Începe anul cu ceea ce îţi doreşti cel mai mult


Luna este astrul emoţiilor, reflectă obiceiurile noastre, bune sau mai puţin bune, şi latura potenţială. De aceea, din vechime, perioadele de Lună Nouă şi Lună Plină au fost folosite pentru recoltă, respectiv pentru plantarea seminţelor, iar focurile şamanilor luminează fiecare asemenea fază a lunii din timpuri de mult uitate şi până în prezent. 

Anul 2014 începe cu o Lună Nouă: timpul plantării. Iar asta se referă nu doar la grâu, ci şi la intenţii: acesta este cel mai bun moment din ultimii ani ca să ne stabilim o dorinţă de evoluţie personală şi să trimitem în Univers „comanda” manifestării ei. Puteţi începe anul într-un fel fundamental diferit, profund, semnificativ pentru tot ceea ce urmează să se întâmple… şi iată cum:

După şampania de douăsprezece noaptea, aşezaţi-vă şi gândiţi-vă care este acel obiectiv pe care vi-l doriţi până în fiecare celulă şi atom al corpului, până în cel mai adânc cotlon al minţii. Luaţi ceva de scris – puteţi face asta în grup, ca prim act semnificativ pentru anul care tocmai începe – şi notaţi, cu grijă, ce anume doriţi. Câteva menţiuni despre însemnare:

– e important să scriem ce ne dorim, pentru că aşa căpătăm claritate.

– scrieţi totul ca şi cum deja se întâmplă. Vizualizaţi „filmul” realizării dorinţei, simţiţi sentimentele care însoţesc această împlinire.

– referiţi-vă doar la voi. Dorinţa nu trebuie să încalce liberul arbitru al nimănui: dacă ea se referă la cineva, ceea ce scrieţi va adresa schimbările comportamentale proprii care să poată influenţa relaţia cu persoana respectivă. 

– verificaţi „cu inima” dacă ceea ce aţi scris e corect. Cum facem asta? Simplu. Simţiţi o stare de bine şi de bucurie după ce aţi scris-o? Atunci e bine.

– atenţie la cuvinte. Ce scrii, aceea ţi se întâmplă. 

Gata? Aţi scris? Contractul vostru cu Universul tocmai a fost ştampilat, scanat şi trimis prin email pentru îndeplinire. Şi, ca la orice contract, odată încheiat nu stai să îl reciteşti tot timpul, ci aştepţi să se întâmple. Cu credinţa că el se va întâmpla în momentul optim. Exact aşa: luaţi hârtiuţa, împachetaţi-o frumos, puneţi-o într-o cutiuţă, la capul patului, şi aşteptaţi fără să vă mai gândiţi ce scrie acolo. Detaşarea de obiectul dorinţei este o condiţie esenţială pentru manifestare. 

Puteţi încheia ceremonia plantând ceva – un bob de fasole, o sămânţă de floare, un căţel de usturoi 🙂 sau aprinzând un foc care va arde tot ce e vechi ca să facă loc energiilor noi, proaspăt invocate prin bileţelul vostru.

Şi aşa va fi . 

Reclame

de dragul criticii


Iarăşi mi-a ridicat mingea la fileu un comentariu care revarsă ceva resentimente ţinute sub presiune, şi ultimele zile mi-au arătat cât de nefericit poate fi cineva care e veşnic nemulţumit.

Din experienţa mea, cinci sunt motivele pentru care suntem nefericiţi, şi cinci sunt şi metodele de a ieşi din cercul vicios al degetului care acuză.

1. De câte ori arăţi cu degetul, aminteşte-ţi că împrejurarea cu care te confrunţi e un fel de oglindă care îţi arată o direcţie de lucru cu TINE . Cei care sunt tentaţi să critice permanent ascund în interior o deficienţă, o suferinţă, o traumă…  Nemulţumirea constantă, ca stare generală, este o sursă sigură pentru alterarea în sens negativ a experienţelor noastre. Cu cât mai nemulţumiţi, cu atât primim lucruri care să ne nemulţumească.

Critica e strâns legată de un standard care nu e neapărat împărtăşit de celălalt. Metoda de a ne descotorosi de năravul neplăcut al criticii este să ne concentrăm pe ceea ce e bun. 

2. Judecăm şi etichetăm cu mare plăcere. Superioritatea falsă din care provine năravul de a judeca este un exemplu foarte puternic de produs al ego-ului. Energia pe care o îndreptăm către cel judecat vine înapoi şi iată cum ecoul ne arată ce anume e imperfect la noi… Şi de aici şi metoda. De fiecare dată când îţi vine să judeci (de exemplu, să pui pe un serviciu eticheta de preţ nejustificat de mare) spune mai degrabă ceva care se referă la tine: nu mi-l pot permite, dar poate o să am mai mulţi bani în viitor şi atunci o să pot.

