contrar aparenţelor, poate fi bine


Adică ce ar putea fi mai naşpa decât o zi mohorâtă de sfârşit de toamnă, în care te târăşti cu viteza melcului pe strada prea plină, către supermarketul de la care trebuie să îţi cumperi patru plicuri de mister nu ştiu cum ca să încerci să desfunzi încăpăţânata aia de chiuvetă din bucătărie. Coloana merge suficient de lent ca să vezi că din halele spălătoriei unde ai lăsat sacul de mâncare şi un pled pentru căţelul ăla slab şi cu piciorul beteag adăpostit acolo a dispărut şi câinele, şi pledul, şi sacul.

În casă tropăie toţi spiriduşii Sfântului Andrei, răsturnând lucruri, spărgând, ascunzând, totul se învârte în morişca lor nebună. Pisica te ignoră, ai tone de hârţoage de triat, ai de făcut cumpărături, te simţi naşpa, transpiri şi îţi e rău.  Bila încă mai trage după experienţa culinară nereuşită de weekend, de la Trattoria, unde ceva era profund în neregulă.

Ce poate fi bine, ţi-ai spune într-o zi oarecare, într-un oraş oarecare dintr-o ţară oarecare de pe un continent oarecare. Dar ai primit un cadou extraordinar, de vreo douăzeci de ani încoace – ziua ta pică exact înainte de 1 decembrie, deci orice ar fi e ca şi cum ar fi de fiecare dată sâmbăta, oamenii pot bea un pahar de vin fără să se neliniştească. Îar în sufragerie şade cuminte primul buchet de flori albe cu roz, pe care le-ai primit de la copilul tău.

La radio, în coada îndelungată, sună cântece care te fac să ţopăi la volan, spre consternarea şoferilor mult, mult prea serioşi şi încruntaţi de peste tot, împrejurul tău. Şi ploaia se sfârşeşte cu un curcubeu, şi apoi cu mai multă ploaie şi grindină, dar ce contează, florile sunt aşa frumoase şi colorate în faţa casei.

Te uiţi înapoi, la un an hurducat şi „provocator”, cum ne place să spunem în limbajul de polistiren expandat, şi vezi că la capătul acestor 12 luni eşti o fiinţă mult mai bună, poate pentru prima dată în viaţă. Aşa că, într-o ţară în care totul trebuie reparat, totul e de amanet, iar un loc de veci se vinde cu două mii de euro, jubilezi, în picioarele goale, cu şosetele ude, pe terasa inundată de ploile astea ciudate de noiembrie, ca niciodată, cu tunete şi soare şi curcubeie, şi te duci să îţi faci un ceai de angelica, pentru că viaţa e frumoasă.

a fi un Brand nu mai înseamnă să spui cine eşti


Citesc Emotionomics, de la editura Publica.  Probabil mă influenţează ieea de lucra mai mult cu emoţiile pentru a crea o experienţă adevărată a consumatorului, dar mi-am amintit de flashmob-ul de la Outspoken. Eraţi în Piaţa Universităţii?

De fapt, se întâmplă ceea ce se predică, mai nou, pe la toate congresele de marketing. Căutăm metode prin care să îi facem pe alţii să vorbească de brandul nostru. Exemplul cu T-mobile şi Hey Jude din Trafalgar Square a făcut înconjurul lumii.

Şi costul, de fapt, e de BTL, cu un rezultat ca de ATL, pentru că – dacă lucrul e bine făcut – oamenii vor pune mâna pe telefoane, vor filma, vor fotografia, vor înregistra şi apoi informaţia se varsă pe YouTube şi pe Facebook şi inundă, gratuit, lumea, făcând servicii imense unei mărci al cărei merit, dincolo de produs, e că înţelege consumatorul. Nu doar pe cel tânăr, care e amator de chestii noi, ci şi pe cel matur, care poate fi determinat să se joace.  Să se bucure. Să aibă un moment în care să iasă din toxicitatea asta reglementată care ne înconjoară.

La urma urmei, mărcile bune, ca în bancul ăla cu tipul de la petrecere, sunt cele despre care deja se vorbeşte în şoaptă, ca despre un secret preţios. Nu cele care se laudă singure.  Probabil că ăsta e abia vârful aisbergului, tare aş vrea să văd cum o să arate publicitatea de acum în cinci ani, dacă în doi s-a schimbat atât de mult.  Probabil că o să fie la fel de modificată ca un salariu de director de PR 😀

azi, cenuşa.


În copilăria mea, Bucureştii se mândreau cu titlul de Micul Paris. Apoi a venit un om nebun şi rău şi a demolat case cu parfum de altădată şi biserici şi catedrale şi a răscolit oasele morţilor din cimitire.

