Când oamenii apar mari şi luminoşi

Uitându-mă prin imaginile de pe internet, în care apar reprezentări din ceremoniile ayahuasca, văd foarte multe elemente comune cu ceea ce am văzut şi eu. Imaginile apar ca fulgerări sau viziuni mai lungi, dar toate au în comun sclipirile luminoase şi temele fractalice, repetitive.

A treia ceremonie nu face excepţie. Realitatea începe să îşi dezvăluie vibraţia,  iar traseele vibratorii devin din ce în ce mai luminoase: se vorbeşte mult despre „matrice” sau reţea. E ca şi cum Pământul ar avea, la fel cum avem şi noi, meridiane energetice, a căror vizibilitate este perceptibilă pentru cei care văd în afara spectrului obişnuit sau pentru cei aflaţi în stări de conştiinţă extinsă.

copyright Andra ŞtefanLa fel de vizibile sunt şi tiparele desenate de Ayahuasca – un fel de linii care evoluează într-un labirint geometric, complicat, şi pe care tribul Shipibo le-a folosit ca pe un fel de portativ, pe bucăţi de pânză, ca să îşi amintească icaros-urile primite din vechime şi purtate până azi.

Stau pe salteaua mea, după ce am beneficiat de un shot concentrat (văd că Funi ne-a trecut la categoria „avansaţi”, efectul este mult mai rapid şi mai intens. Viziunile vin la pachet cu ameţeala şi, în timp ce transpir rece de ud nu numai hainele de pe mine, ci şi cearceaful care mă înveleşte, simt activitate în vertebra dorsală care s-a deplasat la accidentul de maşină pe care l-am avut la 16 ani (sau – mai degrabă – în discul intervertebral), în timp ce zona dintre sprâncene îmi bâzâie ca un vibrator. Al treilea ochi se deschide la viziune şi primul lucru pe care îl zăresc e un dragon mare cât un dog german, zburând prin templu. E tare drăgălaş: alb, cu tonuri de roz şi bleu, şi are urechiuşele ca nişte aripioare de liliac. Tot ca de liliac sunt şi aripile propriu-zise. Mă întreb ce trăsnaie mai e şi asta: dragon şi drăgălaş sunt doi termeni în contradicţie… dar se pare că există şi din ăştia, mici şi pufoşi.

În timp ce judec asta, în centrul construcţiei care ne adăposteşte se deschide o uriaşă gaură de vierme, aurie. ca partea finală a unui trombon. Siluetele s-au deformat, şamanii par foarte înalţi, până la acoperiş (cred că vreo trei metri şi jumătate sunt până acolo) iar deasupra capetelor oamenilor se văd mici portaluri, ca nişte norişori perfecţi, eliptici, violet foarte deschis. Nu am timp să merg mai departe  cu explorările, pentru că, din nou, cineva are nevoie de ajutor, iar şamanii vor să înţeleagă ce spune. O energie grea, moartă, curge pe icaros-urile lor, şi îmi dau seama că este o descărcare majoră a ceva vechi şi nu prea simpatic. Şi, în timp ce îngenunchez şi iau persoana în braţe, din spate, ajutând la focus şi eliminare, madrecita mă învaţă iar cum să lucrez. Mă trezesc făcând lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată, pentru că văd unde e energia grea, cum se mişcă şi ştiu cum să ajut. În ceremonia asta şi toate care au urmat, suflurile şi respiraţia devin vehicule de concentrare şi mişcare a obiectelor subtile prin corpul celui cu care lucrez.  Lângă noi, M. simte nevoia să ajute. Energia e aşa grea, că îl rog să nu intervină, îi văd, însă, ramurile şi rădăcinile, de parcă ar fi un copac într-o reţea care ne învăluie şi ne protejează. Dureri şi suferinţe curg, uleioase, ca nişte limacşi uriaşi, negri, în afara corpului de lumină care se odihneşte în braţele mele, şi simt acelaşi tip de conexiune maternă. Spre surprinderea mea, conexiunea funcţionează în ambele sensuri, simt buzele şoptind pe pieptul meu „mamă” şi accept, onorată, acest rol temporar în actul de vindecare.

