eclipsă solară de lună

La cinci dimineaţa am coborât mega rucsacul la recepţie. Funi, the plant master, şi cu două ajutoare începuseră deja să încarce trei scutere din astea mici şi vânjoase, ca să transporte totul la bărci. Plecarea se face aşa: barca cu bagaje pleacă prima (are două motoare, dar se pare că e mai încărcată) iar cea cu noi, la două ore după ea.

Ciudat, la predarea de bagaje Funi îmi zâmbeşte cu dinţii lui de aur (aici îmbrăcatul dintelui cu o coroană laterală de aur e o chestie de frumuseţe) şi mă îmbrăţişează ca pe o rudă pe care nu a mai văzut-o de mult. Cura de îmbrăţişări a început.

Ne bucurăm de un breakfast cu ouă (nu sunt interzise în dieta şamanică) şi cu papaya, care ar fi trebuit să fie smoothie… dar nu este curent, aşa că nu se face smoothie, ci se mănâncă bucăţele. Stau la masă cu o doamnă, care a exclamat când m-a văzut: „Te ştiu din vis!”. Seria de întâmplări incredibile a început. Intersecţiile cu oamenii ăştia s-au întâmplat în altă viaţă, sau alte vieţi. Cu câţiva dintre ei m-am întâlnit chiar foarte, foarte des. Când o privesc pe această doamnă văd chipul unui bătrân asiatic, care mă admonestează pentru că nu fac bine ceva. Un maestru dur.

E rândul meu să ajut, aşa că privesc în trecut şi văd umbră în familie. O întreb şi începe să plângă. Forţa ei vitală este mică-mică, aproape ca o flăcăruie de gaz care abia pâlpâie. În mod normal, aş spune că există otravă în corp. Şi aceasta este o poveste care face parte din altă carte… dar nu, nu era otrăvită la propriu. Ferestrele de percepţii se deschid între noi. În următoarele două săptămâni, spune T., vom deveni extrem de familiari unii cu altii. Corect.

Terminăm cu breakfastul, oborâm la tuk-tuk-uri, sunt cinci, ne încărcăm câte trei în fiecare şi, contra sumei de 2 soles de „taxi”, suntem depuşi în port. Forfota şi agitaţia sunt ameţitoare, totul e mic. Coborâm pe o pasarelă de lemn la podeţul unde sunt ancorate bărcile. Canoe lungi, tradiţionale, pe care expediţiile au croit motoare noi. Barca este acoperită cu folie neagră, pentru ploile amazoniene, montată pe trunchiuri suple de copaci curbaţi ca arcadele şi susţinuţi de un ax central – un alt copăcel. De altfel, în junglă aveam să găsim sursa. La umbra marilor arbori cresc o mulţime de asemenea copăcei subţiri şi uşor de îndoit. Între chei şi bărci, case pe apă. Oameni care locuiesc în asemenea construcţii lacustre. Sărăcie şi exotism, în marea de zambile de apă înflorite mov, care ne înconjoară, ocean verde în cel roşiatic. Pe podeţe se vinde peşte aşezat pe o folie albastră de plastic.

Iese şi soarele. De dimineaţă ploua, ocazie cu care ne-am amuzat copios, căci motocicletele sunt protejate de ploi cu un fel de paravan opac, colorat de obicei, iar din „taximetrist” se văd doar ochii, privind peste acest parbriz improvizat. Mă gândesc ce loc grozav pentru branding ar fi folia asta. Am luat-o razna.

În barcă nu sunt locuri. Ne aşezăm ca dinţii de la fermoar, ca să putem întinde picioarele, pe post de scaune folosim vestele de salvare. Şi pornim, la cârmă sunt doi shipibo, unul mai tânăr, unul mai în vârstă. Ne aşteaptă nouă ore pe Amazon, fără oprire. Ieşim în apele maro ale marelui fluviu şi ne întâlnim cu o barjă uriaşă, care poartă copaci imenşi, tăiaţi. Da, ştiu. Expediţia se cheamă Amazon Avatars. Dar deja intrăm adânc în film. Simt durere fizică. Simt durere sufletească.

T. a cumpărat o grămadă de fructe pentru mâncat pe barcă. Banane, papaya, mango, câte şi mai câte. petrecem, vrăjiţi, făcând fotografii, ronţăind fructe. Suntem înconjuraţi de stârci şi egrete, în copaci atârnă fructe roşii, uriaşe. Trecem pe lângă sate inundate. Amazonul s-a umflat tare de tot în sezonul ploios care abia s-a încheiat. Statul a mutat de urgenţă zece mii de locuitori. Pe casele goale se vede urma apei – deşi sunt săltate pe piloni, probabil că ar fi fost cam până la genunchi în locuinţele oamenilor.

Plutim, sinuos, prin verde. Sunete, culori noi. Lumina e puternică şi albă, lumină de Sud. Orele trec cu conversaţii de (re)cunoaştere, ronţăit de fructe, am terminat şi pacheţelul de pâine uscată din rucsac. Pictez, sunt în urmă cu mandala de la concertul-călătorie al şamanilor mei dragi, de acum o săptămână. Mă minunez de dispozitivul de făcut pipi în barcă – nu vorbesc de băieţi, ei se descurcă de minune, ci de fete. Un şal şi un PET tăiat 😀 şi problema este rezolvată.

