Cu şurubelniţa şi patentul prin minte


Iadul nu există. A spus-o Papa Francisc, mai calificat decât mine la specialităţi din astea. Aş completa, cu vocea aia mică de spiriduş care vine şi te gâdilă pe la picioare, că pe Iad îl confecţionăm noi, aşa, ca la artizanat.

Am un miliard (circa) de exemple în care oamenii s-au decis să îşi şurubărească puţin mintea ca să intre în atitudine pozitivă şi li s-au întâmplat miracole, mai mici sau mai mari. Când eşti pregătit, subconştient, pentru lucruri bune, poţi să le recunoşti mult mai bine. Şi asta vine dintr-un antrenament încăpăţânat pentru a închiria camera proprie în blocul Pozitiv.

Ştiu, e refren vechi, şi s-a tot folosit. Să o luăm concret. 😀

Nu poţi fi pozitiv când te uiţi la cineva şi vezi ce e rău.  Dacă, totuşi, ai văzut ceva în neregulă, ţine-ţi gura sau exprimă speranţa că omul respectiv va fi [varianta pozitivă a lui naşpa]. Uită-te din nou, de la zero, la persoana respectivă şi alege ceva care e bun. Ancorează-te în acel ceva. Asta o să te ajute să îţi schimbi energia şi ceilalţi nu te vor mai percepe ca insuportabil 😀

Nu poţi fi pozitiv când te uiţi la tine şi te critici. Suntem hipnotizaţi cu toţii de un model extraordinar de imposibil, de pe copertele revistelor sau din cine ştie ce confecţie mentală. Atât de mult ne autocriticăm şi ne judecăm, încât uităm care sunt punctele noastre forte. Venim cu toţii pe lumea asta cu o căruţă de talente. Exerciţiu personal: fă-ţi o listă cu lucrurile astea şi practică-le cu disciplină. Să nu treacă zi de la Dumnezeu să nu fi exercitat măcar unul dintre aceste talente.

Nu poţi fi pozitiv când eşti cu mintea aiurea . Dacă nu ai atenţie pentru ceea ce te înconjoară, cum ai putea să remarci ofertele interesante pe care ţi le face Universul? De exemplu, conduci maşina şi constaţi, după o vreme, că există un loc pe o stradă unde, brusc, îţi vin idei, sau inspiraţie. Ai putea face asta dacă eşti cu muzica mergând şi cu mintea prin regretele trecutului sau îngrijorările viitorului? Nu cred. Mie nu-mi iese decât când în cap e linişte.

Nu poţi fi pozitiv când eşti nemulţumit. Energia curge acolo unde se îndreaptă atenţia. Dacă atenţia e îndreptată spre lipsă, atunci lipsa se va consolida. Dacă e îndreptată spre boală, atunci boala se va extinde. Dacă, însă, suntem concentraţi să fim recunoscători de câte ori am plătit o factură la timp, pentru că am avut banii, să ne bucurăm că în viaţa noastră sosesc oameni buni, să ne gândim ce important e să te trezeşti şi să vezi cât de bine funcţionează corpul, atunci o să avem şi abundenţă, şi iubire, şi sănătate.

Nu poţi fi pozitiv când comentezi ce fac alţii greşit, cu scopul de a denigra persoana respectivă. Poţi folosi exemplul… dar nu da niciodată nume. Dacă e ceva ce nu îţi place la cineva, deschide gura şi spune. N-o face spunând „eşti imperfect”, ci vorbeşte la persoana întâi: „ceea ce spui sau faci mă face să mă simt…” şi spune cum te simţi. Cu onestitate şi autenticitate.

Nu poţi fi pozitiv când vrei să fii în centru, tu şi durerea ta sau tu şi extazul tău sau tu şi talentul tău, şi toţi ceilalţi să te vadă, să te asculte şi să te urmărească. Vorbeşte mai puţin decât asculţi. Când vorbeşti, mai bine pune întrebări decât să faci afirmaţii.

