lecţia de socializare


Voi: de acasă la birou, de la birou acasă, de obicei încuiaţi în micuţa cuşcuţă pe care o numim maşină şi cu care stăm în trafic de ne ia somnul.

Eu: de acasă la birou, de la birou la clienţi, de la clienţi la clienţi… şi tot aşa… în acelaşi clopoţel de metal şi sticlă (de obicei, mă dau cu Smartul puştiului meu, îl parchez mai uşor şi consumă mai puţin).

Aşa că în această lume de sociopaţi încuiaţi în pelerinele lor de metal şi sticlă, de diverse capacităţi cilindrice, eu îmi prescriu când şi când câte o lecţie de socializare. Mă opresc să vorbesc cu femeile care spală pe jos în clădiri. Mă dau cu metroul- iubesc metroul. Merg pe jos. De acum, trebuie să repar şi să repun în funcţie bicicleta.

Dar Metroul este fabulos. Pentru că mergi spre staţie,  cu ochii la cer şi vezi norii ăştia formidabili care ne tot bântuie de câteva luni încoace, şi, fără tavanul micului clopot de sticlă şi metal, vezi ALBASTRUL şi SOARELE şi LUNA şi STELELE.

Apoi, pentru că lângă tine stau doi oameni pierduţi în iubirea lor, care inundă tot vagonul cu un val moale şi trandafiriu şi verde de apă caldă şi dulce.

Sau pentru că lângă tine e o domnişoară suplă şi frumoasă, care merge cu căţelul în metrou, şi căţelului, metis adunat de pe stradă (bravo, domnişoară) îi este frică de metrou. E evident învăţat cu traseul, dar îl stresează sunetele şi mărimea monstrului care aleargă prin tuneluri.

Sau pentru că ieşi şi găseşti pe trotuar o ştampilă fosforescentă cu un event, nici nu are importanţă care, că tot nu eşti în target :D, pusă de o companie care mai gândeşte şi afară din cutie când promovează ceva.

Şi, în general, pentru că, odată scăpat din  cutia aseptică în care te tot deplasezi, reintri în contact cu Viaţa, cea adevărată, de pe trotuar, nefabricată, mai puţin bogată dar mult mai plină de conţinut.  Prescrieţi-vă câte o lecţie de socializare. Parcaţi la metrou şi luaţi-vă o cartelă cu două călătorii. O să vă puteţi reconecta cu Ceilalţi.

Anunțuri

trăiesc într-o țară ciudată


Ultimele zile mi-au dat senzația unei realități dezarticulate. Mall-uri în care nu aveai loc să arunci loc duminica arată ca o zi de luni.

Mărci de cosmetice care altădată spărgeau piața și aveau cumpărători constanți de la un catalog la altul fac sampling. Impecabil, aș zice, și într-un loc în care, la o adică, nu înțeleg de ce nu s-au repezit mai mulți. Cred că scăderea de vânzări se datorează, în primul rând, focusului pe parfum, mai greu de vândut decât culorile delicioase de la Avon, care produc impuls și pot trage după ele produse mai complicate. Oricum, chapeau, doamnelor, foarte frumos.

Mergem mai departe, pe străzi, prin birouri. Da, e iulie. Da, oamenii sunt în concediu. Da, au fost inundații și mai vin. Dar nimic nu poate combate senzația aceea de lipsă de legături între lucruri, evenimente, oameni, senzația aceea de entropie mică și proastă.

Locul: în buricul târgului, pe un city light pustiu. Mai exact, lângă Pizza Hut de la Universitate, unde am primit cele mai proaste frigărui de legume într-o viață de om.  Never mind. mă uit, mă frec la ochi și nu îmi vine să cred. E o pagină scrisă cel puțin ciudat, de niște oameni care au avut bani să o multiplice la xerox, dar ceea ce trage semnalul de alarmă e ultimul cuvânt. Suntem într-un fel de război nevăzut, asta e clar. Cu planeta, care nu ne mai rabdă prostia, răutatea și inconștiența. Cu cei care vor să ne conducă, manipulând. Cu propriile noastre slăbiciuni, care devin din ce în ce mai evidente, e suficient să privești împrejur, în ceata subumană care te înconjoară și sufocă, încet, cu lanțuri, mașini, sprâncene tatuate și teanc de bani în buzunar, scos ostentativ când vine nota de plată. Un asemenea cuplu stătea lângă noi. Ea, platinată, tunsă bob, îmbrăcată ca de la second hand cu haine de firmă, istorisind cu voce stridentă toate contactele sociale cu toate cunoștințele, la fel de submediocre ca și ea. El, tăcut și resemnat, purtând tricoul de firmă peste mușchii umflați de steroid și fiare, gândind departe de pledoaria pițipoancei. Ce caută oamenii ăștia aici, de ce nu există o țară a lor, cu cluburile lor și cu hainele și mașinile lor, astfel încât să pot auzi, din nou, pe plajele fără asfalt acele conversații între actori, artiști, profesori de facultate care te sorbeau în construcția subiectului și a frazei?

