Păşeşte cu dreptul în 2013

Avem o grămadă de tradiţii şi superstiţii pentru un început bun: să mănânci struguri şi peşte… să nu mănânci supă de pui… să porţi roşu… să ai bani în buzunar. Să te laşi sorcovit. Să deschizi o plăcintă cu răvaşe. Şi tot aşa…

Probabil că motorul cel mai puternic în tot ceea ce ni se întâmplă este intenţia, pe care o consolidăm în felul ăsta. Pentru amatorii de activitate „avansată”, puteţi planifica o meditaţie – fie înainte de miezul nopţii, fie imediat după. Valul de bucurie care infuzează toată zona orară în care vă aflaţi la ora 12 este un fel de undă purtătoare pentru intenţia cu care intraţi în meditaţie.

Puteţi alege o meditaţie „liberă”, pe o temă cum ar fi alinierea cu energia universală, care să vă îndrume şi să funcţioneze ca un combustibil pentru întregul an care urmează. Sau acceptarea a ceea ce este, ca lecţie supremă (vorba zen-băieţilor care îmi plac aşa mult: Problema e, de fapt, soluţia). Sau blândeţea faţă de tot ceea ce este.  Apropierea de identitatea reală şi de capacităţile asociate scopului superior al existenţei noastre pe acest Pământ. Sau iertarea…

Tehnica e simplă: aprinzi o lumânare, te aşezi într-un colţişor liniştit (sau îţi pui căştile în urechi şi alegi de pe playlist-ul din telefon ceva care să sune armonios), respiri, respiri, respiri şi laşi intenţia să îţi conducă gândurile către spaţiul acela non-gând din meditaţie. Revii amintindu-ţi ce informaţii ai primit :D, mulţumeşti şi închei meditaţia.  Pentru cei care au probleme cu concentrarea, se poate alege o meditaţie ghidată. Găsiţi câteva foarte abordabile la

http://www.orindaben.com/pages/home/wwmeditation_starenergy/.

sau puteţi alege una în limba română dintre Riturile de Trecere de la Children of the Sun:

http://www.childrenofthesun.org/index.php?option=com_content&view=article&id=511&Itemid=265

Puteţi alege ritul Iubirii, pentru a crea forţa de transformare… sau pe cel al Co-creaţiei, pentru a conştientiza şi folosi puterea de a crea pe care o avem cu toţii.

Meditaţi în grup, dacă puteţi. Grupul aduce o amplificare semnificativă energiei meditaţiei. Iar la încheiere dedicaţi rezultatul evoluţiei personale şi globale, ca pe o ofrandă nevăzută pentru o lume mai bună, care începe chiar acum.

Un an plin de miracole!

ieşirea din crisalidă

Gătind o masă de Crăciun altfel, constrânsă de necesităţile pregătire pentru cura de dezintoxicare avansată din Amazon, reflectam la ce mi-a adus 2012. Principalul proiect la care mă gândeam nu a ieşit… probabil o să se întâmple când i-o veni timpul. Dar câte alte minuni s-au întâmplat anul ăsta! Am învăţat cu înţelepţii din inima verde a Pământului. Sfârşesc anul cu un inel pe mână, un suflet pereche, cu inima plină de tot ce am primit, şi cu bani în cont. Am făcut proiecte din ce în ce mai pline de miez. Din boxa micuţă, albastră, primită de la cineva tare drag, căruia îi datorez sănătatea mea mintală, curge muzica mea de suflet. Frigiderul e plin cu mâncare bună şi frumoasă, pe cuptor se răceşte turta dulce, iar sub brad stă pitit cadoul pentru copilul meu. Am pe terasă o grămadă de vrăbiuţe care mănâncă seminţe de pe tava imprimată cu fructe de vară târzie. Există oameni care îmi scriu mesaje care încep cu Mulţumesc (eu vă mulţumesc, Raluca, Cristina, Ileana şi tuturor celorlalţi care nu încap într-o postare pe blog).

