Mai Sus de Lume

13892302_1430699480277427_8721723106602098489_n

În sătucul mic de la poalele Muntelui celui Mare ne așteaptă, pe masa uriașă de lemn din lobby-ul Pelerinului, un mic dejun cu care ne-am obișnuit deja: iaurt cu fructe, miere de la stăpânul locului, gemuri de toate felurile, croissanți și pâinea brutarului frugal (când mai ceri, observi că nu mai e, căci Sanctuarul, cum îi spun stăpânii, a rezervat doar două pâini pentru dimineața asta…), cafea și ceaiuri de felurite feluri. Astăzi le sosesc oaspeți, noi nu mai avem loc, așa că omul ne deschide casa fiicei lui… delicios amenajată, conține chiar și mașină de spălat, patru oameni stau comod aici.

13895596_1430698590277516_4245720647607253964_nOdată rezolvată problema cazării și mutate toate ciorcioboatele de colo dincolo, suntem gata să purcedem… câteva serpentine mai sus se întinde, civilizat, o parcare mărișoară, la poala muntelui încununat de cetatea care a avut nevoie de opt luni de asediu pentru a cădea.

Mă  uit sus… sunt încălțată cu adidași, cu o condiție fizică ușor ameliorată de luna și jumătate de sală la care m-am înscris, dar departe de o formă ideală. Oare o să pot urca?

Montsegur a reprezentat o depășire a limitelor, un test de rezistență și de compasiune. Am văzut oameni care, odată ajunși sus, s-au prăbușit plângând, care pentru că a depășit frica de înălțimi, care pentru că, pur și simplu, a reușit să ajungă (am văzut pe cineva cu cârje, ca și pe un omuleț care a urcat în picioarele goale, cu o tobă, ca să își inspire grupul). Înainte de a vorbi despre loc, vreau să vorbesc despre oamenii care aleg să vină aici, mânați de ceva mare și luminos. Nostalgia catharilor? Probabil.

20160811_122621În timp ce scriu, pe youtube curge o coloană sonoră de ambient. Și, culmea, este linia melodică principală din Codul Da Vinci. Am învățat să apreciez semnele, așa că mulțumesc și pentru acesta, ca și pentru fluturele care mi-a aterizat la picioare în cercul interior al fortificației de acolo, de sus. Pentru că am ajuns cu toții sus. Unii mai ușor, alții mai greu. 13934888_10205016588893696_6880911241970619493_nPe drum coborau oameni care ne făceau loc și ne încurajau, spunându-ne că mai e puțin. Drumul e scurt și foarte abrupt, cu diferență de nivel de aproape un kilometru. Un kilometru, în sus. Apoi, în jos. Dragostea și susținerea celorlalți e copleșitoare, e parte din experiență, ca și la peșterea Magdalenei de la ST Baume. Sunt oameni care au urcat cu un leader de grup și fac un cerc mai mare ca al nostru, deși în fața construcției există un semn care interzice meditația în interiorul cetății :))). Din rucsacul cel mare apare un cristal uriaș, cât un cap de om. Oamenii și-au adus antena :).  Suntem târâți, fiecare, în direcții separate după ce medităm un pic împreună.  13879213_1430699116944130_1818761909312308362_nDin cetatea inițială a rămas puțin. Aici locuiau peste o mie de oameni, cu animale și gospodării, după cum ne istorisește un băiat tânăr și înflăcărat, care poartă o etichetă virtuală uriașă pe care scrie Cathar. Povestește despre sacrificiu și sânge, despre forma de cult creștin pe care o practicau acești oameni și care i-a determinat pe doi papi să lanseze o cruciadă, da, creștină, împotriva unor frați de credință, doar pentru că susțineau dreptul sacerdotal al femeii, reîncarnarea, blândețea… și erau vegetarieni :). Castelul arde, cu intensitatea cu care au fost arși ultimii două sute de războinici rezistenți la asaltul celor opt mii de oameni din trupele cruciate.

Foc alb, foc roz, foc mov. Spațiul se dilată și îi vezi pe cei ce trec pe dinaintea ta: preotul, sluga, stăpâna unei case, copilul – fețele lor cele de demult se reaprind în a doua percepție, casele reînvie, vezi tot povârnișul plin de case… niciuna nu era de mirean. Locul seamănă puțin la gust cu casele preoților de la Macchu Picchu, doar că mai puțin conservat din toate punctele de vedere. Sub piatra medievală regăsești zidul megalitic, din bolovani uriași, pătrați, aproape egali, vorbind de sanctuarul care a precedat povestea cathară. Știi unde a fost altarul, căci stai pe acel loc.

13895429_10205016588573688_8513612569644201258_n

Între prezent și șoapta holografică a trecutului care se prelinge printre crăpăturile lui Acum  se simte o punte de continuitate, iar dacă mă uit la băiatul care povestește de o oră despre ce s-a întâmplat aici, înțeleg unde sunt Păstrătorii. Locul tulbură într-un chip puternic și nedeslușit, care te face să vrei să rămâi aici până la căderea serii. Îți umpli rucsacul inimii cu tot ce poate încăpea acolo (mulți au spus că doare) și te hotărăști să iei în jos brâna abruptă, în calcarele lustruite de milioanele de pași ale Păstrătorilor, Protectorilor, Vindecătorilor și Luminaților care au venit pe aici, Cei Perfecți ce își amintesc, tulbure, confuz, dar persistent că aici e ceva. Cobori în lumea care pare la fel, dar nu va mai fi la fel niciodată. În tine s-a deschis o barieră, s-a trecut o graniță invizibilă, s-a așezat încă o deslușire, cel ce a urcat nu mai este același cu cel ce a coborât. Am luat decizia bună de a rămâne aici peste noapte, locul e mult prea magic ca să nu zăbovești puțin în parfumul Puterii pe care o degajă.

13988282_1430698746944167_5808991727757579588_o

13920925_10205016587973673_117037723958289074_nSă dormi. Să visezi, să integrezi. Aruncarea cu praștia în același fel de realitate ireală continuă pentru restul  zilei, sub semnul stelei ce deschide poarta călătoriei spre Montsegur: pe o față, Cupa, Crucea, Steaua cu cinci colțuri și, pe partea cealaltă, crucea malteză. La intrarea în cuibul Pelerinilor, steaua cu opt colțuri. Povești feminine, sacru-feminine, de la un capăt la celălalt, pentru curajosul care are puterea să își deschidă inima și să își pună fruntea în poala Conștiinței pe care o numim Dumnezeu-Mama.

13886297_1431496540197721_6615486059708754816_nRestul sunt fluturi, flori și râs și Iubire.

Citește și https://pisicka.wordpress.com/in-cautarea-graalului/in-cupa-graalului/

Anunțuri