Țara asta de aici, de acum, nu e a mea. Mi-aș pune rezervoarele auxiliare ca să dau fuga până la cea mai apropiată planetă locuită.

capitalismul de japcă


Nu îmi place politica. Nu fac politică. Atât doar: în ţara asta în care nimeni nu îţi mai face nicio favoare, toţi vor de la tine orice, oricând, tot, mai sunt oameni ca lumea.

Unde? Unde sunt cei pentru care merită să te mai gândeşti o dată înainte de a vinde tot şi a pleca în stilul călcâie scăpărânde?

Unde sunt cei care sunt gata să dea ceva înainte să ceară, să fure, să batjocorească? Şi cum am putea reconecta comunitatea asta de oameni întregi, contragreutate la hoţi şi mitocani?

trăiesc într-un oraş schizofrenic


O dimineaţă crocantă de mai, îţi vine să tragi maşina pe dreapta, să te tăvăleşti pe câmp, în iarbă şi să îmbrăţişezi toţi copacii. Asta pentru circa 25 de secunde, pentru că pe urmă începi să te întâlneşti cu feţele oraşului:

Cei care nu ştiu

că tu eşti în spatele lor, pentru că nu se uită în oglindă şi dau cu spatele pe sens unic, două greşeli într-una. Se pune că e una gratuită?…

Cei care nu vor

Pe gardul unei curţi de vis-a-vis de mult trâmbiţatul sediu nou al poliţiei rutiere, un afiş produs cu intenţie – profesional – ne spune că în locul acela găsim tribul dezumflătorilor de roţi. Cât de disperaţi or fi în fiecare zi că nu mai încap maşinile în curtea Poliţiei şi dau buzna la ei? Eu aş fi abordat problema total diferit. Parcare, 4 lei ora. 😀

Cei care nu pot

Mă opresc la circa financiară, să mai fac un pas pe lungul drum al actelor care m-ar putea apropia de vânzarea casei… şi, iată, cea mai drăguţă funcţionară de pe lume înţelege că îmi trebuie actele urgent, mi-a făcut dosarul de pe azi pe mâine, dar impozitul trebuie plătit la poştă. La poştă nu se poate plăti, pentru că nu merge serverul primăriei. Nu se ştie când va merge serverul primăriei. Pe calculaţie apare pentru n-şpea oară aceeaşi amendă pentru viteză încasată când goneam pe Ştefan cel Mare, mânată de amor, cândva, în 2006. Ok, dacă ăsta e preţul. Nu – nu putem elibera certificat, aveţi amenzi de plată. Vom plăti. Cândva, când va merge serverul primăriei.

Mă duc la bancă, să mai acopăr din găurile de şvaiţer ale cardului. Pe acte apare seria veche de buletin. Conştiincioasă, cer să actualizăm datele, că tot vrea BNR-ul să ştie şi laptele ce l-am supt. Nu se poate. Nu e curent. Nu merge xeroxul. Trebuie copie după buletin.

Cei care nu, pur şi simplu nu.

Respir. Mă urc la volan, revin acasă, am un milion de treburi de făcut, oricum. La Pipera e barieră, am venit prin cvartalul de birouri şi ar trebui să fac stânga. Toate benzile pe sensul care duce spre căsuţa noastră cea ipotecată sunt pline.  Mă duc mai încolo şi întorc, e drept, pe linie plină, ca să îmi iau un loc la codiţa cea de maşini. În spatele nostru, un megane face acelaşi lucru. În spatele lui, deşi semnalizase, deşi avea loc berechet, un gipan cu un grăsan frustrat trage claxoane, se opreşte în dreptul megănuţului care se aliniase deja la coadă şi scuipă aerosoli saturaţi cu ură. Mă uit la el ca la o specie exotică, înregistrez handicapul şi bariera se ridică.