Şi, amestecând în supa cremă de praz cu cartofi, am realizat că, probabil, ăsta e primul an în care am trăit cu adevărat, aşa cum trebuie, pentru că e anul în care m-am pus, constant, pe locul al doilea după ajutorul oferit cui are nevoie şi strigă. Cu zile mai complicate, în care nu ştiam la ce telefon sau email să răspund mai întâi. Cu zile mai simple, în care am plutit în seninătate.

Dar mă simt ca un fluture care a ieşit, în fine, dintr-o crisalidă în care a şezut mult, mult timp. Mult mai mult decât ar fi avut nevoie. Înţeleg, în fine, ce înseamnă să trăieşti cu adevărat, conectat la tot ceea ce Este. Afară e soare, geamurile mele sunt decorate cu luminiţele de Crăciun, bradul verde e înconurat de lumânări verzi… şi totul e bine. Un an extraordinar. Aşa cum vi-l doresc tuturor pe următorul.

Mă duc să mă pregătesc de baia de lumină pe care o aduce, an de an, Crăciunul. Pentru că sărbătorim, de fapt, reîntoarcerea Luminii pe Pământ, nu?

Pledoarie pentru autenticitate

Ce-i de făcut cu invazia asta de vorbe ale altora, prea multe vorbe citate în grabă?

Petrecând timp pe mediile de comunicare socială (asta e, o cere profesia) mă izbesc de acelaşi citat, preluat de o mie de ori, reprelucrat grafic, şi mi se face dor, dar cu adevărat dor, de gândurile şi sentimentele reale ale oamenilor.

Cum te simţi? Cine eşti? Ce îţi doreşti? Aş vrea să te descopăr – pe tine şi nu pe alţii. Pe tine. Acum.

Nu etichetele tale, cu care te identifici. Nu suntem cu nimic mai buni decât un cocalar deţinător de Cayenne, dacă ne tot punem tot felul de astfel de etichete, exact cum face crabul ăla care trăieşte în mările calde şi care se ornamentează cu alge şi scoici, până nu îi mai vezi forma şi culoarea.

Forma şi culoarea noastră. Cele adevărate. Aşa, omizi cum de considerăm şi cum, de fapt, NU suntem. Suntem cu toţii fluturi, frumos coloraţi, atâta doar că încă nu ne-am creat aripile.

E aşa frumos să fii autentic. Unic. Diferit şi puternic, pentru că tot ce spui este legat de esenţa ta. Să te exprimi ca TU şi nu ca alţii. Citatul sună ca un clopot dogit, pentru că îi lipseşte amprenta aceea personală care să îi ofere spiritul viu. Cine eşti cu adevărat şi ce ai de spus azi?

Unde e grăuntele acela de lumină care e numai şi numai al tău? Ai curaj să îl împărtăşeşti cu ceilalţi? Sau cu cei pe care îi iubeşti?

Nu e nimic mai frumos decât expresia cu adevărat autentică, în care poţi recunoaşte vibraţia fundamentală, puternică, distinctă a Fiinţei care emite acea expresie. Pentru că acel lucru, indiferent cât de banal ar părea la prima vedere, este cea mai bună aproximare a personalităţii care îl generează. Cuvinte şi imagini care exprimă Sufletul şi Esenţa. Asta ne dorim. Să interacţionăm ca Oameni, nu ca Măşti.

Ai Curaj? dacă da, pune mâna ACUM şi scrie sau spune ceva din suflet, din adâncul sufletului tău, şi ai să vezi cum undele pe care le trimiţi vin înapoi la tine, la fel cum cerculeţele de pe lac se întorc, întotdeauna, la cel care a aruncat pietricica. E şansa ta de a face o schimbare în lume. Pentru că Poţi.

Cu ce te îmbraci de 21 decembrie?

Au început mesajele cu tematică de 21 decembrie. Exaltate, înspăimântate, alarmiste, sumbre, visătoare.

