fotografii din goană


Image result for sad child imageDuminică. La masă, într-o braserie italiană, se așează această femeie suprabronzată, cu pielea îmbătrânită de atâta solar. E greu să spui câți ani are, pare, în general, de 30 și ceva, dar corpul s-a scorojit, cumva, către 40.  Subțire, dar cu sânii nenatural de mari, sprâncene tatuate, buze cu acid hialuronic și pomeții obrajilor înălțați. Mușchi lucrați la sală, cu o piele fără tonus. Stă pe telefonul mobil, într-un scroll continuu. Lângă ea, melancolic și cuminte, uitându-se în gol, un copil de vreo cinci ani. Se plictisește, încearcă să pună întrebări care să solicite prezența mamei. Ea îl demite de fiecare dată, apoi pune mâna din nou pe telefon. Are, printre altele, o conversație de afaceri, răstită, cu cineva care, evident, nu a făcut ce i se ceruse. Copilul este aproape inert. Te-ai aștepta să lunece de pe scaun și să se topească în podea. Aș vrea să îl iau în brațe. Să îl mângâi. Au un moment de contact când citesc meniul, apoi mama este resorbită înapoi, în lumea ei, copilul, în cumințenia lui tristă. Lucrurile se însuflețesc când apare tatăl, aparent mai tânăr decât Ea, iar copilul capătă, în final, un părinte care se joacă și vorbește cu el.

Image result for high heel green shoesLuni. Alt mall, o întâlnire de business. Stând la cafea, privesc oamenii. Zăresc o a doua femeie, evident ieșită în pauză, evident corporatistă, poartă pantalonii pecheur gri și un sacou contrastant, în dungile marinărești, completat de un tricou alb, simplu și niște pantofi spectaculoși, verde – scarabeu, cu toc foarte înalt, să tot fie vreo 12 cm. Merge cu un chin evident pe pantofii prea cocoțați, prea înguști, prea strâmți, prea, prea, prea. Este ceva trist în efortul ăsta de a dovedi, de a prezenta.  Un pantof de seară, rătăcit și nepotrivit, o femeie care se străduiește prea tare. Mersul chinuit și evident dureros, un cârcel continuu, stoarce orice e feminin și natural din ea. Mă uit și îmi pare rău. ă.

Miercuri. Sală de training. În grup, un personaj care domină, corporal și vocal, o echipă care ascultă, de milă, de silă, ce are ea de spus.Image result for office image dominating woman Foarte masculină, are drept unică țintă ceea ce ea gândește, ea concepe, ea validează. Voce puternică. Uneori, se ridică în picioare și gesticulează. Nu are nicio secundă vreun gând să vadă dacă ceilalți sunt în aceeași barcă în care e ea. Nu cere opinii. Dacă opiniile se pronunță, nu le aude. Pur și simplu, nu le aude. E, categoric, singură, în preajma ei nu plutește niciun semn al unei prezențe masculine. Vătaf al vieților celorlalți, merge prin lume dictând și așteptând supunere totală. Undeva,în sinea ei, se întreabă de ce nu e iubită, acceptată, inclusă, fără să vadă bârna de ego înfiptă în ochi. Undeva, în sinea ei, e tristă, iar puterea pe care nu ezită să o arate cu orice ocazie e doar o contragreutate.

Cred sincer în Feminin. Sper ca Mamele să nu uite să dea fiicelor lor siguranța, iubirea și susținerea de care are nevoie orice fetiță… astfel încât să ajungă femei armonioase și asumate. Pentru copiii copiilor lor.

 

Consecvență


Image result for consistency imagesAm învățat asta, spune ea. O știe, o descrie, ,are conceptele foarte bine așezate. O privesc. Totul e în minte. O fantomă de cuvânt. Nimic altceva.

Așa, zic, și cum te-ai hotărât să practici noțiunea asta? Urmează o pauză cu miros de disperare. Nici măcar nu s-a mai gândit. Noțiunea stă frumușel, picior peste picior, în capul ei, fără vreun fel de legătură cu realitatea.

M-am uitat puțin la șirul de oameni cu care vorbesc, săptămână de săptămână.

Related imageVăd un fel de model:mai întâi, un entuziasm. Vai, ce frumos. Vreau să învăț asta, vreau să fac asta, vreau să vin la curs. Apoi, ajungând acasă, bilețelul (e întotdeauna scris) rămâne uitat, undeva, într-un buzunar de haină sau de geantă. Mâine, de la capăt, pe pilot automat, făcând același lucru ca și înainte, în același fel obișnuit. Rezultat zero.

De fapt, reușita e o serie de demersuri repetitive, care să aibă disciplina pendulei, ritmicitatea și perioada potrivită. Nu faci mușchi dacă te uiți la filme despre fitness – nici dacă te duci o zi pe an la sală. Așa e și cu obiceiurile, comportamentele… Dacă vrei să schimbi ceva, schimbă ceva. Apoi continuă să faci acel ceva schimbat. La un moment dat, se deschide o portiță și dezobișnuirea devine o obișnuință nouă.

