capul într-un geam perfect transparent şi curat. Am auzit nasul trosnind, dar, graţie autoterapiei, am scăpat fără umflătuir şi vânătăi. totuşi, durerea inclusă.

Aşteptând azi, la trecerea la nivel cu calea ferată, zăresc u semn foarte bine ascuns în iarbă. E o placă galbenă, nouă, pe care scrie citeţ „Bucureşti”. Dar nu o vede nimeni pentru că s-a ascuns în flori şi hăţişuri.  Ajung la întâlnire şi constat că mă feresc de spaţiile între coloane şi pereţi, nu cumva să fie pe acolo un perete de sticlă.

Şi, deodată, izbitura a făcut corp comun cu restul experienţelor pe care le-am descris, pentru că arată ca un fel de tango ciudat: întâi plonjezi în situaţie, apoi te ascunzi de ea, nu cumva să îţi facă cineva sau ceva vreun bine. Nu e vorba despre a refuza ajutorul, ci despre un marketing cinstit al propriei persoane, în care să accepţi părţile tale bune ca pe un capital fix, şi mâna intinsă către tine, ca pe un capital circulant fără să te temi de depreciere, amortizare şi dobânzi.

M-am gândit la ocaziile în care, în viaţă, am greşit în accest fel şi apoi m-am gândit că şi alţii au făcut, poate, la fel. Iar un moment de recapitulare nu strică nimănui, nicicând. Poate – cine ştie? – trageţi nişte concluzii şi mi le spuneţi şi mie.  Eu, una, mi-am promis să nu îmi mai fie frică de sticlă.