somnul națiunii naște monștri


Trăiesc într-o țară în care știrile sunt ținute de divorțul unei curve de un moșneguț, căsătoria unui model cu proaspăta sa pradă smulsă din mâna soției deținătoare, iar parveniții cu 4 x 4 mă claxonează fiindcă vor să facă dreapta de pe banda din stânga și eu le stau în drum.

Lucrurile care păreau odată foarte simple și clare sunt, acum greu de detectat. Bunul gust e primul care ne-a dispărut. Fincă putem. Șortul de baie purtat pe stradă, cu papuci de plastec. Rochia fără umeri purtată cu bretele de sutien. Bluza albă cu sutien negru dedesubt. Clește de plastic peste un coc de teatru. TRicou cu spate decupat și garnitură de copci pe dantelă ieftină. Multe grătaare de poorc moort. Într-un amestec aiuritor.

Disprețul față de cei din jurul nostru. Mergând de la mâncare stricată, la servicii proaste, la afișe scrise cu nepăsarea și necunoașterea de limbă română a arogantului care nu se sinchisește să controleze un text pe care îl propune clientului, sau care e atât de incult încât nu poate formula un cuvânt corect. Aici, în exemplu, nu vorbim despre o greșeală tipo. Nu, nu e decât o mare mârlănie.

Să continuăm cu mostre de viol al limbii române.

Care e pluralu de la poker? Pokere, normal, frățioare. Incult patronul locantei obscure, incult muncitorul producător de semne . Who cares.

Pentru îndulcire, niște înduioșătoare mostre de publicitare și semnalistică oscilând între arta naivă și faliile temporale. Oricum, sunt mai interesante decât nunțile de un milion de euro cu babuini dansând, reclamele pe care ăștia ni le bagă la sonor mărit ca să ne intre bine în cap și violurile de la ora cinci.

O prietenă bine  plimbată prin mintea oamenilor spunea mai ieri că toate aceste lucruri care ne agresează treptat sunt echivalentul  execuțiilor publice din piețele mari ale Evului Mediu.

M-am simțit extraordinar trei zile fără televizor și laptop. Chiar dacă am dat de cele mai stupide metode de semnalizare =)).

Anunțuri

leac frumos


 

Într-un oraș în care plutesc, hâde, pe străzi prostia, mânia și mitocănia, ca Dementorii lui Harry Potter, ai uneori parte de puțină alinare.  Flash-uri de lumină, în locuri în care nu te așteptai la nimic spectaculos.

 Vechi și liniștit, cu aer de lăcaș de rugăciune uneori, exteriorul unei case bătrâne de pe lângă piața Victoriei a fost atent cultivat de o inimă știutoare. Locul destinat frumuseții trecătoare e înțesat cu cărți bune, nimeni nu vorbește tare și nu suntem obligați să aflăm detalii despre viața intimă sau conținutul frigiderului staffului, cum adesea se întâmplă prin ”saloanele” de frumusețe care au împânzit Bucureștii.

Lin, lent și continuu, timpul curge printre forme și materiale. Plutești printre formele visului și te dezmeticești, la final, când trebuie să scoți cartea de credit. Merită. E un loc cu suflet, ca un pansament peste rănile infectate ale unui oraș ce cu greu se va face bine.

Firma face afacerea


Umblând, laic, prin ținutul zilei de Sfântă Mărie am aterizat într-un peisaj în care brandingul naiv joacă un rol important. Pentru delectarea profesioniștilor și nu numai, am înșirat o seamă de mărturii.

Preumblarea s-a petrecut în Bușteni. Un orășel înțepenit între istoria comatoasă și nevoia de a trece mai departe. Am avut tot felul de flash-uri în memorie. E ciudat și nostalgic și duios, în toate felurile posibile. În imaginea alăturată, un bar defunct s-a transformat în loc de afișaj obraznic. Frrrrumos, domnilor agenți comerciali de la firme ce lumea nu mai poate să le-ncapă…