Nu poţi fii pozitiv când n-ai iertat. REsentimentele şi întoarcerea în trecut regenerează situaţiile care ne-au durut, şi atât timp cât energia lor este resuscitată, nu vom avea loc să ne detaşăm de ele. Poţi schimba trecutul prin ceea ce faci în prezent: şi anume să îţi schimbi atitudinea faţă de trecut. Să îi ierţi pe cei ce ţi-au greşit (sună cunoscut, nu?) şi să mergi mai departe cu seninătate, în etapa cea nouă din viaţa ta. Gustă etapa asta, palpeaz-o, imersează-te în ea şi exploreaz-o, cu curiozitatea unui copil, fără să critici, fără să judeci, fără nicio umbră de vinovăţie, a ta sau a altuia. Nu poţi umple o ceaşcă plină… aşa că ea trebuie golită, ca să îţi pui o gură de ceai proaspăt, gustos şi savuros.

Şi vei vedea că lumea ta se schimbă, şi că în loc de o grămadă de oameni care nu îţi plac o să înceapă să te înconjoare oameni minunaţi, lucruri minunate şi locuri minunate. Pentru că  trăim într-o lume de oglinzi, în care, când arătăm cu degetul spre cineva, alte trei degete arată către noi… şi pentru că ceea ce ne deranjează la alţii este o reflexie a unui aspect la care şi noi, personal, mai avem de lucrat. Aşa că ia-ţi şurubelniţa şi patentul şi treci la demontat mintea. Pentru că poţi.

Şi, dacă ai chef, încearcă oricare dintre reţete trei săptămâni şi scrie un răspuns, să aflăm cu toţii cum a  mers 😀

Reclame

Se cheamă excelenţă, când o faci.


Nicio poveste nu poate fi happy ever after dacă n-are grijă cineva să o plivească.

A fost odată un mall din Bucureşti în care a aterizat, întârziată, o marcă de patiserie franţuzească. Brioche Doree, ca să fim mai clari. Încântare mare. Ne ducem către miazăzi într-acolo, să organizăm de un brunch pentru familia parţial lovită în aripă de gripe, indigestii şi otite. Ce văzusem pe net şi ce am găsit în vitrină, două lucruri total diferite.  Salatele, la douăsprezece fără un pic, lipsă. Sandviciuri, da – câte unul din fiecare, hai două, dacă erau din modelele mai „populare.

Am stat mult să ne gândim, pentru că nu era ce aşteptam.

Slide1

Alegem până culegem din ce era disponibil…  Un singur sandvici vegetarian, restul erau „cărnoase”, aşa că am putut alege cum şi-a ales Adam nevasta. Unul cu pui, ciuperci şi un fel de sos interesant.  Unul cu somon. Unul cu prosciutto şi parmezan. Nice. Urmează prăjiturile. Tarte de tot felul. Vânzătoarea se chinuie să străbată adâncimea vitrinei ca să ia felia de tort de ciocolată

Slide2

Felia de tort navighează pe cuţit, într-un echilibru provocator de adrenalină, şi aterizează fericit în cutia de care s-a lipit toată crema superioară în timpul transportului. Evident, cutia prea scundă. Şi apoi, întreb: de ce trebuie să plătesc, practic, patru cutii în loc de una? Preţul ambalajului atârnă greu în cel al produsului, la take away. Unde mai pui că aş vrea să omorâm mai puţini copaci.

Ajungem la destinaţie, după ce cumpărasem din Billa salatele lipsă (altă dezamăgire, dar despre asta altă dată). Îmi încep sandviciul cu brânză de capră şi roşii uscate, reţeta e bună, spread-ul e bun. Pâinea e veche. Mai exact, de ieri. Rezist dorinţei de a mă urca în maşină ca să le dau cu produsul în cap şi, după o scurtă contemplare a posibilităţilor de a încălzi chestiunea, mă resemnez cu textura şi consum vreo jumătate din sandvici. Mi-era foarte foame.

Slide3Elementar, dragul meu Watson, nu?

Ciupercile de la Billa, puse în caserolă cu lingura de măsline, au gustul modificat (de la lingură) iar bucătarul ar trebui torturat lent pentru cantitatea inacceptabilă de oţet. Am dat o căciulă de bani şi pe nişte ton în ardei picant, la fel de oribil.

Ce a salvat brunch-ul take away au fost tartele cu zmeură şi ciocolată. Bune. Franţuzeşti, crocante, adevărate.

