Pierderea identităţii


Prin marketing a făcut valuri o carte, numită Lovemarks, provenită din celebrul, pe atunci, Saatchi & Saatchi. Care, în esenţă, spunea că un brand adevărat e cel care îl face pe consumator să îi poarte însemnele cu mândrie. De exemplu: Apple. Nike. Mercedes. şi tot aşa. Oamenii arată cu mândrie un Rolex, un Vuitton, dar nu toate aceste mărci sunt de lux. Sunt unele iubite pentru că aşa au ştiut ele să inspire iubire.

Unii dintre consumatorii lor fanatici şi le-au tatuat pe corp. Mi se pare cam extrem, dar are legătură cu povestea de azi:

Mă uit, în ultima vreme, pe Facebook şi mă înfior de cantitatea de patimă negativă pe care o trezesc politicienii de doi bani din ţărişoara asta. Şi mă apucă disperarea când văd că oameni, altfel normali la capul lor, încep să îşi schimbe fotografiile de profil (că doar de-aia se cheamă face book, e un mijloc de comunicare între oameni care au chipuri) şi îşi pun în locul feţei proprii,  tot felul de sloganuri politice.

Nu are importanţă sloganul. Important e că o persoană alege să îşi dizolve brandul propriu ca să îl înlocuiască în comunicarea socială cu o dejecţie produsă de artiştii campaniilor pro şi anti demitere preşedinte.

Eu nu voi vota. Nu vreau să dau credit niciuneia dintre părţile implicate. Cred că e singurul

mod în care pot sancţiona păpuşarii care îşi închipuie să ne trag de sfori. Dar asta e o opţiune personală şi nu îmi voi înlocui fotografia de profil cu un îndemn de a nu merge la vot. Pentru că am un nume, un chip, nişte calităţi şi nişte defecte – atributele brandului meu personal – şi nu îngădui nimănui să vină şi să mă vopsească pe faţă, indiferent cu ce culoare, dacă asta nu corespunde structurii mele şi valorilor mele.

Dar, pentru numele lui Dumnezeu, indiferent de ce opţiune alegeţi, păstraţi-vă personalitatea. Marca voastră nu e nici de dat, nici de înlocuit.

Be yourself. De nişte mii de ani purtăm măştile pe care ni le oferă, cu generozitate, boieri şi fanarioţi şi comunişti şi lichele. Dacă e să votaţi, alegeţi, din nou, după atâta vreme, elitele.
Luaţi-vă înapoi identitatea confiscată. O merităm. După atâta timp, merităm şi noi să avem identitatea noastră, a românilor. A mea, a ta, buni, proşti, deştepţi sau urâţi, aşa cum suntem. Noi. Noi înşine. Daţi jos badge-urile şi ieşiţi din armatele de manevră. Gândiţi pentru voi şi cereţi celor pe care aţi pus ştampila să facă ceea ce NOI, plătitorii de taxe, vrem. Nu ce vor ei. Niciunii dintre ei.

frica de sticlă


Săptămâna trecută, pentru a treia oară în viaţă, am dat – fizic – cu capul de un obstacol mare şi tare.

Prima întâlnire pe care am avut-o cu aşa ceva s-a întâmplat în şcoală, când unul dintre geamurile batante s-a desprins şi mi-a căzut în cap, spărgându-se în mii de ciobuleţe. Colega mea de bancă a cules, răbdătoare, totul şi am scăpat ca prin minune, netăiată, doar cu izbitura. Durerea de cap inclusă.

A doua, în liceu: căscam gura pe Calea Victoriei, cam pe unde e acum Pizza Hut, la un magazin de vis a vis şi am avut o întâlnire de gradul trei cu un stâlp. M-am lovit foarte rău, iar, la cap (ei, acum se explică multe).