21 decembrie e bătaia de douăsprezece noaptea a Ceasului Cosmic. E momentul în care începe o nouă Zi. Atât. Dar, după cum se poate remarca deja, energiile încep să fie oglindite întocmai… Trimitem frică? primim frică. Trimitem ură? Primim încă un război.

Cum ar fi să emitem conştient bunătate iubitoare, timp de trei zile – una înainte, una în timpul şi una după 21 decembrie? Oare ce primim înapoi? Poate aurore trandafirii. Sau primăvară în miezul iernii. De fapt, nici nu are importanţă, dar… dacă o lume întreagă se retrage ca să mediteze de 21 decembrie, cu intenţia de a emite sentimente pozitive, e ca atunci când se roagă pentru tine o grămadă de oameni: lucrul acela chiar se întâmplă.

Problema mea cea mai mare nu este ce o să se întâmple de 21 decembrie, ci ce o să se întâmple DUPĂ 21 decembrie. E ca atunci când ai luat admiterea la facultate, habar nu ai ce o să vină în următorii patru-cinci ani, dar ştii că e de bine.

Şi atunci pui de o petrecere straşnică. Eu o să mă îmbrac frumos, o să merg să meditez cu prietenii mei, ca să punem parabolicele pe recepţie şi să vedem ce primim… de la omuleţii verzi, de la Marele Soare Central, de la Dumnezeu, de la supraconştiinţa speciei umane.  De emis, ştim sigur ce o să emitem: trei lucruri. Lumină. Pace. şi Iubire.

Şi voi fi îmbrăcată în cele mai frumoase haine albastre ale mele, pentru că albastrul are semnificaţii profunde, din care cea mai marcantă pentru mine nu e nici protecţia, nici curajul, ci puterea Legii Universale pe care o numim voinţă divină.

Tu cu ce ai de gând să te îmbraci de 21 decembrie?

The Master Plan

Suntem educaţi, în stil paramilitar, de mici, să ne conformăm planurilor pe care părinţii, profesorii, şefii le fac pentru noi. Ni se dau „deadline”-uri. Uh: Dead Line. Linie Moartă. Termen. Ni se pun puncte obligatorii de trecere. Milestone. Pietre kilometrice pe drumul croit cu încăpăţânare.

Suntem purtaţi prin ceea ce se cheamă Change Management – o încercare încăpăţânată de a stăpâni, controla, dirija nu doar un proiect, ci şi viaţa noastră, apoi se inventează instrumente organizaţional-psihologice care să ne tranziteze prin toate aceste schimbări forţate cu minimă rezistenţă şi maximum de rezultat. Minunat. Eficient. Randament.

Partea proastă din toată tehnica asta paramilitară de marş forţat e că, de câte ori vine vorba de noi, încercăm să aplicăm acelaşi lucru. Vine finalul de an. Facem recapitulările. Ne mustrăm pentru lipsa de rezultate colo şi dincolo. Ne facem planurile alea, cu mers la sală, cu lăsat de fumat, cu promovare obligatorie în 2013. Şi pe urmă ajungem la finele anului şi vedem că nu s-au întâmplat. şi ne frustrăm. Şi ne deprimăm. Devenim victime ale împrejurărilor în loc de regizori ai spectacolului. Unde am greşit? La metodă, fireşte.

O să mă întorc la unul din exemplele extraordinare din civilizaţiile tradiţionale: tribul Lakota din America de Nord, păstrătorii tradiţiilor spirituale pe continentul roşu, au o legendă referitoare la plasa de vise. Obiectele rituale au o simbolistică foarte complexă şi profundă, şi o să încerc să vorbesc puţin despre înţelepciunea plasei de vise.