Blestemul Brâncovenilor l-a ucis pe omul cel rău în sfântă zi de Crăciun, iar oraşul a respirat, oamenii au uitat – inclusiv să aibă grijă de el, astfel încât a albit odată cu generaţia care a pus mâna pe puşcă în 1989.

Pe lângă bulevardul Dacia, codiţa cea nouă, cartierul vechi ne arată o grămadă  de case, cândva frumoase. Acum arată ca pogorâte din Marile Speranţe.

Un geam înlocuit de o bucată de placaj titrează, sec: GOL. La rivalitate cu perechea de sandale care zace de cine ştie când pe bordura casei.

Între strălucirea interbelică pierdută şi zborul frânt de azi, oraşul a pierdut un tempo, o respiraţie, o viaţă. De parcă o forţă nevăzută a supt toată vitalitatea metropolei, lăsând în loc fantome de clădiri, bucăţi de semne, aşchii de vieţi întrerupte brusc de vântul coroziv al uitării. Iubesc oraşul ăsta pentru că aici m-am născut… şi aş vrea să am timpul şi banii să aduc înapoi vara vieţii pe strada iernii.

De Verde


La 13 ani, am primit cadou o rochie făcută dintr-un tricot strălucitor, imprimat verde, cu lalele mari, roşii şi galbene. Rochia era cu talie căzută şi fusta semi-cloche. În rochia aia am dansat blues cu primul amor al vieţii mele, cu ochii strâns închişi şi storurile trase.  Am purtat rochia până nu s-a mai putut purta, deşi verdele nu era culoarea mea.

Următorul lucru verde în viaţa mea au fost nişte pantofi. pe vremea în care tot ce era pe tine trebuia să fie asortat, iar un pantof verde la o rochie neagră era de neconceput, ei bine, eu aveam pantofi verzi. Apoi viaţa mea s-a plimbat între roşu, negru şi gri o bună bucată de timp, până s-a schimbat în albastru şi violet.

Atunci am întâlnit-o pe Fata Verde. Aterizată ca o marţiană pe canapeaua din livingul meu, fata verde, cu şuviţe verzi de păr şi jacheta de piele verde, îmi comunica ceva sălbatic, firesc, nestăpânit şi dominant. Din şuviţele verzi curgea puterea.

Azi, de ziua, ei, m-am trezit cumpărând din supermarket numai lucruri verzi. De fapt, am remarcat asta când am ajuns acasă şi le-am scos din sacoşa verde. Deşi era aproape patru şi nu mâncasem decât o felie de pâine cu ciuperci şi ardei de dimineaţă, şi m-a copleşit cel mai ciudat sentiment: că ea, Zâna Verde, trimite un fel de vibraţii nevăzute celor cu care poate comunica şi îi infuzează cu culoarea asta de iubire şi bine universal. Drept care mi-am făcut cea mai verde salată pe care am făcut-o vreodată şi nu mi-a mai trebuit nimic altceva.

În fond, cred că aş putea să o consider ca pe un fel de tort. Verde, fireşte.

Concentrare pe client: de la management în jos.


Hotel de lanţ. Pe cel de la Londra, de lângă Regent’s Park, mi-l amintesc cu plăcere. Conceptul a aterizat la bucureşti, cumpărând rapid câteva dintre hotelurile mari şi operând schimbări la faţă sau mai de fond.

Azi dimineaţă fug prin trafic să ajung acolo la o întâlnire. Intru în parcare şi constat că locurile libere sunt integral blocate cu o frumoasă panglică de construcţii. Ies, încerc să parchez la hotelul de alături, pe bani. Parcarea, fireşte, plină. Mă reîntorc la ghereta de parcare iniţială şi o întreb pe doamna care o popula care e chestia cu locurile blocate. Îmi spune că nu ştie, nu înţelege, aşa au ordonat şefii.

O iau uşurel, pe alee, către spatele clădire, şi parchez hazardat, hârjâind scutul încercatei franţuzoaice, pe o bordură prea înaltă, în condiţiile în care în faţă erau 10-15 locuri libere. Asta pentru că bunica mea, cu stilul ei prusac de educaţie, mi-a înfipt adânc în conştiinţă nişte pârghii etice, care nu îmi permit să fac ce-ar face românul: să rup panglica şi să parchez liniştită.