o zi în altă Țară


Uneori, te copleșește dorul de cei plecați. Astfel am decis ca această Sfântă Marie să o sărbătoresc altfel, fără telefoane și sms-uri și mese. Mi s-au alăturat colegi de breaslă și iată-ne, șapte oameni la ora șapte dimineața, adunați în dreptul casei de bilete de clasa a doua unde o funcționară, de altfel tare fericită de viața ei și zâmbitoare, ne livrează biletele dus-întors, cu viteză zen și cu probleme majore de calcul al restului pentru fiecare dintre noi. E un trip low budget, deși cfr-ul a scumpit biletele cu 18% (frate, în ce țară se acceptă scumpiri de felul ăsta care să nu se lase cu sânge pe trotuar?) așa că scoatem cei cinzeci și trei de lei de căciulă și fugim la trenul care pleacă la 7 și zece minute.  Ne așezăm și sună telefonul: era numărul opt. Îi spunem să lase biletul și să fugă la tren și, miracol, trenul o așteaptă, iar la 30 de secunde după ce se așează și ea pe băncuță, ne urnim lent.

Timpul și drumul curg invizibil, ne coborâm în aceeași gară din același orășel, ne oprim să ne luăm sucuri și ronțăieli și dăm piept cu monstrul: coada de la telecabină iese din clădire, o înconjoară prin spate și revine pe partea cealaltă. Trei ore și jumătate, spun specialiștii de prin partea locului. Începem să dezbatem dacă nu ar fi mai bine să ne ducem mai întâi la mănăstirea Caraiman, pe care am reperat-o și am conectat-o cu poveștile despre minuni auzite de la o prietenă care ar fi vizitat acest fabulos preot numit Părintele Gherontie. Intervine un Petruț îmbrăcat în roșu, cu semne de salvamont, care ne întreabă dacă nu vrem să facem turul cu jeepul în loc de telecabină. Socotim, ne costă doar zece lei în plus de persoană, iar unul dintre noi trebuie să șadă oarecum în brațele altuia. Entuziasm general: pornim. Paradoxal, Nissanul vânjos condus de piciorușul delicat, ușor tatuat al acestui băiat de munte blonduț, cu obrajii rumeni și un apetit sănătos pentru viață ne duce înapoi, spre Sinaia, de unde am venit, ca să poată ataca prin spate urcușul incredibil până pe Platou.  TElecabina, ne confirmă și el, ar fi durat trei ore.

De când nu am mai fost pe acest drum (nici nu vreau să număr anii) a apărut ceva asfalt până la intersecția spre Peștera, apoi continuăm pe un forestier care sună cunoscut, până la Piatra Arsă, care a crescut ca Făt Frumos, iar după ce trecem de indicatorul cu trecere interzisă, rezervație etc traseul devine unul extrem. Petruț conduce excelent, mașina se cațără ca un mic monstru metalic din piatră în piatră, în dreapta e prăpastia, pietrele din rinichi își găsesc o nouă configurație și, îmbăiați în adrenalină, parcăm la telecabină (”Vreți să vă duc până la cabană?” ”Nu, nu, vrem să mergem un pic pe jos. ..”) . Dau jos din brațe frumusețe de fată cu care am mers, stil plăcintă, tot drumul ca să încăpem toți opt în mașina de șapte și purcedem spre pietrele noastre dragi. Petruț ne așteaptă la două și jumătate să coborâm 😀

Ne oprim la fiecare siluetă, încercând să deslușim o memorie de megalit în forma erodată de azi. E soare, e vânt, miroase a iarbă și a curățenie, în ciuda sticlelor de plastic aruncate la tot pasul de mistrețul român. Paltonari de varii vârste și mărimi bântuie pe căile sacre ale sanctuarelor uitate.

Pe Calea Sacră ce urcă de la Peșteră ne oglindim în prima piatră rotundă, care e caldă și vorbește. Găsim Sfinxul, ne înfundăm în el ca într-o plapumă plină cu amintiri și inspirație, apoi mulțumim celor ce au lăsat acolo o Roată a Leacului, pe care o transformăm în altar improvizat pentru Mariile ce-au fost, Mariile ce sunt, Mariile ce au să fie. LUmânările noastre și bolul tibetan care îi cântă Sfinxului cântece demult uitate adună un al doilea cerc, exterior, de oameni care privesc, dar nu întreabă. Undeva, răvășiți de prea multă bere proastă, niște neni în șorturi penibile de plastic fac animație până când ceva mai mare și mai frumos ca ei îi urnește și îi mută.  Împărțim merindele locului sacru cu un prieten patruped dornic de orice, și mai ales de apă din bolul tibetan :D. Ofranda noastră a fost primită. Suntem însoțiți de corbi, singuri sau câte patru, în plutirea noastră către următorul altar. Pietre de tot felul, cenușii, albe, roz, microcristaline, calcaroase, gresii – un alfabet al Mamei Pământ care așteaptă cititorii să vină și să primească mesajele.