A treia, fără să socotim accidentul de maşină de la 16 ani, pentru că vorbim de o situaţie în care vectorul sunt eu şi celălalt obiect e fix, săptămâna trecută când, scufundată în ale mele, am intrat cu capul într-un geam perfect transparent şi curat. Am auzit nasul trosnind, dar, graţie autoterapiei, am scăpat fără umflătuir şi vânătăi. totuşi, durerea inclusă.

Aşteptând azi, la trecerea la nivel cu calea ferată, zăresc u semn foarte bine ascuns în iarbă. E o placă galbenă, nouă, pe care scrie citeţ „Bucureşti”. Dar nu o vede nimeni pentru că s-a ascuns în flori şi hăţişuri.  Ajung la întâlnire şi constat că mă feresc de spaţiile între coloane şi pereţi, nu cumva să fie pe acolo un perete de sticlă.

Şi, deodată, izbitura a făcut corp comun cu restul experienţelor pe care le-am descris, pentru că arată ca un fel de tango ciudat: întâi plonjezi în situaţie, apoi te ascunzi de ea, nu cumva să îţi facă cineva sau ceva vreun bine. Nu e vorba despre a refuza ajutorul, ci despre un marketing cinstit al propriei persoane, în care să accepţi părţile tale bune ca pe un capital fix, şi mâna intinsă către tine, ca pe un capital circulant fără să te temi de depreciere, amortizare şi dobânzi.

M-am gândit la ocaziile în care, în viaţă, am greşit în accest fel şi apoi m-am gândit că şi alţii au făcut, poate, la fel. Iar un moment de recapitulare nu strică nimănui, nicicând. Poate – cine ştie? – trageţi nişte concluzii şi mi le spuneţi şi mie.  Eu, una, mi-am promis să nu îmi mai fie frică de sticlă.

ursul nu a avut, nu are şi nici nu va avea coadă


Povestea e simplă. Citatul, celebru. Dacă faci la nesfârşit acelaşi lucru şi aştepţi să se schimbe ceva, înseamnă că eşti nebun. Şi, cu toate astea, continuă să curgă telefoanele din ciclul Suntem agenţia – firma de consultanţă – firma de producţie x şi am vrea să stabilim o întâlnire.

 Ca să ce? Cu toţii au aflat, se pare, că un email e mai uşor de respins. Presiune, presiune, hai să ne întâlnim. Am un prieten care a studiat prin STate. De acolo a venit cu o viziune foarte clară despre cum trebuie abordat clientul, şi se pare că funcţionează, pentru că – în doar câţiva ani – a ajuns să aibă clienţi „grei”, bănci şi firme de leasing, pentru care operează sisteme personalizate de direct marketing. Ce face el diferit de ceilalţi?

Îmi amintesc prima întâlnire. Lucram într-o multinaţională. Mailul era foarte scurt, îl puteai citi în cincisprezece secunde. Spunea ceva de genul „am o propunere de pricing care ar putea determina 40% dintre clienţii tăi să folosească un serviciu”. Pe vremea aceea, problema era că toată lumea utiliza produsul de bază, dar nimeni nu cumpăra facilităţile suplimentare ale acestui produs. Fireşte că l-am invitat la o întâlnire, nu o ceruse, ci doar îmi propusese ceva interesant.

Unde e propunerea de valoare într-un demers de vânzări? Care e „cârligul”? Mi-aş dori ca oamenii să facă cel puţin două lucruri înainte de a da un telefon de tipul „ştiţi, am trimis noi un email, l-aţi citit? Nuuuu? – frustrare evidentă – Nu-i nimic, atunci vă propunem oricum să ne vedem ca să vorbim despre noi.”

Nu despre noi. Despre el, despre ea, despre client. Un business nu e nimic fără client. I-ai studiat afacerea înainte să îi dai telefonul de „hai să ne întâlnim”? Şi, dacă da, ai găsit ceva la care ai putea contribui astfel încât să devină mai profitabilă? Dacă răspunsul la ambele întrebări  nu este DA, ia mâna de pe telefon şi fugi să îţi faci temele. Altfel, te minunezi de ce nu are ursul coadă.

marketing. o profesie care (se) schimbă.