Image result for escher repetitive

Fără asta, vezi oameni care vorbesc, cu siguranța cunoscătorului, despre lucruri pe care le gândesc, le-au aflat de undeva, dar nu le practică. O asemenea învățătură are credibilitate scăzută, pentru că nu e dublată de testul practicii. Ea patinează peste mintea ascultătorului și nu găsește rădăcină. Este superficială. Superficială este lipsa practicii constante. În fața ta sunt oameni cu standard dublu – una spun, alta fac – sau, în cel mai bun caz, cu o poleială subțire, lucitoare, peste o structură mucedă.

Sigur, nu e ușor. Tot ce e nou te strânge, te roade, ca un pantof abia cumpărat. Apoi pantoful e sculptat lent de picior și devine confortabil. Repeți. Ritmic. Încăpățânat, aproape. Iar într-o zi îți dai seama că acel lucru, care părea greu de făcut, a intrat deja pe pilot automat. E timpul să te apuci de următoarea schimbare.

Maestrul meu de Reiki mi-a spus un lucru care mi s-a înfipt bine de tot în creier: Maestru e cineva care a hotărât să își continue Calea. 

Continuați.

Un ciclu al măiestriei personale


Ne dorim să fim recunoscuți. Este una dintre feliile ”tortului” etajat al lui Maslow, alimentată de ambiția părinților, care se simt reprezentați de noi, copiii lor, apoi de presiunea continuă a sistemului de educare aplicat de școală și grădiniță, continuând cu provocările noului-venit într-o slujbă… în permanență trebuie să demonstrăm ceva.

Image result for piramida lui maslow imageSub presiunea asta, învățăm să facem lucruri la care apoi să arătăm că ne pricepem. Ne zbatem  ca să afle și alții că ne pricepem. Unii, mai îndemânatici, au un fel de PR intuitiv care le curge în vene și îi ajută cu idei despre cum se pot expune mai bine, ca să își mărească vizibilitatea. S-a format specialistul. Asta vine, de obicei, cu un salariu mai bun și oameni care vin să întrebe cum se face lucrul acesta sau acela. Apare recunoașterea. Ne simțim bine 🙂 .

excelențăÎn organizațiile cu scaun la cap, următoarea întrebare pe care și-o pune managementul este dacă personajul cu pricina poate face mai mult. De obicei, primește mai mult, cu sau fără mărire de salariu, după cât de pricepută e organizația. Noi, românii, suntem pe primul loc în Europa la numrul de ore suplimentare… poate că suntem neproductivi sau, mai degrabă, poate ne-am obișnuit să acceptăm îndatoriri suplimentare pe același salariu :(.

Dacă eroul poveștii face față, scopul de promovare personală slujește deja un interes de performanță în grup: echipa pe care o conduce și pentru care răspunde. Începe șirul de însemne exterioare. Îmbrăcăminte de marcă. Mașină. Casă cu rate la bancă :). Ne simțim puternici și ce facem cu puterea ne caracterizează. Unii o folosesc ca s optimizeze ce au de condus… alții abuzează, prostește, de ea.

Image result for authentic leadership characteristicsMai târziu, uneori niciodată, urmează a treia etapă, în care mizele imediate dispar și sunt înlocuie de un fel de scop de bine colectiv. Nu mai contează nici diplomele, nici emailurile de preamărire, nici simbolurile externe ale puterii. În care natura și abilitățile omului respectiv s-au integrat și furnizează un model unic, care inspiră și susține scopurile personale (și aici vorbim de persoană, nu de organizația sau societatea care o recunoaște; scopurile sunt mai degrabă unele de identificare interioară decât de etichete de succes dinspre societate).

Bucata asta , în tortul mai sus menționat, este  glazura superioară. Câți ajung la ea? Când ajungem la ea? Abia de aici putem vorbi despre o formă autentică de leadership, căci nu mai există interese imediate. Iar miza este să ajungem cât mai repede acolo: pentru că acolo nu poți funcționa altfel decât autentic, în felul acela, al tău, care să ofere maximum de valoare celor care te înconjoară. Până atunci, totul e învățare și sudoare.

Planifică-ți unde vrei să ajungi. E nevoie de o cuprindere constantă a orizontului ca să poți evalua calea pe care mergi.

 

Lecția de la Karmapa XVII


Exact cu  o săptămână în urmă decolam către Paris ca să îl reîntâlnesc, după 7 ani , pe unul dintre maeștrii tibetani care m-au fascinat. Karmapa este al șaptesprezecelea purtător al unei conștiințe vechi de 900 ani, după cum el însuși afirmă. Dincolo de metempsihoză și dezbateri religioase inutile, Karmapa oferă un exemplu de leadership de o frumusețe aparte, pentru că se bazează pe valori universale.

A venit la conferința de două zile, bolnav fiind. Nu s-a văicărit, ci și-a cerut scuze la finalul primei zile pentru lipsa de formă (puțin evidentă pentru cei ce nu îl cunoșteau). Un băiat a fugit, demult, din Tibetul ocupat de chinezi, trecând granița în India, care l-a primit cu brațele deschise și protecția cuvenită unui refugiat de rang înalt. Acum, copt, la treizeci de ani, radiază o prezență puternică, riguroasă, blândă și puțin ghidușă. Ne-a vorbit de subiectele preferate ale buddhiștilor: suferința, meditația, compasiunea. Conceptele, clare și articulate. Cu o direcție clară către acțiune: căci cunoașterea intelectuală nu servește la nimic dacă nu o aplici. El spune să încorporezi în practică noțiunile pentru a le înțelege cu adevărat.