Deasupra, sus, o citadelă strălucitoare, albă, păzește acest Loc al Minunilor. De acolo parcă se scurg sute de ființe de lumină care țin locul curat.  De pe noi țâșnesc umbrele și durerile.

Încă un altar, și încă un altar. și drumuri și ființe. Și flori enorme de piatră pe ale căror petale pășim, copii în marea Grădină a Pământului.  De sus curge lumina, și nici nu ne gândim, într-atât încât după coborârea în patul Prahovei fețele noastre arată arse. Îmbrățișăm ultima Piatră și ne pornim, cu Petruț, înapoi, în jos, printre mașinile care au urcat prea mult ca să se poată descurca și sunt pe drum prea îngust ca să se poată întoarce.  Coloana se îngroașă pe măsură ce coborâm, plutind din vis în viață. Înapoi, în Bușteni, la poala telecabinei se vând cristale vopsite artificial, porumb fiert sau copt, kurtos kalacs, e veșnica amestecătură comercial-tradițională cu care ne-am cam obișnuit deja.

Urmăm pontul de la Petruț, care ne-a arătat o potecă ascunsă ce duce repejor tare la mănăstirea  părintelui miraculos. Locul e, într-adevăr special. Într-o boltitură a pereților de munți, străjuit de două piramide ascuțite de piatră care cresc până în creastă, se află un loc rotund, ca un buric de mamă de bebeluș. În centru, un brad retezat, spune-se, de un trăsnet crește de la mijloc în jos. În jurul lui, ca un cort otoman, din sticlă și lemn ușor a crescut, circular, o incintă. Pe tulpina bradului, căptușită în formă de coloană pătrată, au crescut icoane, iar eu am acum un deja vu al relatării acestui loc pe care, recunosc, l-am visat și l-am mai povestit încă o dată, tot în scris. Recipiente mari, severe, pline cu aghiazmă stau la îndemâna credinciosului venit să se topească în mai sus. Între brad și poartă, un iaz cu pești Koi poartă mii de monede și bancnote, dorințe care plutesc în așteptarea Universului care să le manifeste.  În stânga, o mare biserică e aproape gata, iar în dreapta, o bisericuță de lemn, de model maramureșean, încheie acest triptic paradoxal. În spate, chilii, chilii, chilii… Loc de retragere, de creștere, de tăcere. Florile luminoase, iarba perfectă, icoanele cu parfum grecesc și oamenii care pășesc moale, de parcă ar avea pe tălpi ceară caldă de albine, sunt completate de un mic colțișor cu un ponei și porumbei albi.

Știu că acest preot e foarte bătrân și nu primește așa, oricând. Dar una dintre prietene vine și ne șoptește secretul: e aici, poți merge să lași un acatist. Mă duc și scriu cum am învățat de la nepalezi: să nu te rogi pentru lucruri mici. Să te rogi pentru ceva mai mare, care cuprinde lucrurile mici. Mă rog pentru toate ființele înzestrate cu simțire, iar ochii albaștri, strălucitori ai părintelui se ridică din suferința trupului și mă cuprind cu lumina lor. Inima îmi explodează, nufăr verde cu tulpina crescută din șira spinării, și plec, lăcrimând, cu crucea de mir pe frunte, copleșită de o putere atât de mare, care sfidează un trup așa bolnav. STarea de grație durează până ce trecem de magazinașul cu icoane și obiecte bisericești, unde îl regăsesc pe dragul meu ARhanghel Mihail, și de potecuța ascunsă.