Indienii Lakota spun că în fiecare moment al vieţii există forţe de toate felurile. Pe unele le putem denumi convenţional ca bune, pe altele, ca rele. Dacă asculţi de forţele bune, ele te îndrumă în direcţia bună. Dacă asculţi de cele rele, te îndrumă în direcţia greşită şi sfârşeşti rănit. Social, afectiv sau chiar fizic. Câţi s-au îmbolnăvit din cauza ambiţiilor disproporţionate în carieră?

De fapt, este vorba de armonia sau lipsa de armonie cu Natura, în general, şi cu Natura ta, în particular. Suntem aşa ocupaţi să demonstrăm, că uităm cine suntem, şi facem lucruri împotriva noastră.

Merg mai departe cu povestea plasei de vise. Ea are o reţea rotundă (cercul e un simbol al întregului, completului, uniunii, fuziunii şi egalităţii) şi o gaură la mijloc. Dacă crezi în Marele Spirit, plasa te va ajuta să prinzi ideile bune, iar cele rele vor trece prin gaură.  Valabil pentru vise, pentru viziuni, pentru inspiraţie.

Propunerea zilei de azi este să îţi creezi, să îţi ţeşi propria plasă de vise. Să renunţi la modul acela liniar de a îţi planifica viaţa, începând cu cel mai mic proiect care se întâmplă chiar acum şi în care te-ai întâlnit cu obstacole. Obstacolul îţi spune că linia e greşită. Cel mai scurt drum între două puncte nu e o linie dreaptă sau, dacă este, acea linie te va costa scump, la fel de scump ca un tunel săpat în munte, comparat cu efortul gratuit şi plin de graţie al râului care croieşte valea, ocolind muntele.

Decizia de a primi în viaţa ta numai ceea ce ţi se potriveşte, dublat de analiza atentă, la fiecare răscruce, a acestei potriviri, este esenţială pentru această întâmplare bună, armonizată cu tine, în fiecare aspect al vieţii.

Mai mult, vei constata că eşti mult mai relaxat, mai prezent, mai conştient în privinţa cotiturilor din viaţa ta. E, de fapt, tot un drum marcat cu borne kilometrice, numai că fiecare bornă nu e un punct obligatoriu de trecere, ci un indiciu, un semn, o mână caldă şi blândă care te ghidează. Urmăreşte tot ceea ce te înconjoară ca să vezi aceste borne. Renunţă să te mai încăpăţânezi în planul tău şi lasă împrejurările să funcţioneze exact cum funcţionează terenul pe care curge râul. Râul va alege calea cea mai eficientă, cu minimum de cheltuială de energie şi maximum de eficienţă. Şi vei putea pluti prin viaţa ta proprie cu uşurinţă, cu graţie, cu plăcere, ca atunci când aluneci pe o pârtie uşoară de ski, fără efort, cu bucuria lunecării.

Şi, ca să sărbătoreşti această schimbare profundă şi benefică în felul în care îţi administrezi Marele Plan al vieţii tale – sau, ca să păstrăm analogia cu practica din firmele mari, The Master Plan -, cumpără-ţi sau creează-ţi propria Plasă de Vise, cu intenţia ca ea să prindă toate ideile benefice, constructive, care te pot inspira, şi să lase să trecă prin centru tot ce nu îţi e de folos, îţi poate dăuna sau te poate răni.

Şi nu uita să fii aici, acum, cu ochii deschişi, ca să vezi Bornele Kilometrice venite în dar de la Marele Spirit, şi priveşte-le cu smerenia înţelegerii că planul tău cel mic te poate duce cu un pas înainte, faţă de Planul cel Mare, care te poate purta în Graţie până la destinaţia ta umană finală. Un singur lucru e obligatoriu în tot exerciţiul ăsta. Să ai o Ţintă clară pentru Planul cel Mare. Iar dacă ea nu există, să te scufunzi în sufletul tău ca să o cauţi şi să o scoţi la lumină.

Dance Harder

Telefonul sună, sună, sună în disperare. Planuri care se sfărâmă, accidente, depresii, coşmaruri, suferinţă pentru cei bolnavi şi cei plecaţi. Parcă s-a vărsat cupa cu otravă. Obstacole şi îngrădiri neprevăzute.