La CEEMS, unul dintre subiectele interesante se referea la unde e şi unde se duce profesia pe care o iubim atât de mult.

Chiar dacă pornirea e cam aceeaşi, adică marketing e departamentul ăla care face un poster pe care scrie ce zic eu, producţia, sau vânzările, sau operaţiunile, perioada asta de criză a determinat consiliile de conducere să ridice ochii din rapoartele de vânzări şi să îl întrebe pe omul ăla care trebuia să tipărească afişe ce se întâmplă.

O criză providenţială, aş zice, pentru că că a adus înapoi în focus clientul şi strategia. Ce i se întâmplă clientului când dă de tine.  Ce vrei tu, de fapt, pe termen lung.  Researcherul şi strategu capătă din nou credit în jurul meselor de consiliu. Sunt ascultaţi, întrebaţi, consultaţi.

S-a vorbit despre câini şi pisici, dar şi despre fermieri şi vânători. A cere unui marketer să îţi facă încă un afiş de discount e ca şi cum ai pune fermierului arcul şi săgeţile în mână. Te va detesta, mai ales că , excitat de acţiune, ai călcat pe proaspăt plantatele legume de primăvară.

E împotriva naturii umane să faci dintr-un builder un reaper. Din păcate, în multe ţări din Europa centrală şi de răsărit, şi România nu face excepţie, obsesia nebună a cifrelor duce exact la tipul ăsta de schizofrenie. Zicea Ramakrishna într-una dintre parabolele care mi-au luminat stagiatura că suntem ca peştii prinşi în năvod. Mântuiţi nu sunt cei care se zbat, pentru că aceia ajung în tigaie. Scapă doar cei care realizează că trebuie să sară peste marginea năvodului.

În contextul ăsta plin de frustrare şi speranţă, am avut plăcerea să văd oameni care au mai povestit pe la aceleaşi conferinţe la care am fost invitată să vorbesc, am cumpărat minuni, ca de fiecare dată la Cărtureşti, şi am băut un ceai Sencha miiinuuunaaat, ascultând o prezentare destul de plată despre o organizaţie destul de plină de resurse. O comunitate de 15.000 de marketeri se adună sub patru litere: IABC. Profesional, interesant.

Member Job Responsibilities

23 de zile de armonie: Trump e băiat deştept


Iaca, s-a ales şi miss-a… cu vârfuri de audienţă, transpiraţie, nervi,

IMG_5862

adrenalină, lacrimi şi toată cohorta de alte sentimente asociate. O domnişoară blondă, care şi-a învăţat, silitoare, cele de zis, va reprezenta România.  O ziaristă de la o publicaţie care are cititori mai deştepţi decât media întreba cum reprezintă ea România. Fata a răspuns bine, chiar dacă extrem de previzibil.

IMG_5860 Dar nu lucrul ăsta e interesant, ci faptul că, printre multele corvezi pe care această blonduţă şi le-a asumat cu seriozitate şi cu hotărâre, şi care îi vor schimba viaţa, dacă le însuşeşte, este o interesantă probă de gândire pozitivă, pe care taica Trump a însăilat-o în trama concursului, lângă costumul popular şi discursul despre patria mumă.

Acest copil pe tocuri va trebui să petreacă 23 de zile fără să se certe cu nimeni şi încercând să facă pe toată lumea să o placă. Interesant exerciţiu, care te scoate din egoism, aroganţă, descărcări nervoase. Să te gândeşti în permanenţă la ceilalţi – un test de dăruire şi de gândire pozitivă. IMG_5857Cred că e o probă de maturizare cum rareori vezi, aşa încât, dacă românca noastră făcătoare de sprâncene din Los Angeles o să îi ofere micuţei un make over exterior, iar de la sponsori a primit toate răsfăţurile cre să o facă să se simtă bine, regulamentul concursului are toate şansele să o schimbe pe dinăuntru şi să facă din ea o femeie. IMG_5863O româncă. Poate îşi va susţine cauza naţională cu succes.