Ce îmi trebuie cu adevărat? Care sunt lucrurile de care trebuie să mă feresc?

O simplificare necesară, care scoate toată umplutura cotidiană și îți aruncă mintea într-un fel de miere cristalină. Karmapa vorbește despre trei tipuri de suferință: una fizică sau emoțională, care doare direct. Una generată de schimbare. Și una, pe care el  numește suferință atotpătrunzătoare, sau formarea suferinței, care necesită ceva reflecție: spune că oamenii nu o simt, dar maeștrii da. O aseamănă cu o geană: dacă îți pică pe mână nu o simți, dar dacă intră în ochi te doare. Mă gândesc la tipul acela subtil de sensibilitate pe care îl sugerează și îmi propuun să mă gândesc serios la asta.

Suferința este un semnal prin care creierul nostru transmite că există ceva ce trebuie respins… ceva periculos….. Și important este să înțelegi obiectul suferinței,  pentru că nu este vorba de un input senzorial, ci despre înțelegerea naturii suferinței. Schimbarea normalității care producea satisfacție și care devine altfel… Avem nevoie să facem o distincție între suferință și senzația suferinței. Mai ales acum, că trăim într-o civilizație care te împinge să cumperi mai multe produse și astfel îți creează mai multe probleme. Sugestia este că obsesia exterioară nu poate duce la nimic durabil în termeni de satisfacție.

La fel de dur ca în 2009, Karmapa spune că nu mai suntem fericiți, deoarece cheltuim mult prea mult timp cu gândul la lucruri. Apoi vorbește despre suferința atotpătrunzătoare – lucruri care, cumva, există în subconștientul colectiv, pe care le petrecem neutru din punct de vedere al senzației, dar care sunt suferință. E ca un fel de mânjire a stării perfecte, pe care  nu o mai recunoaștem, așa că e dificil să o eliminăm. Ne-am născut cu normalitatea foametei din Africa, secetei din anumite regiuni. Poluare. SIDA. Suferință. Ne agățăm de ceea ce ne place și asta ne ocupă mintea. Există, însă, o suferință a suferinței. Complexul de împrejurări pe care buddhiștii îl numesc Samsara: dorința eliberării de Samsara este primul fel de aspirație către dezvoltare.

De ce suferim? Pentru că fiecare acțiune produce un efect de bumerang. Asta se cheamă karma. E o lege a acțiunii și reacțiunii, atât tot: ce semeni, aceea culegi… Apoi, avem tot felul de obiceiuri mental-emoționale ca dorința, ura, iluzia, mândria care derivă, toate, absolut toate, dintr-o lipsă fundamentală de  înțelegere a adevărului. O agățare de fizic ca suport pentru toate celelalte – de parcă tot ce e concret și solid este real și există independent. De fapt, nu există independență, a spus Buddha în prima sa lecție, și nici sine fizic, în a doua lecție. Toate există în relație cu celelalte. Tot ce facem în viață depinde de altcineva sau altceva sau altundeva 🙂

Eliminarea suferinței se bazează pe protejarea celorlalți și pe a le aduce bucurie. Dacă suntem dependenți de emoție, nu putem face asta. Controlul emoțiilor se bazează pe

  • recunoașterea lor
  • identificarea problemei
  • o abordare pas cu pas pentru rezolvarea problemei.

Extrem de cartezian pentru un un mistic din Himalaya, nu?

Ne agățăm de lucruri ca și cum ar fi reale: sunt ele reale sau nu? De fapt, există un alt fel de realitate, de care avem nevoie să ne detașăm, ca să putem ajunge la bucurie. E un fel de puritate ultimă. Asta deja sună ca o metodă. Și este o metodă la care mă gândesc de mult, pentru că, în ultimă instanță, toate curentele spirituale o promovează. Doar buddhismul vorbește de 37 de practici pentru iluminare, iar cele trei ”vehicule”, cum le numesc ei – Mahayana, Hinayana și Vajrayana – au, fiecare anumite practici asociate – cum ar fi calea acumulării, calea fuziunii și tot așa. Karmapa vorbește de cei patru piloni și cele patru miracole. E clar că mai am de  citit :).

Esențial, însă, este că aderarea la una dintre căi deschide posibilitatea de lbertate. Că toate presupun un anumit fel de comportament, numit de tibetani bodhicitta, care presupune, mai întâi și mai întâi, să fii mulțumit. Cum poți face asta fără o sursă exterioară?

A doua zi de învățături a început cu un pic de explorare a meditației exploratorii și analitice.Karmapa a vorbit de Shamata și Vipassana, cele două tipuri principale de meditație și despre cum vin ele în ordine logică. Într-o lume în care din ce în ce mai mulți sunt astrași de meditație, dar se plâng că în minte e gălăgie mare, maestrul a vorbit despre trei lucruri:

  1. să ai un singur obiectiv (sau punct de concentrare)
  2. să lași totul să vină și să plece
  3. să privești perturbările ”drept în ochi”, pentru că astfel te liniștești natural

Suferința provinedin dorințe egoiste. Bucuria provine din dorințe altruiste. 