3. Învinovăţirea: degetul acuzator spune că există întotdeauna un motiv exterior de frustrare sau unul interior de auto-acuzare. Uităm, de fiecare dată, că primim ceea ce am cerut, într-un fel sau altul. Înlocuiţi învinovăţirea cu o observare liniştită, curioasă, care doar investighează ceea ce se întâmplă. Un caz particular este Vina. Dacă şi cu parcă s-au urcat în barcă: ne întoarcem în trecut şi ne punem singuri la colţ pentru asta sau aia, şi oftăm gândindu-ne că dacă am fi făcut altfel ar fi fost mult, mult mai bine. Dar lucrurile s-au petrecut, apa a trecut pe sub pod, şi trăim consecinţele acţiunilor noastre. Aşa că metoda este să ne uităm la situaţia actuală şi să decidem ce e cel mai bine de făcut pornind de la starea prezentă de lucruri.

4. Condamnarea. Ţintuirea pe cruce. E prost, e incompetent, e rău intenţionat. Sau, mai rău, autocondamnarea. Nu pot, nu ştiu. Dă un „delete” la oricare dintre propoziţiile de felul ăsta şi înlocuieşte-le cu „atât poate el” sau „învăţ din ce în ce mai mult”.

5. Bârfa. Ei bine, da, după ce îi ţintuim pe oameni pe stâlpii unor lipsuri pe care noi le percepem (nu înseamnă că sunt şi reale), mai vorbim şi cu alţii despre asta. Sau le spunem celorlalţi ce incapabili, rataţi şi incompetenţi suntem chiar noi. Bârfa despre noi e mai dăunătoare decât bârfa despre ceilalţi. Reţeta? simplu. Ţineţi-vă gura.

Şi dacă vreţi să vă apucaţi de chestiile astea, stabiliţi-vă pentru fiecare un interval de 3 săptămâni de lucru…. să se dezveţe mintea de năravurile neplăcute. Apoi evaluaţi ce se întâmplă în viaţa voastră. În cel mai rău caz, schimbări pozitive. În cel mai bun? Miracole.

Brand experience de şanţ


E o zi de lucru ca oricare alta… vin către casă, e aglomerat, intersecţie în T, am prioritate. O maşină de agent de distribuţie colantată complet cu imaginea berii Burger şi un număr de Bihor 08…. îmi taie cu graţie calea. La volan, o domnişoară blondă vorbeşte la telefon şi nu răspunde la flash cu scuze de vreun fel – nici cu avariile, nici cu vreo mânuţă ridicată. Poate la Bihor nu se poartă comunicarea între şoferi.

Sângele meu de fost şef de flotă se revoltă. Pe fundul maşinii e o adresă de pagină de internet pe care, când o deschizi, scrie în construcţie. Mă cuplez la 380 de volţi şi a doua căutare pe internetul mobil furnizează un număr de centrală. Nu zic care, dar deja e previzibil cine e firma mumă. Îmi răspunde o domnişoară ameţită, care spune un alt nume de firmă, cer cu persoana care se ocupă de flota de maşini (of, am folosit cuvântul „flotă”) şi îmi spune că nu există aşa ceva. Întreb de cine se ocupă de agenţi, mi se face legătura şi urmează conversaţia aiuritoare de mai jos:

– Bună ziua, dumneavoastră vă ocupaţi de flotă?

– Nu.

– Dar de agenţi?

– Ce vreţi să ştiţi?

– Am în faţă maşina unui agent de la dumneavoastră, care face măgării prin trafic.

– Păi de ce mă sunaţi pe mine? Sunaţi la poliţie!

– Nu vă supăraţi, este o maşină branduită cu marca dumneavoastră de bere.

– Şi ce dacă? Dacă a făcut ceva, sunaţi la poliţie. Dumneavoastră ştiţi la CINE aţi sunat? Aţi sunat la COMERCIAL! (şi o spune de parcă aş fi sunat direct în biroul personal al Papei Francisc).

– Pe dumneavoastră nu vă interesează cum este reprezentat brandul Burger? 

– Eh, doamnă, Tarzani de şosea…

– În cazul ăsta, mai degrabă o Tărzăniţă.

– ce să facem… aşa conduce românul…

Discuţia nu duce nicăieri, este evident.  Nu vreau să fac nicio asociere cu marca-mamă, care face băuturi cu chimicale. În timpul dialoigului, maşinuţa de Burger trage pe dreapta, lângă un minimarket de sat, ca să ia banii şi să mai facă o comandă de bere la doi litri pentru oameni cu bani puţini. 

Omul de la telefon, care reprezenta comercialul, cum vorbea el despre apoteoza funcţiilor într-o companie, era complet interesat de vânzări şi nu-l durea nici măcar în cot de ce fac maşinile lor, pe care s-au dat bani buni, de vreme ce erau înregistrate în judeţul mamă, alţi bani pe brandingul maşinii… Sunt sigură că nu am nimic în comun cu targetul acestei mărci, care merge pe jos, iar dacă conduce, cel mai probabil e vorba de o Dacie papuc second hand.

Berea e de doi lei, şi marca e tot de doi lei, ca să nu mai vorbim de comercialul de un leu cin’zeci. 