Adina şi combo-ul perfect

Merg acasă, trag repede de business ca să produc tot ce nu am apucat ieri şi sar în taxi ca să merg la gară. Plec în delegaţie, am tren la şase. Mă duc în Transilvania, unde leguma de bază e porcul, şi nu vreau să risc – aşa că iau la pachet prânzul de mâine, pe care îl voi păstra pe balconul îngheţat de la hotel ca să ţină peste noapte. Frigiderele de acolo n-au nicio legătură cu realitatea.  Şapte minute, mi se spune de la tejgheaua lui Sprimg Time. Nu de la casă. Dacă n-aveam timp, dacă pierdeam trenul?

Slide4În cazul de faţă, la gară, critic era timpul. Bine, ok. E o firmă românească, nu multinaţională.

Pe tricoul fetei foarte, foarte obosite de la cuptorul de pizza scrie Adina. Mă pasionează machiajul (citez, foarte, aproximativ, din memorie). Adina nu este machiată. Dar se mişcă foarte repede cu cele două lipii zatar pe care mi le-am comandat, în timp ce explică doamnei care aşteaptă să i se coacă pizza, intrigată de compoziţie, despre ce este vorba în propoziţie. Mă întreb , în continuare, care-i treaba cu machiajul. Apare un nene gen supervizor care îi spune să facă încă  o lipie zatar, de data asta „ţâţă de mâţă”. Îmi apar, brusc, două probleme:

Prima: ce, a mea e mai prejos? Ce-are clientul celălalt de primeşte ceva mai bun? Nu pot să mă abţin şi îi spun vătafului că domnişoara le face pe toate la fel de bune.

A doua: mă deranjează limbajul. Tare.

A treia: mă deranjează că nimeni nu i-a instruit sau nu i-a urmărit pe oamenii ăştia în conversaţiile laterale. Poate nu ar fi rău să se ducă directorul la Mac, ca să vadă ce înseamnă oameni instruiţi. Acolo, la noi, la ţară, la marginea Bucureştilor, nu am auzit chestii personale discutate de faţă cu clientul. Nici limbaj la limită. Deci:

Slide5

Chestia cu retailul, şi mai ales cu mâncarea, e că dacă nu eşti atent la detalii o dai în bară. Sper ca mărcile mai sus menţionate să reflecteze puţin. Să pună nişte bani în bugetul de training şi să îşi aranjeze puţin procedurile ca să se asigure că

  • Livrează ce este aşteptat, în timp rezonabil
  • Au un mod de a se asigura că produsul are calitatea maximă (asta înseamnă că există o procedură şi că ea e respectată).

Altfel, numai de bine.  A propos, Adina, lipiile arătau excelent J. Aştept să înţeleg cum e cu make-up-ul.

P.S. Amatorii de training de experienţă a clientului pot lăsa un mesaj aici 🙂 .

cu soarta omului în mâini


Pentru cei care ocupă funcţii de management, cea mai grea sarcină este, întotdeauna, când trebuie să iei decizia de a concedia pe cineva. Dilema este cu atât mai apăsătoare, cu cât managerul e mai sufletist. Pentru că, fără îndoială, eşti în poziţia în care trebuie să execuţi pe cineva, oricum ai lua-o, şi nu cred că există cineva, cu excepţia idioţilor notorii, care să facă asta cu uşurinţă.

Uneori, a nu concedia este o prelungire a bolii. Fostul meu manager din State spunea „A rotten apple spoils the whole basket” şi mi-a dat un exemplu absolut strălucit de decizie managerială: într-o situaţie politic complicată, în care unul dintre departamente era condus de soţia unui prieten al asociatului principal din companie, şi departamentul era afectat de atitudinea acestei doamne, mai mult decât relaxată în ceea ce priveşte ce aveau de făcut… ca să nu mai spun de rezultate, i-am semnalat şefului meu problema. Am discutat un pic despre cum se contaminase totul acolo şi se uită la mine, cu ochii lui albaştri, strălucind de o inteligenţă cum rar am întâlnit în business: „Vrei să plece cu toţii?”. Neştiind ce urma, am răspuns, inconştientă: „Da.” „Bine, convoacă-i într-o jumătate de oră în sala de şedinţe. Ştiu că e greu, aşa că o să fac eu lucrul ăsta”.