-Shanti Deva

Interesantă abordare, nu? Ea vne dintr-o schemă mai largă, bazată pe interdependență: buddhiștii demonstrează (și neuroștiința modernă validează) că nimic nu există în sine. Avem o formă de interdependență cu tot ceea ce este, așa că nu existăm așa cum credm că suntem (adică independenți). Sinele creează legături cu orice. Și acum vine accentul pe care l-am resimțit diferit de ce am învățat până acum – și iată cum a spus Karmapa asta:

Compasiunea este ca un hotspot: suntem conectați la TOT. Ceilalți sunt o parte din noi. Fericirea lor este fericirea noastră, așa că asta implică responsabiltate. 

În acest ”intranet” al compasiunii, nu poți fi fericit când ceilalți sunt nefericiți. De aceea, dezvoltarea unei atitudini de bunătate iubitoare este capitală. Dacă ne gândim la conștiințele noastre ca interconectate, fiecare gând aruncă în rezervorul ăsta colectiv o informație. Iar rezultatul combinat al tuturor gândurilor, emoțiilor, cuvintelor, atitudinilor este ceea ce trăim azi, ca realitate, în lume. Ați văzut oameni care ”luminează” locurile în care se află? Ei bine, despre asta, exact despre asta este vorba.

De aici, de dincolo de religii, din tărâmul eticii în care trăim, nu pot decât să mă înclin în fața clarității și energiei care îți mișcă inima și face corpul să ia foc. Îmi amintesc de ultima vizită, providențială, la mănăstirea Caraiman, cu zece zile înainte ca luminosul părinte Gherontie Puiu să se mute la cele veșnice: omul ăsta ne-a privit cu infinită bunătate și cu iubirea pe care o ai pentru cineva dinfa milie, pe care nu l-ai mai văzut de mult, ne-a pus mâinile pe creștet și a spus atât: Să fim Bine cu toții. Să dea Dumnezeu să fim Bine cu toții. A trebuit să mă duc până la Paris și să ascult un maestru tibetan ca să înțeleg sensul profund: nu era vorba despre a ne fi bine. Era vorba despre a fi Binele.

Am să închei, așadar, cu ultimul lucru care m-a marcat: dacă un bodhisattva are o aspirație pentru viitor pe care nu o poate realiza acum, el va trimite în viitor o emanație a acestei aspirații. Zis și făcut. Să fim Bine.

 

Să faci ce te pricepi tu mai bine


E duminică dimineața, foarte devreme. În jurul casei, o liniște de lume care se naște în secunda asta. Timp de reflecție. Mai ales după ce ai o săptămână în care vezi filmul sufletului atâtor oameni. Lumea e un caleidoscop – îți permite să alegi din milioanele de sclipiri pe cea mai relevantă pentru tine, dacă așa alegi. Plonjând într-o asemenea selecție, poți să te uiți doar, să te uiți ajunge, la lecție 🙂

Mai sus se află unul dintre miile de clipuri care se încarcă pe YouTube în fiecare zi. Oportun, fiindcă Prince și-a terminat treaba aici, în delegație, și s-a întors la sediul central. Dar nu e vorba de Purple Rain aici, ci de alte trei lucruri:

  1. Cât de bine cântă omul ăsta
  2. Ce cuvinte incredibile are partea vorbită (dați rewind și ascultați)
  3. cât de puternic contrastează acest cover cu standardul călduț-mediocru menținut cu încăpățânare de main stream media. Nu am nimic cu semi-vedetuțele întreținute cu grijă de ”profesioniștii” cu pricina, dar mi-aș dori să văd oameni care au ceva de spus, de cântat, de oferit 🙂

Am văzut un clip. Fulgerarea este cât de important e să fii conștient (Mulțumesc, Monica, pentru cuvântul ăsta ridicat la fileul minții, ieri) și să te uiți la intenția, la energia din spatele lucrurilor care se întâmplă, pe repede înainte, în fiecare zi în care deschizi ochii și respiri, uitându-te la lume ca prin niște ochelari  de scafandru. Căci, la capătul șirului de Nu potNu știu, Am obosit, Pe mine de ce nu mă iubește cineva  și tot așa există un sipet personal cu comori.

Unii l-au descoperit – ca oamenii din clipul ăsta. Alții șed, literalmente, cu fundul pe capacul sipetului. Și se lamentează: da, viața  nu ne dă.

Ai un mega-cont de monede de schimb în sipet – talentele și abilitățile tale. Și nu le practici, sau le practici unilateral. Poate vorbești bine o limbă străină: de ce nu e asta parte din ce faci? Poate conduci grozav mașina: de ce lucrezi la un birou? Poate prezența ta le face bine oamenilor cu care intri în contact: de ce te înconjori de singurătate?

E șase dimineața. Fac unul dintre lucrurile pe care le ador: scriu. Lumea zice că scriu bine. Cred cu tărie că e important să îți deschizi taraba în târgul ăsta universal. Să  pui pe ea ce știi tu să faci mai bine. Să faci asta din toată inima.

