Prima zi debutează cu obligatoriul zbor până la aeroportul plin de lalele din Amsterdam. Conexiunea mea cu America de sud începe acolo. O oră şi jumătate între avioane se transformă într-o goană maximă între terminale, sfârşită glorios cu o coadă interminabilă la ultimul control de securitate de la intrarea la poartă.
Aeronava de Lima se cheamă Kilimanjaro. De unde şi legătura :D. E plină, reuşesc însă să schimb biletul de pe centru cu un loc la fereastră, în coada avionului. Da, ştiu. Toate scuturăturile se simt mai tare acolo. Dar partea bună a locului 44 A este că poţi sprijini tâmpla de fereastră şi că lângă tine stă doar un nene în loc de doi. Partea proastă e că nenele adoarme şi îţi pică periodic pe umăr, în timp ce pictezi sau te uiţi la cele şase filme (nu mai ţin minte niciunul) în prealungul zbor de douăsprezece ore.
Gustare, mâncare (chicken or pasta? întreabă stewardesa bleu), Atlanticul trece repede şi ajungem deasupra Caraibelor. Norii iau forma liniei uscatului. Tărâmuri magice, repede topite în viteza avionului care zboară la 10000 de metri. Apare şi continentul, punctat cu norişori perfecţi, rotunjori, dispuşi ca într-un joc pentru copii şi începem lunga traversare a uscatului. În diagonală. După amiaza se lungeşte, doar zburăm spre vest, şi văd Amazonul în toată splendoarea lui, ca o capodoperă pointilistă, în milioane de punctişoare verzi, fiecare un mare arbore, şi niciun drum. Lacuri întunecate, fluviul maro, hrănitor, parcă din ciocolată. apoi auriu, în lumina soarelui târziu, se desface, şerpuieşte, reuneşte serpentinele leneşe. Zbor deasupra unei uriaşe inimi verzi, cu o pleoapă imensă de nori. Totul e gigantic, copleşitor, cald. Inima verde a Pământului.
Aterizăm pe final de zi, trecând crestele ascuţite, maro, înzăpezite ale Anzilor, care sârşesc brusc înspre Pacific.
Ieşirea e lungă, cu o coadă consistentă la paşapoarte şi un ciudat control prin sondaj – bagajele trec prin maşini cu raze X. Taxiul care m-a rebotezat aşteaptă, maşina e frumoasă, impecabilă iar drumul care curge pe lângă valurile lungi ale oceanului parcurge ziduri scrise cu lozinci politice, reclame aspiraţionale, splendoare şi sărăcie.
Pensiunea e drăgălaşă, deşi bate a familia Adams. Curtea e absolut superbă şi ceramica pare să fie la ea acasă: de la gresia de pe jos şi pe pereţi, foarte colorată, la clopoţeii şi statuetele de pretutindeni, parcă e o curte cu jucăriile unei fetiţe. În curte au înflorit tot felul de tufe necunoscute şi ameţitoare.
Mă întâlnesc cu colegii de „lucru” şi, ciudat, nu am nicio senzaţie de străin sau nefamiliar. Dimpotrivă, pe unii simt că îi cunosc de când lumea… ceea ce urmează a fi validat 😀
Lângă pensiune, un restaurant de peşte, suntem doar noi, Călătorii. Răsfăţul demarează cu scoici cu roşii şi usturoi, apoi apare un fel absolut paradoxal – peşte şi crevete crud, marinate în suc de lime. Pe deasupra, ciboulette şi ardei iute. Andrei ar adora mâncarea asta. Băutura – Chicha. Un soft drink din porumb roşu, lime şi ananas de te lingi pe degete… O companie bună pentru insumie, căci la noi e opt şi jumătate dimineaţa, aici e miezul nopţii şi nu pot dormi… Se pare că nici alţii :))
Pisicka's Book of Life 