Aseară, după o zi de marţi ca la carte, mi-am amintit o poveste spusă de Vernon Foster, unul dintre marii şi smeriţii mei profesori. Vernon este şef de trib, reprezintă popoarele native în Congresul Statelor Unite şi este, el însuşi, ceea ce se numeşte Medicine Man. Noi i-am spune vraci, dar e mult mai mult de atât. Medicine Man este acela care se îngrijeşte de sănătatea politică, socială, personală – fizică, psihică, mentală şi spirituală – a clanului său.

Vernon ne-a povestit, la un moment dat, despre Sundance. Un ritual foarte vechi, păstrat cu sfinţenie până în zilele de azi, cu semnificaţii foarte profunde. Dansatorii se conectează la o axis mundi sub forma unui arbore sacru, cu funii care simbolizează cordonul ombilical, şi dansează la solstiţiu, timp de trei zile şi trei nopţi.

Într-un an, adunarea a fost înconjurată de poliţie şi Garda Naţională. Maşinile cu megafoane strigau avertismente despre o tornadă care se apropia. Oamenii au fost înştiinţaţi că trebuie să se retragă. În afara cercului principal, cu dansatorii şi copacul, exista o tabără de câteva sute de corturi, şi o puzderie de oameni veniţi cu maşinile.

Acel Medicine Man care conducea ceremonia nu s-a sinchisit de avertismente şi dansul a continuat. Situaţia a escaladat, la orizont se vedea tornada. Atunci, vraciul le-a strigat celor din cerc: Dance Harder! Dansaţi mai tare! Şi oamenii nu s-au oprit. Au continuat să danseze. Tornada s-a apropiat. Păsările s-au refugiat în copacul sfânt din mijlocul cercului.

Apoi s-a întâmplat ceva incredibil. Tornada s-a despărţit în două vârtejuri mai mici, care au ocolit cercul sacru, şi s-a reunit după ce a trecut de acest spaţiu. Doar câteva corturi au fost date peste cap. Sundance a continuat.

Morala poveştii e simplă. Când simţi că vine valul şi te răstoarnă, dansează mai tare. Continuă, ca un lup cu mustăţile pline de zăpadă, mergând prin viscolul schimbrăii, şi aminteşte-ţi că orice obstacol de felul celor pe care le întâlneşti e o lecţie de transformare. Administrează-ţi un remediu care să transforme starea în care eşti. O baie caldă, un film, o carte, o meditaţie, o îmbrăţişare, un abur de parfum, o prăjitură, o seară cu un prieten bun.  Asta îţi va da puterea de a dansa mai tare. Încearcă.

Go Fearward

A fost un an greu, fără îndoială. Urmează unul extrem de interesant :D. Încep reflecţiile de final şi planurile de viitor.  Suntem pasageri într-o gară. Opresc trenuri şi la un moment dat trebuie să te decizi şi să iei unul, în condiţiile în care nu ştii încotro merge, ci poţi doar să speri că se duce în direcţia pe care o aştepţi. Curajul acela nebun de a te urca în acest tren, ca la staţia următoare să decizi dacă vei continua cu el sau îl vei schimba cu altul, care să te ducă mai aproape… şi mai aproape de destinaţie.

Suntem programaţi, cu toţii, să avem un proiect clar în minte despre traseul nostru în viaţă, cu un orar fix şi puncte obligatorii de trecere, iar provocarea maximă a acestor timpuri de schimbare profundă este să acceptăm că nu putem controla nimic. Să nu fugim de necunoscut, ci să îl luăm în braţe şi să sărim cu el în gol, ştiind că undeva există o paraşută.