Tu ce faci azi?

Unul. 1. Și-atât.


Image result for 7 steps imageNa, că am luat și noi boala de circulă prin State: cinci pași ca să slăbești, zece lucruri pe care să nu le faci ca să fii fericit, opt căi de a-ți îmbunătăți satisfacția la serviciu… Nu știu cum arată paginile voastre de Facebook, dar a mea aproape că se îngrețoșează de atâtea rețete, atâția pași. 20 de alimente care nu știu ce mai fac și ele. Rețetele nu-s rele… densitatea, însă, e cea care creează confuzia.

Image result for 12 steps imageProblema, de fapt, stă în claia de rețete cu care ești inundat. Și curg, una după alta, înstr-un șir nesfârșit, spălând, fiecare, amprenta celeilalte. La fiecare dintre ele te gândești: ah, ce idee bună. O să mă apuc de asta chiar de mâine. Și apoi altele, și altele. Acum, și drumul către iad e pavat cu bune intenții… dar mai grozav de atât ar fi să valorifici una dintre ideile astea bune. Una.
Ce-ar fi de făcut în năvala asta de informație? Ascultam, mai de mult, o predică a unei călugărițe budiste despre multitasking… spunea că dacă faci un lucru, energia se împarte la 1. Dacă faci 5, energia se împarte la 5. Logic. Știm că suntem mai neproductivi când suntem întrerupți tot timpul. Ieșirea și intrarea în fluxul de activitate ne costă timp. Logic ar fi să ne apucăm de un lucru. Unul singur. Nu de cinci. Nu de zece. Îl facem pe primul până îl stăpânim bine și apoi ne apucăm de ceilalți pași…

E simplu:

  • mintea reține, de obicei, vreo cinci lucruri. Hai șapte. Asta în RAM-ul imediat. Dacă trei sunt lucrurile de cumpărat pentru diseară, mai rămân două spații libere :))). Mama uitării e lista, așa că ia-ți caietul sau agenda sau telefonul mobil și fă-ți  o notă cu ce vrei să faci.
  • apucă-te imediat, chiar din ziua respectivă. A doua zi n-o să ți se mai pară important și o iei de la capăt cu spălarea la creier.
  • menține intenția în funcțiune minimum trei săptămâni. Cam atât îi trebuie minții să se familiarizeze cu ideea că tu faci, regulat, un anumit lucru.
  • evaluează intermediar. Nu te pedepsi dacă nu a funcționat încă.

Dar lucrurile importante sunt două, a propos de numere:

Ai decis să faci ceva ca să crești, ca să te dezvolți, ca să îmbunătățești calitatea vieții tale. Ai decis? Dacă rămânem doar la nivelul de a fi inspirat de o idee trecătoare, nu avem nicio garanție că o să ne putem menține nivelul de hotărâre în privința acelui lucru.

Dacă ai șapte alimente, doișpe pași, cinci comportamente și tot așa, începe cu unul. Unul singur, pe care să îl practici și să îl practici și să îl practici până l-ai învățat. Firește, dacă e vorba de turmeric, nu e nimic de învățat, în afară de rețete… dar te provoc: poți să faci 21 de rețete diferite, toate cu turmeric? Și uite-așa venim de-acasă.

 

puțină numerologie, ceva astrologie și în rest, intenție


maha yantraE plin, pe mediile electronice, despre vorbe referitoare la 9 aprilie. 9. 2016: 2+1+6=9. Peste blatul ăsta cu cifra 9, care reprezintă realizarea, numărul Maestrului, cum i se mai spune, faza de coacere și completare, năvălesc crema și glazura: Soarele și Luna, în maximă exaltare. Suntem fințe cosmosensibile și cine spune că nu simte influența planetelor e, probabil, prea prins în treburi.

Nouă sunt lumile, în înțelepciunea indiană străveche, și nouă – triunghiurile în Maha Yantra, imaginea sacru-geometrică a universului. Plouă cu nouă 🙂

Ce e de făcut într-așa o perioadă  de activare majoră? Simplu: decide că nu există limite(chiar nu există) și purcede la proiectele tale cele mai dragi, cele mai de suflet, de care ți-a fost frică până acum, că prea păreau nebunești. Este timpul să îți scrii Zână pe cartea de vizită, să îți scoți polonicul din bufet și să îl transformi în baghetă. Pentru că, în special azi, dar și mâine, 10 aprilie, Cosmosul ți-a pus la dispoziție tot combustibilul de care ai nevoie ca să îți pornești vehiculul spre destinația visurilor personale.

haipule techniqueIa-ți un bilet. Scrie pe el proiectul și, dacă ai idee, un plan mic. Pentru că pașii manifestării sunt așa:  energizezi, verbalizezi, mentalizezi, acționezi. La primul pas, aduni, conștient, energie, ca un burețel: ziua de azi e plină de poțiunea miraculoasă, nu ezita să te gândești cum curge energia cosmică în corpul tău, ca să dai subconștientului ceva constructiv de făcut. Dacă nu poți face asta, imaginează-ți că energia frunzelor care se mișcă, energia care proiectează imaginea în televizorul tău sau mișcă mașinile pe drum se revarsă către tine. Ai grijă să vezi sursa energiei dacă lucrezi așa.

