7. În preajmă de Losar

E luni. Shivaratri, sărbătoare majoră. Din ce m-am documentat, înţeleg că există o conexiune profundă între acest moment şi cifra 13, dar nu văd conexiunea 🙂 … Adepţii Shiva pleacă să se îmbulzească la Pashupatinath, iar noi, moderaţii, alegem o dimineaţă la Stupa. E timpul să ne comandăm celebrele thangka.

Plecăm cu prietena noastră, Z., aflată în retragere. Deşi ne-am mai întâlnit o dată aici, şi sentimentul contactului era unul de confuzie, acum mă simt foarte conectată cu ea şi îmi dau seama că severitatea lucrului cu mintea i-a adus un progres personal fantastic. E calmă, zâmbitoare, emană bine şi vezi cum se vindecă dinăuntru spre înafară. Trecem pe lângă nişte neni şi tanti , tibetani cu toţii, care ies de la o ceremonie dintr-un templu de lângă stupa, plini de var şi foarte amuzaţi. De altfel, aveam să văd împrăştierea varului şi ca gest de ofrandă la Stupa, şi ca binecuvântare asemănătoare stropirii cu parfum de la noi – însă această mânjeală generală cu alb se întâmplă doar la tibetani 😀

Atelierul de thangka e vast, din toate punctele de vedere. Două showroomuri, plus cascada de picturi revărsată pe obloane, asta în faţă. Un coridor tapetat de sus până jos cu picturile tradiţionale, executate pe hârtie pânzată şi legate în brocart, cu contragreutăţi montate pe bare de lemn. În spate, o tejghea imensă, cu şapte-opt taburete în lungime, pentru studiu avansat. Două port umeraşe lungi de câte doi metri fiecare s-au transformat în suporţi pentru zeci de picturi. Nu e un centimetru pătrat liber pe perete. Urci scările şi ajungi în „fabrică”, opt posturi de lucru orientate spre lumină, un altar în care vedem poza proprietarului în momentul în care primeşte binecuvântarea de la Dalai Lama, iar pe peretele dinspre uşă stă la odihnă o lucrare monumentală, înaltă cât mine, despre care băiatul zâmbitor, tinerel şi subţirel cu care tratăm ne povesteşte că a durat 9 luni, opt ore de muncă pe zi, să fie încheiată. Oricâţi bani ai da, munca nu e plătită.  Fiecare artist are specialitatea lui şi lucrează câte o culoare pe rând.

Am ales o droaie de lucruri: o Tara verde mare pentru apartamentul verde al lui Andrei. O Tara verde mică pentru accidentata mea prietenă. Un Buddha Amitayus, al vieţii lungi, micuţ şi delicat lucrat, un Buddha Amithaba, şi un minunat Medicine Buddha lucrat în aur, care să complementeze kalachakra în aur luată din India.  Prietenele mele îşi iau şi ele câte una, două, trei thangka. Iar la final nu ne putem opri şi ne cumpărăm Cosmosul :D. Cheltuiala nu e mare, comparativ cu valoarea lucrurilor pe care le-am cumpărat, dar problema va fi transportul. Ni se spune că după Losar comenzile vor fi gata.  Ne-am târguit straşnic, iar tânărul angajat ne spune că singurul motiv pentru care ne-a lăsat aceste preţuri este că ştie că suntem practicanţi, nu turişti, şi că e good karma să dea aceste suporturi de training personal celor care chiar lucrează cu ele :D, energia se va întoarce la creatorii pânzelor.. La rândul nostru, ştim că e good karma să cumpărăm cât mai mult de la aceşti artişti care pun nu doar talent, ci şi credinţă şi invocare în fiecare dintre aceste minunate picturi fine şi detaliate.

Avem timp de un dejun pe îndelete, aşteptând ca Maestrul să ni se alăture. Nu se întâmplă, pentru că are oaspeţi importanţi, aşa caă petrecem după amiaza pe terasa noastră. Când vedem că nu a apărut nici până la masa de seară, decidem să ne grupăm şi să îi trimitem o cerere mentală de întrevedere. Literalmente, la treizeci de secunde după ce terminăm, îl vedem coborând de la etajul al treilea ca o vijelie, strigând din uşa sălii de mese „la puja!” şi alergând spre templu. Fugim şi noi după el, şi plonjăm în ceremonia pe care o prezidează – atât de intensă încât nu ne dăm seama când trec aproape două ore. Ceremonia e punctată de o lungă şi tăcută trecere a maestrului pe lângă fiecare călugăr şi student, primim, stupefiaţi, ofrandă din partea lui: cei mici, câte trei sute de rupii, cei mari şi noi, câte cinci sute de rupii. Maestrul ne dă nouă ofrandă. Mulţi au lacrimi în ochi, gestul de a oferi un cadou de Anul Nou e tulburător şi copleşitor. O parte, sau toţi, sau chiar mai mult, se va întoarce la el când ne va oferi binecuvântarea iniţiatică în prima zi de an nou. Deşi suntem plini, nimerim, fireşte, peste ospăţul din biserică: din oalele mari sosesc către noi castroane cu delicioasa supă cu fidea. Cele nouă supe. Semnul de prosperitate. Noi, copiii, călugării, călugăriţele – fiecare cu bolul cu supă. Mă gândesc la logistică şi mă înfior. Toate lucrurile au fost cumpărate, gătite, cărate în templu, distribuie de micii călugări care lipăie cu tălpiţele lor goale pe mozaicul rece, mai trăgându-şi cu nădejde mucişorii din când în când… apoi cineva va spăla zecile de castroane şi linguri şi marile oale.

Am primit ceea ce am cerut şi chiar mai mult.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s