cloud time

Petrecerea de aseară s-a terminat târziu, cu tămbălău. Este trei dimineaţa. Lăzile de bere şi găleata de yuca fermentată au adus liniştita şi armonioasa gaşcă shipibo de la stadiul cunoscut de linişte la o mare agitaţie şi gălăgie. Am lunecat uşor în somn, după paharul de bere şi cele câteva săruturi ale sticluţei de grand marnier de la I. Partida zdravănă de dans cu Jungle Boys, pe muzica stranie, cântată de formaţia shipibo Barones şi redată de complexul aranjament de mega boxe şi tv antic, alimentată de la generatorul care făcea aproape la fel de multă gălăgie ca instalaţia audio, a ajutat la somn.

După saltul ritmic al podelei, camera e nespus de liniştită. Pentru shipibo e noapte albă – pregătesc bărcile, proviziile, bagajele pe care le-am lăsat în comedor sunt încărcate la trei fără un sfert, cu paşi moi. Undeva, cineva cântă la chitară. Ascult concertul nopţii în junglă, pentru ultima oară în călătoria asta, dar cert va exista un next time. O simt. Urmează o ciudată întoarcere într-o lume din care tocmai am învăţat să nu fac parte. Mă întorc la cei cunoascuţi, cu un şuvoi de lumină aurie şi – sper – cu multe surprize pentru cei pe care îi îndrăgesc. Inima mea rămâne împărţită între Sfinxul din Bucegi şi transmisia d elună plină de la Cuzco şi Titicaca, la care nu pot participa fizic… Aşa a fost să fie şi ştiu că totul e perfect. Dansez peste paisprezece vieţi şi Dumnezeu ştie câte altele, dansul prezenţei EU SUNT Iubirea.

Prima barcă pleacă, deci,  la şase fără un sfert, cu o grămadă de bagaj, cu noi, cu patru shipibo în plus – Roxana şi copiii merg cu T şi Funi la Cuzco. I. şi-a pierdut slipul 😀 şi prosopul de yoga; uitate aseară, după Grand Marnier şi hamace, pe funia de rufe, au fost – cel mai probabil – devorate de aceleaşi vaci care au mâncat o pereche de pantaloni frumos brodaţi. Acum şi-au luat desertul 😉

URcăm în barcă. E incredibil că părăsim această mică aşezare, parcă plecăm dintr-un vis. Proviziile din spate dezvăluie bunătăţi neştiute: pachete de biscuiţi, batoane cu lămâie, ouă şi platanos. E un mic dejun împărătesc, primul de când am părăsit Iquitos.

Vreau să păstrez programul. Dieta şamanică m-a ajutat mult. Am slăbit, tensiunea a scăzut de la 18 la 13 cu ceva, văd mai bine. Sunt sigură că ayahuasca a contribuit considerabil…

Ce urmează? Ştiu exact ce va urma.

Trecem printre fluturi, păsări, milioane de gândaci care aleargă pe suprafaţa apei, cuiburi aninate ca nişte fructe în copacii înalţi, albi. Plutim în Vrajă.

Barca se opreşte pentru realimentare la un prim doc, sătucul are benzinărie (recipiente din care se transferă cu furtunul în canistrele noastre) şi magazin. Nu cobor din barcă, stau să mă uit la şirul celor 14 vieţi şi regăsesc timpurile în care am întâlnit omul ăsta, care nmi-a fost tată, maestru, fiu, soţi, iubită, mamă, frate, văr…

Ne transferăm din barca lentă în surpriza pe care ne-a pregătit-o Funi – o barcă rapidă. Suntem fericiţi, barca merge repede, merg în braţele unui om pe care îl cunosc din totdeauna, umăr la umăr cu femeia cu care m-am întâlnit în zece alte vieţi.

Ne oprim şi cu rapida să punem benzină, în barcă se mai înghesuie trei băştinaşi… şi motorul ratează, se îneacă, plutim în derivă pe AMazon. După momentul de stupoare, suntem remorcaţi de o mică bărcuţă cu motor, priponiţi la mal şi invitaţi să coborâm. Peisajul pe mal e incredibil. Fiecare face ce ştie mai bine ca să repornească motorul: localnicii îl desfac şi se uită cu mirare, noi proiectăm care chokurei, care îngeri, care chokuret, care lumină pură. În cinci minute, motorul reporneşte. Striviţi de grasul cu pantaloni de plastic, trăim o îmbrăţişare continuă şi savurăm o bucăţică din brânza de bivoliţă dulce, uşor afumată, cu care suntem trataţi.

Aproape îmi pare rău când, pe la 1, ajungem în port. Amazonul maro se intersectează cu Ilaya, roşiatic, tragem la doc, luăm bagajele şi sărim în tuk-tuk. La hotel, după ce am stat aseară prelung în hamace, azi dimineaţă în barcă, mă simt de parcă am fi împreună de când lumea. Suntem împreună de când lumea. Plecăm imediat din hotel, el nu mai are răbdare, mă scoate din duş ca să ne urcăm în prima trotinetă şi să mergem în piaţa şamanilor… în piaţa anticarilor… cumpărăm cadouri pentru copiii – ai lui şi ai mei :D. Mă gândesc cum e de greu să fii separat de copilul tău.

Ajungem la fix ca să plecăm cu gaşca la cină. E o mare masă rezervată într-o pizzerie – culmea, vii în iquitos ca să stai la pizzerie – dar asta nu ne împiedică să alegem două sticle locale de merlot foarte bun, pe care le împărţim cu cine mai vrea să guste. Dansăm,  noi singuri, într-un restaurant în care nimeni nu dansează, şi continuăm să dansăm afară, în ploaie, după ce ne-am mai oprit într-o cafenea şi la îngheţată şi la seara bună în camera mea. Nu pot dormi, intensitatea e prea mare. Venus tranzitează.

Înţepăturile proaspete, de când am stat până la uitare în hamac, arată odios.

I will think of you many times, spune el.

I will come to your dreams, spun eu.

Conexiunea e peste timp, peste vieţi, dincolo de ce ar putea fi o poveste normală de amor. Sursa e deschisă, ştiu că totul e perfect şi că tot ce va urma e perfect. Noaptea e albă, îmi amintesc cum e când nu poţi dormi de atâta lună, atâta Luceafăr, atâta frumuseţe. Se porneşte furtuna, plouă torenţial, el doarme, eu sunt cu ochii în tavan. Aici e unu noaptea. Am făcut tot bagajul, somnul vine târziu, după ce cerurile se prăvălesc, cu ploaie cu tot, în mine şi , împreună cu Lady Venus şi cu cortegiul ei de îngeri, dansez, iar şi iar, în Cercul Vieţii.