Aoleu. Aoleu. Ce-am făcut? Primul gând după ce am ieşit din biroul lui Bill a fost urmat aproape imediat de o groază paralizantă. Mi-era foarte frică de conflict. Apoi am mers, ca un căţel ascultător, în urma lui în sala de şedinţă unde gaşca se adunase, neştiind ce o aşteaptă. Bill a fost foarte neutru, le-a punctat ce nu se întâmpla, efectul şi responsabilitatea fiecăruia pentru acest efect. Au început scuzele şi învinuirile reciproce, pe care le-a curmat, foarte scurt, spunând că efectul este inacceptabil şi decizia luată. Le-a lăsat posibilitatea de a-şi da demisia, lucru pe care l-au făcut, iar în două săptămâni aveam deja recrutat un nou manager, deştept, pornit să facă treabă şi gata să îşi selecteze o nouă echipă. Probabil că pragmatismul american mi-a dat o lecţie majoră despre ce trebuie să faci când atitudinea oamenilor este una incompatibilă cu scopurile companiei. Penny Kavanagh, unul dintre cei mai buni VP de resurse umane pe care i-am cunoscut în carieră, spunea: te angajez pentru aptitudine şi te dau afară pentru atitudine.
firingCând cineva face cu bună ştiinţă o chestie flagrantă, gen furt sau incitarea celorlalţi la lucruri contraproductive, trebuie dat rapid un exemplu sângeros, pentru că altfel echipa va presupune că ăsta e un gen de comportament pe care managerii îl tolerează. Da, oamenii, au copii, rate şi probleme de sănătate, şi asta te face să te simţi ca ultimul om când îi concediezi. Dar dacă nu au funcţionat etic şi transparent în relaţia cu tine, manager, este un risc pe care şi l-au asumat. Asigură-te că explici clar care este motivul, cum afectează asta businessul şi de ce atât de grav. Poate data viitoare nu se mai repetă.
Situaţia e complet diferită când ai o problemă de performanţă. Dă-i omului posibilitatea să se îndrepte. Nu aştepta evaluarea anuală, convoacă rapid o întâlnire (veşti din astea nu se dau niciodată pe email înainte de o conversaţie) şi arată exact ce aspecte sunt nesatisfăcătoare şi ce aşteptări concrete ai. Dă-i omului trei săptămâni, sau cât e nevoie, ca să se vadă corectarea de performanţă, apoi  reevaluează şi comunică-i. Că e laie sau bălaie, tot trebuie vorbită. Dacă e de rău, lucrează cu oamenii de la HR ca să treci prin tot procesul legal care îţi va permite o concediere fără implicaţii juridice ulterioare.
O altă situaţie este aceea că omul e bun, dar trebuie concediaţi x la sută dintre angajaţi. E un film comun, pe care toată lumea l-a întâlnit după criză. Concentrează-te pe a face comunicarea cu respect şi consideraţie pentru cel al cărui post (postul, nu omul, da?) trebuie sacrificat şi explică circumstanţele. Începe cu aprecierea pentru ce a făcut bine acest om şi recapitulează care sunt, în opinia ta, punctele sale tari. Dă-i o recomandare pe care să o poată folosi la alte angajări.  Ia legătura cu agenţiile cu care faceţi recrutări şi dă-le cv-ul omului, rugându-i să îl introducă în baza de date… poate, cine ştie. Oferă-i posibilitatea ca potenţialii noi angajatori să te sune pentru referinţe. Mulţumeşte-i. Dă-i un interval suficient în care să îşi poată găsi un job nou… cu alte cuvinte, poartă-te omeneşte.
Apoi du-te acasă, toarnă-ţi o linie de coniac şi gândeşte-te că nu degeaba sunt joburile de management mai bine plătite decât cele de execuţie. Uneori, trebuie să îţi calci peste inimă ca să faci ce trebuie şi să îţi îndeplineşti promisiunea: managerul trebuie să aducă valoare maximă firmei pentru care lucrează.