Zburând Acasă

20180214_203518Obstacolele sunt, toate, teste. Primul s-a întâmplat de dimineață, la aeroport. Ne-am bucurat de tariful extraordinar de la linia aeriană care urma să ne zboare la Kathmandu contra biletului de 362 euro plus bagaj – un preț imposibil cu un avion de linie, care te duce la fel, cu ceva mâncare în plus, cu 800 de euro. Dacă lipsa mâncării era de anticipat, politicile stranii – nu. Stomacul meu, lovit de criza de bilă de săptămâna trecută, m-a făcut să îmi gătesc un spanac cu orez la caserolă, căci nu dorește decât mâncare ușoară… În schimb, linia aeriană îți cere să prezinți, fizic, cardul cu care s-a făcut plata online :). Biletul meu a fost plătit de altcineva, iar apoi cardul respectiv s-a anulat, din cauza unei fraude. De la check in suntem, imediat, transferați, cu tot cu cardul tăiat în bucățele, către supervizor, care dă telefoane în call center să prezinte situația. O altă familie, în aceeași situație: telefon, vino cu cardul, vine cardul, nu e cardul cu care s-a plătit…

Destul, îmi spun. Invoc. Brusc, privirea doamnei de la ghișeu care spunea că nu acesta este cardul, se schimbă. Nu se mai uită în ecran, ci privește, lipsită de expresie: ”cardul este bun. Mergeți”. Mulțumesc Însoțitorilor, care întorc situația într-o clipă, Mulțumesc. Totul s-a realiniat. Toată lumea a ajuns. Toată lumea și-a făcut check in. Avionul pleacă și aterizează la fix.

Dubaiul pe care îl știam a crescut mare. Spectaculoase nu sunt doar construcțiile, ci și căile de comunicație: au crescut autostrăzi cu bucle și pasaje. Rețeaua uriașă  se repede din toate direcțiile, ca un ghem aproape plan, înconjurând turnul falic, disproporționat, care a câștigat competiția globală pentru ”cel mai”. Aterizați, ne repezim la un lichid cald. Din fericire, Paul e acolo și mă bucur de un ceai și un millefeuille de Dubai, care nu are nicio legătură cu cel de Băneasa 😀 . Limonada e foarte acră și foarte dulce, o diluez cu apă din sticla de doi dirhami și viața începe să se coloreze în roz. Distanța dintre avioane, sigură pentru cazul vreunei întârzieri, e lunguță pentru punctualitate, așa că hălăduim prin duty free ,cu țigări ieftine ,parfumuri grețoase, Subway, McD și KFC. Smoothie-urile cu fructe sunt 13 euro… se mai ațipește pe scaune, într-un peisaj suprarealist în care, în această placă turnantă asiatică decorată de costume exotice ,mulți dorm pe jos.

Pe drumul spre toalete, mă întâlnesc cu camerele de rugăciune, segregate pe sexe. Deși la intrare este afișată interdicția de a dormi acolo, văd un nene care s-a înfășurat bine într-o pătură și își reîncarcă bateriile. Un altul își citește mesajele de pe mobil, în timp ce al treilea își citește rugăciunile din cărticică.

Dubaiul este la jumătatea distanței de zbor la Kathmandu, ne așteaptă încă cinci ore până la destinația mult râvnită. Ne urcăm, în dimineața caldă de deșert, în al doilea avion și parcurgem peisaje aride , ne apropiem, ne apropiem… și primim o oră de rotație – aeroportul e prea mic, avioanele sunt puse în coadă de așteptare… Învăț pe dinafară cercul, fiecare detaliu al peisajului muntos de pe marginea găleții cu orașul și pare că timpul s-a lățit enorm pentru nerăbdarea mea.

Ca de obicei, când te resemnezi apare și soluția. Aterizăm și trecem printr-un proces apocaliptic de viză, fără indicații, cu patru stații a cărăr ordine nu o cunoaște nimeni, cu cozi, cu peste o oră pierdută, din nou. Du-te să completezi o cerere electronică, de care nu ai nevoie dacă ai foto la tine… plătește taxa… mergi dincolo pentru formular… stai la încă o coadă pentru a trece, în fine. Apoi caută bagajul și mai stai la o coadă la care se verifică dacă bagajul este, într-adevăr, al tău. Ies prima și țâșnesc ca să îl caut pe Tashi. Ne așteaptă, răbdător, cu două minivanuri impecabile. Ne adunăm, ne îmbarcăm, constat cât de mult loc ocupă bagajele și, iată, în fine, intrăm în traficul infernal și prăfuit din Kathmandu. Din mers, văd câte clădiri sunt dărâmate. Pe alocuri, încă zac grămezi de cărămizi, martore ale urgiei de acum trei ani.

20180216_204121Suntem morți de foame, așa că ne repezim la restaurantul casei de oaspeți a mănăstirii, care gătește niște nebunii vegane delicioase, și abia apoi putem da fuga să facem prima tură de stupa. Respir. Am venit Acasă. Mirosul de tămâie tibetană, rotația hipnotică a mulțimii, acum, în prag de An Nou, lămpile de unt aprinse pretutindeni și prezența magică a stupei reconstruite după cutremur mă plonjează într-un continuum temporal, în care cei șapte ani de absență de aici se simt doar ca un hiatus, ca o expirație. Inspir și, în timp ce magazinele se închid, unul câte unul, încep să amețesc.

 

Citește și

Ajun de Losar

Reclame