sinusoida valorii


back to traditionFoarte interesant să te afli printre creatorii de valoare, reprezentanţii de brand, populaţia care aspiră sau respiră mărci de lux sau de top. Şi mai interesant să stai pe scaunele decorate englezeşte de o echipă de italieni nebuni, asortate cu şampania şi culoarea treptelor din marmură verde, şi să vorbeşti despre criză.

Criză: de prin dicţionare, o definiţie absolut tulburătoare.  Moment critic, culminant, în evoluţia care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanşare bruscă a unei boli sau apariţia unui acces brusc în cursul unei boli cronice.

Despre asta s-a şi vorbit azi. Am admirat elocvenţa Irinei Schrotter, pe care o urmăresc, în secret, de mulţi ani şi parcă aş da-o ca exemplu celor care s-au cocoşat sub greutatea diamantelor. O femeie adevărată. Şi lecţia de simplitate în management primită de la managerul JW Marriott, Kurt Strohmeyer, care părea să se joace cu pârghiile care strunesc uzina-gigant. Şi naturaleţea cu care Carmen Şeitan dirijează o marcă grea.

Dar nu despre asta e vorba. ci despre faptul că în mediile de afaceri lumea e amestecată. Intelectuali, întreprinzători sau manageri rafinaţi, care învârt pe deget cheia de argint de la succesul afacerii, care pierd şi câştigă cu eleganţă şi cu atenţie faţă de cei care îi ajută. Apoi, varanii crânceni, care crapă orice carapace şi îşi văd, cu saliva otrăvită de bacterii, de raidul de vânătoare. Şi, în fine, micii dihori, sprijinindu-se pe prietenia cu lupul şi pe vederea lor ageră, care vin, muşcă, fug, cocoşaţi şi grăbiţi, ignorând tot ceea ce i-ar putea susţine sau apăra. Din când în când, se opresc să işi cureţe blăniţa, de altfel strălucitoare, şi să fornăie agresiv spre orice asistenţă. Am auzit că dihorii nu trăiesc mult.

Se spune că orice revărsare de ape aduce gunoaiele la suprafaţă, iar criza asta ar putea fi barajul care ţine apa bună şi lasă gunoaiele să curgă la vale.

Pentru că, în definitiv, un obiect de lux, fie că e Audi-ul în care aş fi sărit cu ochii închişi, fie că e o sticlă de designer cu parfum scump, care sare de 300 de euro, e acelaşi lucru: o plăcere pe care ţi-o procuri ca să îţi aminteşti că meriţi. Nicidecum un paşaport pentru acces între cei profesionişti, sau talentaţi, sau nobili, sau admiraţi.

Minunea este că, acum, pentru jeep te mai pot adula doar domnişoarele platinate, botoxate şi siliconate, ca să citez pe unul dintre spumoşii de la Guerilla, iar valorile se rescriu. Palatele pot fi elegante sau ostentative, iar cei care judecă şi cataloghează distincţia dintre cele două adjective nu pot fi cumpăraţi. 

Creatorul mood-ului englezesc în care ne-am delectat îmi spunea că nu ştie ce marcă e haina pe care o poartă. Chiar aşa, marca bună e cea în care te simţi bine, dar îţi trebuie un mare curaj să admiţi asta şi să încetezi să cauţi lucrurile cu eticheta vizibilă. Calificat în liga oamenilor care s-au împăcat cu ei înşişi, nu îţi rămâne decât să te relaxezi în lounge chair, să îţi torni un pahar dintr-un vin despre care tu ştii că e bun, şi să te uiţi la circul din jurul tău, că tot e gratuit. Iar catalizatorul de energii care a adunat tot acest ierbar exotic în colecţia ta poate dormi liniştit. Ţaţele isterice şi apucătoare sunt izolate în mahalaua virtuală a semivalorii, alături de semidocţi şi alţi semioameni. Pe minima sinusoidei.