Levităm printre căsuțe inundate în flori, cu ghivece suspendate și dediței care cresc pe pereții casei și maci insoliți în miez de august, ca să ajungem la gară; locuri nu mai sunt, primim doar ștampilă pe bilete și mergem să bem o bere fără alcool sau cu. O tavernă de lângă gară ne lasă să așteptăm până la momentul critic, în care dau buzna în bucătărie în locul chelnerului și iau tot ce e de servit, inclusiv smântâna, ardeiul și salata pentru altă masă. Chelnerul e în viteză, derutat, dar paharele sunt din congelator, mâncarea e excelentă și lăsăm un bacșiș recunoscător. Mai e timp cât să sărim în tren, la propriu.

Locuri nu mai sunt pentru că ciudatul ăsta de accelerat are șase vagoane de dormit și două de oameni normali… Intrăm într-o etuvă în care detectezi aromele corporale ale tuturor, cei de lângă tine au băut tot drumul și vorbesc tare și nu au de gând să tacă, te muți mai încolo, trenul e un amestec de intelectuali care își citesc cărțile și își văd filmele pe laptop, și lume îndoielnică. Pe la Ploiești se mai eliberează, suficient ca să găsim și noi un loc pentru piciorușele și spinările obosite. Dar nimic, absolut nimic nu poate spulbera farmecul.

Am ajuns acasă. Pe treptele scării interioare șade o ființă mare de lumină, ca un fel de fluture imens, cu corp de femeie, făcut din celofan. E ultima viziune pe azi și încheie strălucit o zi absolut specială.

leaderul la 18 ani


Vineri, zi de vară până în seară: întâlnire surprinzătoare cu echipe foarte tinere care au venit să învețe cum să conducă oameni. Nu să îi administreze, ci să îi conducă.

Exercițiul de business: crearea, promovarea și vânzarea unui serviciu, în premieră  în Brașov.  De la idee la prestarea serviciului, programat pentru ora 3.30 pm și întâmplat în fapt 😀

S-ar putea crede că oamenii au lucrat până s-au istovit și au băut, pustnici în business, doar apă. Greșit. A fost distracție, și frustrare, și exaltare, și plăcintă cu fructe de pădure.

A fost tensiune, și fricțiune, și dans, și cântec asortat cu strigături la megafon. Au cam fost de toate, iar acești copii au înțeles cât de complexă e conducerea unei echipe. Și nu conducerea prin forță sau autoritate, ci cea prin inspirație. Model. Implicare.

Am promis celor două echipe, pe care le-am numit aici, pentru motive de confidențialitate, echipa roz și echipa galbenă, după culoarea notițelor pe care mi-au transmis  feedbackul lor, o mini radiografie.

Ceea ce este important de înțeles e listat mai jos 😀

1.  Să comparăm primul calup de feedback – echipa roz-  cu al doilea – echipa cu bilețele galbene. Ce se remarcă imediat e că oamenii care au ”învins” în simulare au scoruri semnificativ mai mari la satisfacția față de rezultat. Logic, au câștigat, deși, dacă ne uităm la contul de profit și pierdere, ambele echipe au terminat ”în roșu”, din cauza costurilor suplimentare produse de compensarea pe ultima sută de metri a planificării deficitare.  În grafic, barele albastre.

2. Trecem la coloanele roșii: procesul. aici delimitarea este mai fină, dar tot echipa cu bilețele galbene arată scoruri mai bune. Oamenii au fost mai fericiți de modul în care i-a lovit basculanta proiectului dur, cu termene groaznice și efort imens.  Încă un lucru de remarcat: echipa galbenă a avut scoruri mult mai omogene decât cea roz, ceea ce arată o implicare relativ egală și o distribuție mai bună a sarcinilor și comunicării.