Motorul se strică de la o creangă ascunsă sub apă. Oamenii îl repară cu o şurubelniţă şi un ciocan. Noroc că avem două, dacă nu mai mergea, puteam folosi unul singur. Ne scurgem contra curentului aici, în acest râu secundar, după ce am mers în aval în Amazonul cel mare. Şi ajungem, în fine. Pe un mal verde, suntem aşteptaţi. Tot pueblo-ul, îmbrăcat frumos. Suntem îmbrăţişaţi ca nişte prieteni vechi. Pentru europeanul cu eticheta de spaţiu personal, e ciudat. Oamenii ăştia miros a pământ şi a soare.

Cel mai mult mă impresionează Cavi Câna, decana de vârstă a micii comunităţi. E mărunţică, are părul negru, faţa istoriseşte vârsta, corpul e suplu. Radiază iubire şi pace.

Pornim pe drumul croit din scânduri şi buşteni, de la râu până la grădina cu căsuţe. De-a dreapta şi de-a stânga, iarba grasă creşte în noroiul subţire. Trecem pe lângă a doua casă a localnicilor. Din interior se aude sunetul spart al unui radio pe baterii… e Mr. SaxoBeat… nu se poate…

În spatele bărcilor scoase pe uscat şi al primei colibe, complexul de căsuţe ne zâmbeşte, vopsit în alb, cu acoperişurile de palmier şi desene tradiţionale shipibo. Casitas le zic ei. Una mai mare, are opt camere. Mă rog, camere e un fel de-a spune. Sunt despărţituri şi oricum între acoperiş şi zona de locuit e suficient loc cât să intre un câine :)).  Stăm într-o chilioară fiecare, în colectivitatea asta punctată cu puţină intimitate. Cămăruţa mea are un pat de scânduri cu salteluţă, pernă şi pătură cu motive specifice. Îmi aşez lucrurile pe poliţa de lemn, rucsacul pe taburet. Totul e făcut de mână.

Alte căsuţe, mai mici. Acolo, câte doi. Dezavantajul e că sunt mai departe de templu. Întreaga incintă e înconjurată de garduri ca la noi, la munte, cu săritori. Unii dintre copacii tăiaţi cu maceta pentru a ajunge gard au prins rădăcini şi fac frunze noi, roşii, galbene, verzi.

La cină suntem complet în dieta şamanică. Ouă, legume. Mâncăm yuca, e ca un cartof fiert. Şi un fruct necunoscut. 🙂

Mă gândesc la şamanii cu care am călătorit pe bărci, la oamenii care ne-au cărat bagajele. Sunt cu toţii o combinaţie de modestie, putere şi iubire care te zăpăceşte şi îţi zguduie reperele. Ei sunt prototipul omului luminat.

Proaspăt amenajaţi, participăm la prima ceremonie, care ne introduce în şirul lung şi puternic al lucrurilor pe care le vom trăi în aceste două săptămâni de junglă. Funi aprinde o ţigară mapacho şi suflă fumul în coroană. Simţi suflul pătrunzând pe coloană până la rădăcină. Şamanul suflă, aspiră, suflă din nou. Scoate lucruri de acolo. Scuipă când lucrurile sunt neplăcute rău. Îi simt câmpul, îl văd cum deschide Sursa. La câţiva din grup stă mai mult, extrage. Şi extrage. Şi extrage.

Primim o trecere în revistă a curriculei de studiu. Saracura, una de gto, renaquilla, ayahuasca, piri piri. Cinci materii de studiu. Pe unele le vom bea :D.

Noaptea se lasă brusc, ca o cortină. Cerul e negru, stelele sunt uluitoare. Văd Crucea Sudului. Sunt  la celălalt capăt al curcubeului.

Adorm repede în pătuţul curat, apărată de plasă împotriva sutelor de ţânţari mici, negri, răi. Şi mătrezesc în plină noapte, în sunetele junglei. Totul susură, ţârâie, cântă, flutură. De fapt, ce m-a trezit a fost o fluturare de aripi pe plasa patului. Un liliac care vânează ţânţarii :D. M-am speriat, dar am revenit rapid. Pe aceeaşi plasă, o lăcustă imensă, verde, aşteaptă să o mătur cu perna ca să se dea jos şi să pot şi eu să ies din cuşcuţa aurie. Fac echilibristică în noapte, pe buturugile aliniate ca să nu păşeşti în noroi, până la toaletă. Vasul e de porţelan, apa o arunci cu găleata :D.

De pe frunzele uriaşului palmier de lângă clădirea centrală picură umezeala, stropi mari şi calzi. Curtea e plină de raţele şi găinile buimace, dormind pe spaţiile uscate ale scândurilor. Mă reîntorc în pat, mă cuibăresc şi trag, conform indicaţiilor, plasa sub saltea. Ţiuitul specific al liliacului şi bătaia neregulată de aripă se aud în continuare. E bine să fii liliac aici. Ai un meniu pe cinste.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s