Branding de blog


new-picture-30new-picture-26Ca un executant ascultator, gata sa fie intrebat despre morala celor urmarite, am tras un browsing rapid printre finalistii concursului de aseara. Am avut o prima dezamagire legata de bloguri pe care le stiu si care nu au fost inscrise in concurs. Alege din ce ai, ca dincolo de gard s-ar putea sa fie toate celelalte.

A doua a fost mai degraba o constatare, care se leaga mult de istoria neamului romanesc: dupa atatia ani de stat la borcan, cu capacul insurubat ermetic, sau constransi de tot felul de mecanisme de reglementare de prin firmele in care lucreaza, romanii se revarsa peste marginea vasului.  Pot, in fine, sa vorbesc. Pot, in fine, sa vorbesc despre mine.

Statisticile spun ca aproximativ 90% din intrarile pe net sunt generate de nevoia de a cauta informatie si sunt generate printr-unul dintre marile motoare de cautare. Chestie suficient de clara. Pai… si-atunci ne confruntam cu o mare dejectie, daca nu e canalizata de talent.

Nu asta e subiectul acestui post, ci faptul ca o cautare simpla te duce la nume absolut ciudate. Daca poti intelege titlul blogului ca pe o caracterizare personala, cand vorbim de confesiunile si opiniile online, cand trecem la blogurile de business, problema se complica.

Din nou, doua ramuri:new-picture-281new-picture-27

new-picture-29

Una, blogul de companie. Clonand identic vizualurile de pe site, arata ca un alt site, poate doar putin mai dezghetat. Nume identic, nicio tentatie sa il citesti.

A doua, alter ego-ul, cum imi place sa il consider. Am vazut exemple de bloguri de business, dintre care doua m-au frapat, pozitiv, pentru ca aratau fie cultura din spatele unei organizatii, un spirit viu si jucaus care anima fatadele mari, liniile corecte si abordarile diplomatice, fie personalitatea, de la IQ la metehnele general umane, ale unui nume mare in management.  Ambele mi se par de valoare, pentru ca, in final, in loc sa repete ca un ecou palid si sordid notele de baza ale brandului, vin cu textura, culoare, imbogatesc personalitatea brandului si pana la urma il „vand” consumatorului intr-un mod mult mai autentic si mai digerabil. Respect.

La urma urmei, insa… Cand faci un blog de biz, fie ca vorbesti de o campanie neconventionala, fie ca vorbesti, pur si simplu, de un mediu de comunicare pe care il deschizi, profesional, din alt unghi decat conducta de emailuri stupide, cu un milion de prezentari STAS si limba de polistiren expandat (Doamne-ajuta, ca uneori mai vezi si probleme de armonizare cu cratima), la  urma urmei, un blog, ca si un brand, trebuie sa iti dea un value statement. Sa iti spuna ce ti-ar face el bine. Am cateva zeci de exemple in cap. Unul de contabilitate, in care m-am dus cautand info de taxe (mai la obiect decat PWC, zau), sau unul care spune ceva de un sertar de cotofana, in care vei gasi pietricelele pe care iti place sa le porti la gat, sau unul de comentarii politice, care declara ca asta este, dar nu isi aroga limbajul de agentie de stiri. Adica bucatele de realitate necosmetizata, vazuta de oameni care o inteleg, o compileaza si o raspandesc in lume. Care pot naste intrebari, relatii, business-uri si in cele din urma facturi achitate.

Asadar, daca e sa vorbim de business, spuneti-le, oameni buni, navigatorilor prin virtual de ce ar merita sa faca un click pe linkul acela. Si spuneti-o direct din titlu, pentru ca generatia Y nu mai sta prea mult pe ganduri.

Parerea mea.