3. Coloana verde este o medie per echipă a imaginii liderului practicant versus lider ales. Adică arată în ce măsură liderul a fost lider. Cu cât e scorul mai mare, cu atât liderul a condus mai mult. Cu cât e scorul mai mic, cu atât e leadershipul mai difuz. Echipa care a câștigat simularea are un scor care arată că răspunderea a fost mai împărțită, fie că s-a delegat, fie că oamenii și-au asumat-o. Comentariul meu aici este următorul: niciunul dintre modele nu e greșit, dar depinde în ce fază se folosește. Un lider care conduce el/ea totul e bun în perioade în care se pornește o afacere sau se efectuează o schimbare profundă, cu alte cuvinte când trebuie stabilizat un model de afaceri. Liderul respectiv va fi, însă, epuizat după încheierea start-up-ului sau încheierea proiectului care schimbă afacerea. Al doilea model, în care conducerea e mai difuză, e extrem de bun pentru firme mature, unde lumea știe ce are de făcut și poate prelua parțial sau temporar conducerea pe proiecte. Avantajul acestui model este că angajații sunt mai motivați când li se acordă încredere odată cu răspunderea, iar liderul are mai puțin de coordonat și mai mult de creat business nou.

Am lăsat intenționat numele în grafic, pentru că publicului larg ele nu îi spun nimic, dar e interesant pentru cei care au condus, într-un fel sau altul, să vadă cum au interacționat cu persoanele cu scoruri mari și cum au interacționat cu cele cu scoruri mici. Pariez că pentru cei din urmă au existat fie conflicte, fie proastă comunicare.  Aici e timpul pentru ultima concluzie: să ai grijă să îți distribui, ca lider, atenția, astfel încât să nu rămâi deconectat de la ce simt, vor și fac oamenii tăi 😀

Nu îmi rămâne decât să spun că am fost plăcut impresionată de potențialul, energia, inspirația și creativitatea unei grupe atât de tinere (deși asta s-a văzut și la capitolul răbdare și putere de a îi asculta pe ceilalți) și să le spun celor de la Leaders că le mulțumesc pentru încă o porție de speranță și optimism pe care mi-au administrat-o…

inovație și gândire laterală


Cum transporți o floare de carton de un metru diametru într-un smart care are un portbagaj cât dimensiunea maximă de bagaj de bord?

Păi cam așa. De fapt, cred că e o bună definiție a inovației. O schimbare mică, dar care produce calitate multă, într-un proces altfel bătătorit, și care necesită gândire out of the box. În cazul de față, evident, floarea nu încăpea în portbagajul de Smart. Nici pe locul din dreapta, pentru că ocupa jumătate din locul șoferului 😀

Așa că am început să o rotesc prin habitaclu (aveam experiență de când am cumpărat două biciclete nepliabile de teren, care au încăput, așa, cu tot cu roți și ghidoane, în Peugeotul meu drag) și, ce să vezi, nu încăpea decât pe acoperiș 😀 așa că am proptit-o în parasolare și iată. Șade singură.

Într-o notă mai serioasă, după ce am luat toate certificările de gândire laterală, pălării și alte creativități de la de Bono, ajung la aceeași concluzie de fiecare dată: ca să produci o schimbare de impact mare și pozitiv într-o chestie care deja se face tradițional într-un fel, trebuie să accepți că vei călca în picioare cel puțin o regulă.

Majoritatea organizațiilor au o regulă care zice ”nu așa facem noi lucrurile pe aici”. Din păcate, acolo sunt cele mai multe bătături pe care vei păși. DAr dacă nu ești cel puțin treizeci de secunde nebun și nonconformist nu vei găsi nimic la capătul oricărui proces de inovație, oricât de organizat și metodic ar fi el. Îți trebuie acea privire insolentă a copilului care întreabă ”dar de ce nu?”, asumarea creșterii capitalului tău de vinovăție în fața organizației, echipei, clientului… apoi e posibil să ai, în fine, o scânteie la bujia care va porni pistonul care va împinge arborele cotit care va urni tărăboanța pe care te străduiești să o scoți, ruginită, din parcare și din praf.

Inovatorii sunt, cel mai adesea, arătați cu degetul. Și recunosc, uneori obosesc și zic ”bine, facem cum zici tu” deși știu că e o prostie, sau că nu va atrage atenția de care e nevoie, sau că trebuie o cu totul altă soluție.  E o condiție de Don Quijote a marketerului. Și uneori umbra morilor de vânt e mare. Apoi, în dimineața următoare, găsești locul pentru un POSM supradimensionat: pe capotă. Și soarele e la locul lui, pe cer.