Intru în lobby, ajung la întâlnire destul de tulburată, suficient să remarce ceilalţi, şi dau de un exemplu de servicii: chelnerul de la bar. Fără cusur. Aduce ce ceri, ştie când să debaraseze, nu îţi stă în spate, recunoaşte privirea de „îmi mai trebuie ceva”. Evident, experienţă sau instruire sau amândouă. Însă, într-un business de servicii, unde concentrarea pe client e esenţială, conceptul de client ar trebui să pornească de la manageri la angajaţi. Dacă angajaţii respectă standardele şi dovedesc că au trecut prin training, despre manageri nu pot spune nimic. Poate, doar, că au un mod de a gândi care pe mine, blonda, mă depăşeşte.

Poate că Ramada o inventa şi un modul de customer focus pentru manageri. Mă ofer să le ţin cursul gratis.

Goodwill hunting


Cred că primim destule veşti sumbre sau macabre de la televizor sau din presă.  Aşa că am pornit la vânătoare de bunăvoinţă.

M-am înnisipat într-un mal de crizanteme în toate culorile şi nu am putut să nu umplu portbagajul cu ele. În Piaţa de Flori din Bucureşti, un ghiveci costă doar 5 lei.

Apoi am plonjat în piaţa de produse tradiţionale româneşti, unde am stat de vorbă cu oameni pasionaţi, care cred în ce fac. Am gustat minuni bio şi am suspinat în faţa tăvii de lut în care s-a călit, la cuptor, varza.

Dar, de fapt, toate aceste minunăţii au fost premii suplimentare pentru excursia în Rahova. Noi venisem la The Ark… ca să ne jucăm.

Da, e pe bune. Am venit cu copiii mari şi mici la Holy Molly, năstruşniciile atent supervizate de o echipă care iubeşte joaca deşteaptă.

Şi… ne-am jucat.

în definitiv, poţi să găseşti un milion de motive pentru a te uita exact în direcţia opusă celei indicată de ştiriştii noştri, amici cu catastrofele şi vip-urile de dâmboviţa. Şi, oriunde te uiţi, găseşti oameni care fac lucruri din inimă, deoarece cred cu toată inima în ele. Adapost CalutiDupă zburdălniciile Holy Molly (www.holymolly.ro) am dat o fugă până în Toboc să vorbim cu oamenii care salvează cai. Dacă aveţi drum pe acolo, lăsaţi-le zece lei pentru un balot de lucernă. Când veţi vedea caii, s-ar putea să vreţi să le daţi mai mult.

exerciţiu de branding personal


Încep cu nişte exemple de branding de pe stradă, unele interesante, altele stupide. Ce ai putea spune despre oamenii care poartă etichetele următoare?

De fapt… felul în care e perceput un brand poate să se afle la polul opus lucrurilor pe care le comunică. Să îl luăm pe acest Tudor de Dolj, care a decis că poate oferi tuturor tot ceea ce doresc. Autosuficienţă evidentă, dublată de felul groaznic în care şoferul cu eticheta respectivă conduce pe străzile Bucureştilor. Ego fără substanţă, spre deosebire de prima imagine. Da, îi plac maşinile tari. Da, ştie să se strecoare în furnicarul melcos al metropolei de carton în care vieţuim.

Prefer acestui tip de afişaj brandingul sincer, românesc al lui Priceputu.

La urma urmei, totul depinde de eticheta pe care alegem să o purtăm. Şi etichetă înseamnă ansamblul de mesaje pe care le trimitem în afara noastră.

Aşadar… vă provoc, din nou. Care e imaginea care v-ar reprezenta? Puteţi să o trimiteţi aici, şi promit să comentez fiecare imagine, sau puteţi să o fotografiaţi, desenaţi, povestiţi şi apoi să îi rugaţi pe prieteni să facă acelaşi lucru. Comparaţi ce aţi făcut voi cu ce au făcut prietenii voştri despre voi, şi veţi constata cât de mare e diferenţa.

De aici porneşte brandul personal, ca demers. Cum armonizezi ce eşti cu felul în care eşti perceput? Cum faci să afirmi lucrurile în care, într-adevăr crezi? şi, în fond, cât curaj trebuie să ai ca să poţi face asta?….

One step back


Prin mână îmi trec oameni care îşi caută esenţa, sau care au pierdut-o, s-au înstrăinat de corpul lor, de cine sunt de fapt, ajungând să îşi somatizeze suferinţele mentale şi sufleteşti.

Suntem ca nişte orbi sau oameni legaţi la ochi, rătăcind printr-o pădure deasă şi lovindu-se de copaci, mai des sau mai rar. Avem senzaţia că fiecare ciocnire e o nouă experienţă, deşi repetăm, iar şi iar, aceleaşi greşeli, aceleaşi tipare mentale care ne fac rău, aceleaşi obiceiuri dăunătoare. Şi continuăm, cu îndârjire, să ne lovim de acei copaci, în loc să ne aşezăm şi să aucltăm puţin pădurea. Să ne întrebăm de ce ne tot izbim continuu în loc să găsim poteca.