Ia bilețelul și pune-l la treabă. Lipește-l pe oglinda de la baie, sau pe spatele telefonului mobil, sau pe volan. Ai un proiect în gestație, trebuie vizitat din când în când. Apoi imaginează-ți cum o să te simți când proiectul va fi adus la îndeplinire. Ce o să vezi, ce emoții o să ai. Emoțiile radiază și manifestă.

În fine, stabilește un prim pas către proiect. Poate este să îl așterni pe hârtie, sau să faci o etapă practică, de evaluare de necesități, sau, dacă e vorba să slăbești, îți schimbi masa de seară :). Dar important este să ancorezi intenția. Nu știu dacă merge cu schimbatul culorii părului… dar pentru asta există coafor.

Pe urmă îți poți umple cada și te poți relaxa – căci lucrurile nu se întâmplă atunci când încă suntem îndârjiți pe ele, ci când ne putem decontracta :). Sau cuibărește-te în pat, diseară, cu viziunea lucrului gata făcut. Și, dacă te inspiră, aprinde și o lumânare. Tot pentru subconștient, ca să îi spui că e treabă serioasă, de data asta; și că ar face bine să își suflece mânecile.

Spor la treabă 🙂

 

În fluviul emoțiilor


Astăzi, 23 martie, o zi mai specială: după eclipsele de Soare vin, negreșit, cele de Lună. Ca o zi de lună plină, dar amplificată zdravăn, cu energie din plin, cu valuri neașteptate de emoție, cu senzația aceea, de accelerație și frână și accelerație… Unii pot simți stări neplăcute, de la durere de cap la greață sau diaree, amețeală, somnolență inexplicabilă: suntem cosmosensibili :).

Unul dintre lucrurile care ies major la suprafață în asemenea zile sunt emoțiile. Zile de certuri, de iritare, de exacerbare a sentimentelor bune și mai puțin bune.  Ce este de făcut cu ele?

În primul rând, merită puțină recunoaștere și acceptare: sunt părți din noi, care ies la suprafață, ca urmare a unui gând fugar. Sistemul de control al corpului eliberează, ca urmare a acelui gând, o substanță chimică, rezultatul fiind o stare. Suntem doar controlați chimic de propriul nostru corp. Bine-bine, am înțeles, dar ce e de făcut?

Primul remediu: respirația.

Respirația este grozavă – se întâmplă involuntar, dar o putem face și voluntar. SFatul bunicii, cu număratul până la zece, este minunat, mai ales dacă îl extindem până la o sută. Așează-te undeva, în liniște, și respiră-ți starea până se atenuează. Numără fiecare respirație. Dacă te distrag gândurile, întoarce-te la numărătoare. În zece minute te vei simți mai bine.

Al doilea remediu: curățarea.

Transpiră la sport și apoi fă-ți un duș prelung. Sau scufundă-te într-o cadă cu sare și uleiuri esențiale. Cele mai bune sunt: portocală, pentru depresie. Lămâie, pentru stări inerte, de inactivitate. Ylang-ylang, pentru tristețe. Mentă, pentru stări negative, blocaje. Poți folosi plante, dacă nu te deranjează obiectele solide în cadă: flori de lavandă, ceva rozmarin măcinat…

Remedii avansate: respirația de foc

De aici încolo, nu te apuca de nimic pe cont propriu. Caută un terapeut, asigură-te de recomandări, căci e plină lumea de oameni cu bune intenții și lipsiți de tehnică, sau, mai rău, cu focus pe bani și nu pe procesul de vindecare al celor cu care lucrează. După ce te-ai decis, adună-te, sacrifică un weekend și mergi la o sesiune de respirație de foc.

Metoda e străveche și a fost redescoperită ca metodă modernă de câteva decenii. A fost folosită de șamanii din toată lumea, de vindecătorii sufiți, de vraci… iar acum, de terapeuții holiști. Fie că i se spune respirație holotropică, fie că i se spune rebirthing sau All Love, totuna. Principiul este simplu – se respiră conștient în zona abdominală,  sub supravegherea terapeutului, care știe și la ce să se uite, cum să te corecteze în procesul de respirație și cum să te ajute să extragi cu ajutorul corpului fizic emoțiile reprimate. Foarte important este cât durează procesul și câte sesiuni de respirație implică. În general, dacă se lucrează 1:1, îți ia cam trei ore. Dacă se lucrează în grup, așteaptă-te la un atelier de o zi și jumătate (orice demers mai scurt te stârnește fără să te elibereze). În metodologie trebuie să existe cel puțin un episod de focus, în care terapeutul te ajută să identifici împrejurările care au produs emoțiile latente, și câte un debrief după fiecare sesiune de respirație. Nu îți planifica nimic după terapie, cel mai bine este să te duci acasă și să reflectezi, să te cuibărești, să dormi. Liniște. Pregătirea pentru sesiune se face cu mâncare foarte ușoară sau deloc, îndepărtarea excitantelor – ceai negru sau verde, cafea, ciocolată, ca să nu vorbim de alte substanțe chimice. Un atelier de respirație de foc, de obicei, te eliberează de cele mai traumatice surse de emoție, dar am întâlnit situații în care eliberarea completă a intervenit după trei asemenea ateliere.