Asta presupune abilitatea de a sta liniştit în gara vieţii şi de a vedea că opresc trenuri. Lipsa de prezenţă ne transformă într-un fel de beţivi adormiţi în sala de aşteptare… Trebuie să fii acolo ca să vezi ocaziile. Când ai reflectat ultima dată la asta? Când ai fost suficient de prezent ca să vezi ocaziile care ţi se oferă? De câte ori ţi-a părut rău că nu îţi asumi riscul? Prezenţa şi centrarea seamănă cu pisica asta, liniştită pe balustrada minusculă a echilibrului. Ea vede, şi vede bine, are perspectivă. Uneori e bine să pleci o zi din mediul tău obişnuit ca să recapeţi perspectiva. Alteori e bine să pleci o lună  departe, departe, dacă poţi. Mediile străine te fac să îţi ridici din nou antenele şi să percepi ce e în jurul tău.

Dar cele mai importante salturi în viaţă, îţi aminteşti, nu-i aşa? sunt cele în care a trebuit să strângi din dinţi,să închizi ochii şi să plonjezi. Curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci dimpotrivă. Înseamnă să mergi în direcţia ei. Să faci lucrurile de care îţi e cel mai frică. Să laşi uşa descuiată dacă te temi de hoţi. Să plăteşti un avans enorm pentru un proiect despre care nu ştii încă dacă şi cum va ieşi. Să îi spui TE IUBESC unui om care nu ţi-a transmis niciun semnal convenţional că ar fi valabilă şi reciproca. Să îţi ceri iertare chiar dacă ţi se pare că asta te termină ca reputaţie socială.

GO FEARWARD. Mergi în direcţia fricii, nu fugi de ea. Îmbrăţişeaz-o. Spune-i, privind-o în ochi, că o accepţi, e parte din tine. Apoi Uşile Posibilităţilor se vor deschide, cu zgomot, dându-se de perete şi revelând un coridor acolo unde credeai că e un perete.

Despre o Lume a Bunei Voinţe

Dacă te gândeşti la cuvântul acela, bunăvoinţă,  şi treci dincolo de forma care lunecă peste gândire, intrând în fond, îţi dai seama că e vorba de a vrea binele cuiva.
M-am gândit mult la asta azi, când am întâlnit o trupă de oameni tineri şi frumoşi, cu zâmbete deschise şi ochi sclipind a inteligenţă, care au dat drumul unei iniţiative pe mediile sociale: să adune haine, jucării şi ce se mai poate, pentru oamenii care au nevoie de ele în prag de sărbători.

Maşina de la Samusocial tocmai venea în parcul în care se strânseseră zeci de saci cu donaţii. Copiii ăştia tremurau lângă un termos cu ceai, îşi uitaseră mănuşile acasă şi zâmbeau cu toţi dinţii, şi la fel şi cei care veneau cu valize, sacoşe, saci, fiecare cum a putut şi a vrut.

Lângă un chioşc de îngheţată care acum hibernează, în părculeţul curat care a crescut peste chelia uriaşă provocată de Ceauşescu în foste cartiere istorice cu parfum de Bucureşti, un munte de donaţii, şi oamenii continuau să vină, să vină, să vină. Copiii ăştia, din generaţia nouă, au o lecţie majoră de maturitate pentru noi, cei trecuţi prin focul şi sabia sistemului totalitar. Au libertatea de a crede, şi o fac cu o eleganţă uluitoare.  De la bloguri la impromptu-uri de genul celui de ieri, lansaţi în tot felul de ONG-uri sau pur şi simplu, aşa, că vor ei, ne dau de ştire că lumea se schimbă şi că NOI e mai important decât EU.

Mă uit la votul de blam pe care ei îl dau unui sistem bătrân şi nărăvit, mă rog ca o parte din ei să fie mâine pe listele electorale şi mă înclin în faţa a ceva care – evident – a început şi nu mai poate fi oprit. Buna Voinţă este deja în mişcare, şi, ca bulgărele de zăpadă, se rostogoleşte, deja, la vale, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai repede. Speranţa s-a întors acasă.