Şamanii lucrează două ceasuri pentru curăţenia asta generală de vară, timp îi care îi asistăm, respirând împreună ca în tantra, împingând energiile dense afară. Îmi dau seama că seamănă cu o naştere, dar e una de alt fel, pentru că ceea ce iese nu e luminos. I. mă susţine şi mă ajută de pe partea cealaltă, trimiţând bile luminoase pe care le văd şi ceilalţi. Suntem într-o peliculă sci-fi în care visăm, cu toţii, acelaşi vis. Un început uluitor de zi, căci iar e două dimineaţa, ceremonia se termină cu dans, din nou, şi – parcă eliberaţi de intensitatea suferinţei de mai devreme, la care, vrând-nevrând, am participat cu toţii, dansăm nebuneşte, forme albe, luminoase, înţelegând ce înseamnă „lightness of being”. Subiectul principal al ceremoniei este purtat cu grijă până în pat, un al doilea val de ayahuasca urmează să pornească încă o etapă de experienţă. Ne bem ceaiul de lemongrass, ne mâncăm bananele şi ne scufundăm într-un somn scurt şi profund.

Nu apuc să dorm cine ştie ce… ayahuasca mă trezeşte ca să îmi spună ce avem de făcut la Macchu Picchu. Cum să ne orientăm pe direcţiile cardinale, ce fel de energii sunt acolo, ce tip de ceremonie. Îmi spune: Iubirea supremă aşteaptă să se manifeste. Energia noastră va întâlni Gloria Dei. Mă trezesc ca să notez toate lucrurile astea şi să pot medita pe ele… căci e de meditat. De dimineaţă, imediat după răsărit I. nu mai are stare şi mă trezeşte cu un ceai bun şi cald, cu miere şi lapte de soia. Efectul ceremoniei nu a trecut încă, formele vibrează, alb, în jurul fiecărui contur fizic se mai vede încă aura fină, străvezie, luminoasă, şi plutesc între vis şi ceea ce numim realitate.

E zi de serbare, de la mulţi ani. E lună plină. Ne bucurăm de o plimbare cu barca, în căutarea delfinilor, care nu sunt de găsit. Spre deosebire de Rio Negro, din Brazilia, unde prezenţa lor e tradiţională, aici, pe Manati, în Peru, îi poţi vedea când apa e mare… iar acum a scăzut mult. Îi căutăm, îi chemăm, îi aşteptăm, Funi ne face pe plac, dar ne întoarcem dezamăgiţi. Râul ne compensează cu privelişti incredibile, în care cerurile şi copacii se oglindesc în apa perfectă, plană, aşa că primim măcar aceste imagini ca pradă de expediţie, şi nu ezităm să le imortalizăm. Ce nu se poate prinde, însă, în poză este senzaţia copleşitoare de libertate şi de spaţiu pe care ţi-o dă lunecarea pe apele netede, sub cerurile cum numai aici, în Amazon, am văzut.

Reveniţi la vatră, punem de o Ceremonie a Focului, căci e lună plină şi avem o grămadă de dorinţe scrise pe bileţele sau ditamai hârtiile. Îmi amintesc de sfatul unui maestru tibetan: nu îţi pune dorinţe mici. Pune-ţi una mare, care să te includă şi pe tine… Le citim, cu sârguinţă, le încredinţăm Focului pentru manifestare, şi cântăm, cântăm, din ce în ce mai româneşte, de La Mulţi Ani şi Altădată O S-o Facem Şi Mai Lată :D, spre disperarea canadianului din dotare, care nu înţelege cuvintele şi nici de ce ne distrăm aşa vârtos.

E seară moale, caldă, ne retragem în căsuţe, se aude ceva comoţie la A. şi mă duc să văd ce s-a întâmplat: mi se raportează un şoarece sinucigaş, care a plonjat – probabil, accidental – de pe acoperiş pe podea… Suntem înconjuraţi de Viaţă, nu e nimic de făcut, doar de păstrat umorul şi de mers mai departe.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s