Orice opțiune am alege, un lucru este clar: suntem pe deplin capabili și responsabili să lucrăm cu propriile emoții. Dacă ieșim din dramă și intrăm în practic, singurul lucru este să ne hotărâm să facem ceva. Apoi, lucrurile devin simple.

 

 

 

Bucuria e o chestie de antrenament



CHEIA Ede ce ne concentrăm pe negativ

Când sună telefonul, de obicei, la capătul celălalt este cineva care întreabă ”ce faci?” și se miră când îi răspund că foarte bine, sau minunat, sau exceptional. Oamenii s-au obișnuit să se vaite, iar stările astea sunt ca în bancul cu blonda și sensul giratoriu. Odată prins în buclă, mintea se apucă să îți comunice tâmpenii de genul ”ce e în neregulă cu mine?”. E ca un câine de vânătoare, care adulmecă în căutarea urmei: ce se întâmplă în continuare este că mintea începe să caute, frenetic, în trecut, după referințe și evenimente negative, în încercarea de a găsi răspunsul. În același timp, creierul sare în viitor. Planifică, repetă, anticipează – de obicei, o catastrofă iminentă și inevitabilă J.

Așa că minunatul nostru creier toarnă deja stress într-o situație existentă. Și, dacă lucrurile s-ar opri aici, încă ar fi bine. Așa suntem de disperați să scăpăm de stările acestea de frică și negativitate, încât suntem copleșiți că încă ne învârtim în giratoriu, și în curând începem să simțim că nu mai există ieșirea. Așa că nu mai încercăm să ieșim și începem să ne închipuim că nu putem ieși de acolo. Asta e ceea ce face creierul: își creează trasee pe cărările pe care ne tot repetăm, fie că e vorba de ceva ce vrem să învățăm (e unul dintre atributele funcției de neuroplasticitate), fie că e vorba de apucături care ne fac mai mult rău decât bine. Ca un disc stricat, creierul ”face șanț” pe obișnuință.

Dacă reușim să ne dăm seama că bucla asta e cea care ne împiedică să fim în starea noastră naturală – adică fericiți, rețeta e simplă. Rupem rotița de hamster 🙂 . Cel mai util e să remarcăm și să observăm tendința noastră de a crede că problemele sunt fixe. În loc să facem asta, putem fi flexibili: avem un set de date ale problemei, un spațiu mic în care putem naviga – între stimul și răspuns. Aici intervin remediile.

Nu să faci, ci să fii 

E o stare a minții în care nu mai ești nici rigid, nici subiectiv… ci doar deschis și curios despre ce se întâmplă acum, ai o perspectivă și înțelegi care sunt alternativele. Și, în loc să te lupți cu starea de fapt, plutești cu grație și fără efort către una dintre soluții. A propos: când ești prea încordat pe problemă, s-ar putea să nu apară nicio soluție…

Înțelege-te. Îngrijește-te.

Îți înțelegi propria suferință și folosești atenția, bunătatea și deschiderea de a observa fără să judeci: asta e o parte a condiției umane. Ar fi grozav dacă după această fază ai alege să faci ceva care îți face bine… și aici nu vorbim de toată găletușa de înghețată din congelator 😀

De fapt, de ce ești?…

Mulți dintre cei cu care lucrez nu știu încotro se duc. Dacă trăiești aliniat cu valorile tale, ești înclinat către compasiune pentru ceilalți și ai înțelegerea modului în care existența ta contribuie la mersul lumii, o să fii mai fericit: căci viața are sens. Așa că prima temă ar fi să îți dai seama cine ești și ce vrei.

Joaca

Cum e să îți alegi o activitate care să nu fie muncă, sau corvoadă? De la a pune puțină spumă în cadă la a colora cartea de mandale pe care ei primit-o cadou, activitățile liber alese și aparent fără scop, care îți fac plăcere, ți se par interesante și satisfăcătoare  – toate acestea sunt generatoare de bucurie.

Măiestria

Asta se referă la ceea ce faci tu bine, pentru că atunci simți un fel de încredere că poți controla lucruri la care deja de pricepi. Alege să faci, zilnic, intenționat, unul dintre lucrurile la care te pricepi, ca hrană pentru încrederea în tine. Ceva care să conteze și pentru ceilalți. Nu pentru recuoaștere, ci pentru conștiința că ai făcut ceva apreciat.

Bucuria este o stare care nu depinde de condițiile exterioare

Am început auto-instruirea prin a decide că prea multe lucruri mă făceau nefericită… așa încât seara, la culcare, îmi făceam inventarul cu ce s-a întâmplat în ziua respectivă și alegeam, intenționat, să îmi pun atenția pe lucrurile bune. Dacă se întâmplaseră zece porcării și o minune, atenția mergea către minune. Uite ce bine mă face să mă simt asta…sau asta… și asta J.

Ieri m-au durut din rădăcini toate oasele și articulațiile, nu știu de ce… poate din cauza vremii. E neobișnuit pentru mine. Apoi m-am dat cu ceva cremă cu effect de încălzire și durerea a dispărut. Am savurat îndelung momentul în care nu îmi mai simțeam corpul, căci nu mă mai durea nimic. V-ați gândit vreodată ce lucru formidabil e ăsta?