O scriu pentru tine, cel care o citeşti, pentru că ei sigur nu se sinchisesc să îşi evalueze imaginea pe canalele new media.

Sfântă Mare Inerție


Grafitul este un material ciudat. Deși „se poartă” ca un metal şi conduce căldura şi electricitatea, e moale, se foloseşte ca alifie şi complet inert.  Pare ciudat că tot ceea ce se întâmplă „rău” împrejurul nostru are, la origine, sâmburele de inerţie. 

Pe toate mediile de comunicare se strigă împotriva proiectelor cu potenţial de dezastru ecologic sau geologic, de tip Roşia Montană şi Chevron. Proiecte care au ajuns în atenţia publică în momentul în care se aflau în prag de demarare, după ce au trecut toate pragurile aprobărilor şi autorizaţiilor…

Ne plângem de guvern, după ce 70% dintre noi nu s-au dus la vot, măcar ca să îşi anuleze buletinul de vot. O inerţie care seamănă cu zicerea cinică de dinainte de 1989: mămăliga nu explodează.

Mai mult, inerţia se trage de la nivel individual. Suportăm şefi abuzivi, salarii mult sub limita demnităţii, parteneri care nu doar nu ne iubesc, ci practică violenţa verbală, izolarea financiară şi, din păcate, uneori, vătămarea fizică. Scopul? Controlul. Ne simţim controlaţi, victime ale unei situaţii care pare să ne depăşească.

Departe a de a fi un elogiu pentru activismul exagerat sau chiar violent, gândul  dintre rânduri arată cu degetul spre tentaţia de a ne alege poziţia de victimă.  Hipnotizată de suferinţă, într-un fel de sindrom Stockholm, îşi urmăreşte agresorii fără să reacţioneze. 

Le permite să îi încalce, treptat şi invaziv, Linia de Argint care zice „până aici, pentru că de aici începe compromisul cu valorile mele fundamentale”. Şi asta nu pentru că suntem cârpe, ci fiindcă ne e frică, tare frică, să nu pierdem ceva fundamental. Iubirea celuilalt (ce fel de iubire are cineva care urlă la tine? sau care îţi controlează telefoanele?), sau acceptarea socială a lipsei de opţiuni. Unul dintre inamicii noştri principali este  românescul „merge şi aşa”, care ne-o fi asigurat rezistenţa pe perioada urgiilor istoriei, dar e clar un obstacol împotriva progresului nostru ca popor.

Mobila care şade într-un colţ, frumos, are o destinaţie clară: târgurile de artă. Nu vieţile noastre. E timpul să schimbi ceva, e un moment bun, începe un an nou… deci ce vrei să schimbi?

Biletul roşu


Îmi plac mult tradiţiile care îmbină tehnicile de reprogramare personală cu practicile ceremoniale. Cred că Magia aceea caldă, bună şi adevărată există, iar creatorii ei suntem noi. biletul roşuProbabil aţi auzit despre tot felul de metode în care putem face visele să aterizeze în viaţă, iar cele orientale mi se par foarte potrivite pentru subconştientul nostru de europeni.

Lucrând într-o seară cu un grup, am folosit metoda biletului roşu. Ideea este să îţi scrii intenţia pe bilet şi să parcurgi o practică de încărcare, conştientizare, fixare şi detaşare faţă de obiectul dorinţei. Nu e scopul acestei postări să facem asta, iar pentru cei care doresc, vă spun de pe acum că o vom parcurge în ultima joi din anul 2013.

Ceea ce s-a întâmplat a fost că aveam şi eu un bilet roşu. Pe care m-am tot gândit ce să scriu. Fiecare dintre noi are scopuri şi aspiraţii personale în viaţă şi toţi avem lucruri la care vrem să mai muncim ca să le putem materializa. Şi, parcurgând lista care îmi poate alimenta sufletul, sau realitatea imediată, nu am putut scrie nimic pe bilet.

Am realizat că biletul roşu perfect, dar perfect, este cel pe care nu scrie nimic. Fireşte că am un obiectiv mare, final, general. Nu avea ce căuta pe bilet. Iar cele mici, intermediare, particulare parcă nu se puteau califica la alegerea pentru biletul roşu. Şi atunci…. ce ar trebui să scrie pe Biletul Roşu? Probabil subtitrarea biletului meu gol este că accept cu încredere şi primesc cu bucurie toate cadourile pe care mi le face Viaţa, Universul, Dumnezeu, pentru că ştiu că, după ce dezleg fundele şi despachetez aceste cadouri, o să ştiu ce să fac cu fiecare dintre ele. Fie că sunt clipe de durere sau de extaz, fiecare dintre ele e util pentru ceva. Nu primim niciodată piese de rezervă, şi talentul e să le poţi integra, folosi, pune la lucru pe fiecare dintre ele în maşinăria enormă care se numeşte EU şi la care lucrăm, neobosit, din clipa în care am luat prima gură de aer ca să ne pregătim de primul ţipăt. Grozav ar fi să putem mulţumi pentru fiecare dintre aceste cadouri.

Ador biletul meu roşu.