Dacă  repetăm în gând situaţiile care ne-au marcat cel mai mult, începe să se vadă acel tipar. Unii îi zic karma. Dar, de fapt, e vorba despre încercarea continuă de a depăşi croiul iniţial, ca să devenim ceva. Altceva.  De obicei, avem nevoie de cineva care să ne ajute să dăm la o parte toate cojile de ceapă ca să ajungem la miez. Să ne susţină în pasul acela spre exterior care să ne permită să ne recăpătăm perspectiva.

Traseul acela printre copaci ar putea dispărea ca un fum, cu pădure cu tot, odată ce înţelegem scenariul, numai că trebuie să schimbăm poziţiile – de la cea de personaj la cea de regizor. Să vedem care e sensul acelui copac de care ne ciocnim. Pentru că, dacă îl înţelegem, după cum am spus, pădurea poate dispărea cu totul. Doar ca să facă loc următoarei lecţii.

Iar lucrul cel mai important din tot exerciţiul pe care adesea îl numesc fă un pas înapoi şi pe care îl uităm, aproape întotdeauna, este să mulţumim copacului, pentru că ne-a învăţat lecţia.

Perspectivele exclusivităţii


ruby tuesday a tradat coca cola

Un hotel mare , nu spui care, avea exclusivitate cu Pepsi. Dacă voiai cola, o primeai de sub tejghea, şi conspiraţia era nostimă . Pepsi a avut o strategie extrem de incisivă in HoReCa, unde a intrat ca un cuţit cald în unt. Din cât se poate  vedea, canalul este un câmp de bătălie acerbă în care miza este exclusivitatea. Pentru perspectiva de marketing, bazată pe oferirea de alternativă consumatorului, situaţia e paradoxală, pentru că fiecare dintre locaţiile care acceptă un asemenea gen de contract îşi asumă un impact clar la clienţii mărcii concurente.

Fireşte că afacerile se fac pe bani, şi că totul e să găseşti un mix corect între perspectiva imediată şi cea de termen lung. La capătul celălalt al modului de operare, retailerii încearcă să asigure exclusivităţi care să le completeze portofoliul cu o sugestie de opţiuni care să le facă gama mai competentă şi mai greu de comparat cu competiţia. Îmi vine în minte Sephora, care e un excelent lansator de branduri.  Veşnic găseşti la ei o marcă promiţătoare, care ulterior devine un boom în piaţă, după vreun an, aun a şi jumătate de exclusivitate.

Chestiunea substituţiei în cazul băuturilor răcoritoare seamănă cu exclusivitatea ATT asupra iphone-ului. Consumatorul va găsi căi să ocolească exclusivitatea. Pentru iphone, puteai decoda telefonul hard sau soft. Consumatorul de cola nu va lua niciodata un Pepsi. De altfel, e celebră istoria cu specimenul acela creat de Cola, care a eşuat lamentabil, pentru că formula era mult prea apropiată de băutura uşor mai dulce şi aromată a competitorului. Într-o lume în care consumatorii, fin segmentaţi, sunt clar asignaţi unei mărci sau alteia,  existenţa unei exclusivităţi de tip substituţie afectează clienţii concurentului. Lipsa produsului pe care îl agreează şi a disponibilităţii pentru substitutul propus de locaţia în cauză va deteriora experienţa de consumator, mai ales dacă gama propusă e scurtă. În final, vorbim despre competenţa de sortiment.
Probabil că Ruby Tuesday, ca şi Pizza Hut, are un agreement mai mult sau mai puţin global, cu efect clar asupra contului de profit şi pierdere, şi că beneficiile depăşesc cu mult principiul american al centrării pe client, iar riscul de a-l călca pe nervi e asumat. Din punct de vedere al concepţiei consumatorului, este dovedit că gruparea dealerilor de automobile, punerea în concurenţă a zeci de mărci de cosmetice sau gruparea magazinelor de acelaşi profil într-un mall sunt de natură să consolideze traficul. Adică, la nivel global, câştigi în vânzări, chiar dacă mărcile în sine au alte dinamici. Consumatorul român nu e diferit de cel global, şi de obicei libertatea de a alege vine imediat după accesibilitate, când vorbim de decizia de cumpărare. Multe mărci  spun „DA, pune-ma langa concurentul meu principal”, pentru că au încredere în produsul lor şi vor oferi posibilitatea de a compara.

Sigur că ăsta e uul dintre celebrele puncte în care marketingul şi vânzările văd lucrurile diferit. Dar, vorba cantecului: if you love someone, let them go.