Apoi, am primit o grămadă de flori de la oamenii cu care lucrez. Alt moment de extaz. Aleg să le prelungesc și să stau în energia aceea a lor, pentru că asta îmi antrenează mintea să nu se ducă în starea de ”paralizat de atâta analizat” și să îmi facă, iarăși, lista cu ce nu merge bine.

Bucuria este, deci, o chestie de antrenament 🙂

A iubi de la nivelul următor


apa şi foculNe tot gândim la iubire în variantele de Hollywood, gen Pretty Woman, cu el călare pe calul alb, sau care vine cu vaporul pe 5th Avenue. Sau, vai, ce frumos o să fie la biserică, în rochie albă, şi inel, şi buchet. Sau la cum e el frumos, deştept, sensibil şi atent.

Un fel de hipnoză colectivă roz, mirosind suspect a sirop  de trandafiri, foarte, foarte dulce. De la prea mult dulce, de obicei, te ia greaţa sau diabetul. Nu despre asta e vorba aici. E vorba despre iubirea de mamă, de tată, de iubit sau iubită, de copil, de planta din ghiveci şi peştii din acvariu. Există un nivel la care începi să iubeşti altfel, în care conştiinţa, antrenată şi educată, poate să vadă ce e bine şi frumos în orice – chiar şi într-o ladă de gunoi din aia veche, de fier zincat, care păstrează, nostalgic, istorie.

să iubeşti ca apaÎnconjuraţi de oameni, aşezaţi pe standardele noastre de comunicare cu ceilalţi şi pe principii pe care noi le respectăm, alţii nu: poate pentru celălalt e mai importantă marca pantofului. Nu judeci, nu etichetezi: doar îi respecţi alegerea. Dacă principiul ăsta îl face fericit, atunci e perfect. Cât o fi.

Şi, inevitabil, fie că e perechea ta, aşa imperfectă şi frumoasă, cum te-ai îndrăgostit de ea, fie că e cineva drag, sau un necunoscut într-o zi proastă, te trezeşti cu un şut în pântec, din acela, cu „şpiţ”, care te doare până în fundul inimii. Celălalt tocmai a avut un moment foarte, foarte omenesc, în care a reacţionat din setul propriu de valori, cu pantofi de marcă sau cu obsesia pentru imaginea publică, din rana aceea  veche pe care nu şi-a vindecat-o sau din presiunea pe care alţii i-au aplicat-o. De fapt, nici nu contează de ce, dar erai la doi paşi şi ţi-a trăsnit una de te-ai prăbuşit, ca boxerul de la un pumn bine aplicat, pe podeaua ringului.

loveÎntrebarea nu e cât îţi ia să te ridici de pe jos. Întrebarea majoră e ce faci cu energia loviturii pe care ai primit-o: o ţii înăuntru ca pe o cupă de otravă, care o să te intoxice fie rapid, fie mai lent? O arunci înapoi emitentului, ca să se înmoaie în propria păcură? Sau ce? Ce?

Există un mod de a opera care evită ambele extreme. L-a practicat un nene pe care cică l-ar fi crucificat unii ca să nu le ia puterea. Să laşi mingea asta a agresiunii să cadă, pentru ca meciul să se  termine. Nu este o formă de capitulare, nicidecum. Este o formă superioară de iubire. Pentru că, atunci când un copil de doi ani sparge o ceaşcă, nu te poţi supăra. N-a ştiut să facă mai bine de atât. Nu şi-a coordonat bine mâinile, e doar un copil. Şi, dacă te apucă tentaţia de a răspunde, respiră şi du-te într-un loc în care să poţi lăsa să curgă toată energia aceea toxică. Dacă n-o faci, rămâne cu tine.

Şi ierţi, pentru că omul de lângă tine nu a ştiut să facă mai bine de atât. Pentru că, într-un mod fundamental diferit de tot ce am fost învăţaţi, iubeşti Binele din această fiinţă, şi tot ceea ce este frumos. Dacă te răneşte repetat, istoria e diferită: există ceva ce omul acela nu a înţeles în legătură cu tine, sau a ales să ignore. Şi atunci, întrebarea este dacă te apreciază cu adevărat… sau nu. yin yang danceŞi ce fel de toxicitate ar putea avea, pe termen lung, acea relaţie. Sunt unii pe care îi iubeşti de mori, la propriu.   A-i lăsa să îţi facă rău este a te încărca tu cu greşeala lor. Nimeni nu poate fi acuzat că a greşit intenţionat, până nu i se comunică o regulă clară de joc.

Dar cei ce îţi împărtăşesc sentimentul vor simţi reculul iubitor pe care îl practici, când te retragi ca să nu răneşti, când radiezi, în continuare, iubire către ei: este un sentiment viral, la urma urmei.

Poate că nu suntem aşa de tari ca nenea ăla de pe cruce, care ne-a dat o lecţie mare. Dar, cu siguranţă, putem aspira la model, pentru că e modelul nivelului următor. Acolo unde sufletele se îmbrăţişează şi dansează Dansul, ca formă de evoluţie şi cunoaştere personală :D.