Mă întreb unde sunt Cei care ştiu, Cei care vor, Cei care pot  Cei care da, în general DA,  în oraşul ăsta incapabil să.


Scurtă privire asupra unei realităţi posibile


culoriTe întorci din Tibet. Te dezmeticeşti într-un oraş în care nu îţi mai zâmbeşte nimeni, dimineaţa, în care oamenii nu se mai îmbrăţişează şi în care nimeni nu îţi spune că te iubeşte sau te preţuieşte.  Toamna a venit pe neaşteptate şi a colorat toţi copacii. Afişe politice agresive te izbesc de pe panourile outdoor şi de pe cele luminoase.

invazie de verde

Ca să ajungi la întâlniri, ar fi trebuit să poţi face un viraj la stânga pe DN 1. Nu se poate, pentru că o lungă barieră de plastic separă sensurile într-un mod lipsit de sens… Trebuie să ocoleşti până la Ikea, să iei în piept toată coada de maşini şi să ajungi, într-un final , întârziind o jumătate de oră. Capul te doare şi îţi vine să vomiţi pentru că te-ai întâlnit cu prea multă lume, dintre care unii au sorbit cu nesaţ din tine.

libertateTe duci la întâlniri, oameni pe care îi întâlneşti pentru prima oară te întreabă nu cum facem comarketing în 2010, ci cum a fost în călătorie. Vezi programe cu suflet şi instituţii care vor să adere. Birourile au prins viaţă, sunt verzi. Managerii şi-au lăsat stilourile, au muiat degetele în vopsea şi s-au jucat. Angajaţii au făcut colecţii de insigne pe spatele unui scaun riguros dintr-o sală de şedinţă.peretele de sticlă se dizolvă

Realitatea se transformă într-o posibilitate foarte asemănătoare cu ce ai trăit. Bucuria de a trăi şi o oarece etică reapar, răzbătând prin stratul gros de mizerie europeană, mai puţin evidentă dar mult mai vătămătoare decât gunoiul de pe străzile din India.  Există o realitate, pe care am experimentat-o în Dharamshala, dar care devine, evident, posibilă şi aici. Şi, brusc, realizezi că o parte există deja, e un potenţial, şi că oamenii îşi ies din costume şi cravate pentru că tu ai venit schimbat. Eşti un catalizator: uneori catalizatorii se acoperă cu un strat gros şi inactiv, şi trebuie regeneraţi, după care îşi pot reîncepe misiunea. Sunt mulţi, mult mai mulţi decât cei nouăzeci care au făcut călătoria. TRebuie doar scânteia din fiecare pusă la lucru.

apus fără blitz...Pleci spre casă, nu mai vezi gropile, ci doar un apus minunat. Tragi maşina pe dreapta, să fotografiezi estetica uşor baudelaireiană, blitzul se declanşează accidental şi vezi că în geantă, în afara celor douăzeci de kilograme reglementare, s-au strecurat milioane de globuri luminoase. Sunt aici, cu tine. Ca să te însoţească şi să te ajute.

apus cu blitz :Dşi nu sunt pete pe lentilă

Spor la treabă, dragii mei.

un virus bun


12
3

Intr-o lume copleşită de problemele umflate cu pompele buletinelor de ştiri, un fotograf a decis să adune figuri de bărbaţi interesanţi din România de azi şi să îi transfere în pielea victimelor pumnilor de acasă.  45 E minunat că s-a decis cineva să facă şi altceva decât să asculte lamentaţiile televizate. Dar ce e izbitor e faptul că a reuţit să îi transmute pe aceşti bărbaţi şi să îi facă să trăiască momentul de disperare, durere, umilinţă al unei victime. Sunt bărbaţi puternici, frumoşi, deştepţi, atrăgători.

Paradox, licitat silent, pentru ca bănuţii strânşi să se ducă la Casa Blu.

Un anume bărbat a semnat sub mai multe fotografii,  pe care le-a cumpărat. Şi dansul pe sârmă reîncepe, pentru că te gândeşti că, în afara celor care s-au supus de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni traumei psihologice, mai sunt cei care au înfundat mâinile în buzunare ca să ajute nişte necunoscuţi. Brusc, domnişoarele celebre, venite să se scalde în lumina camerelor de filmat, la braţul finanţatorilor de tot felul, se filtrează ca aerul prăfuit dintr-un pod vechi. Şi lumina trece de blănurile şi genţile lor scumpe, şi se aşează, frumos, pe un omoplat de femeie, învineţit de un pumn.