obiective şi dorinţe, misiune şi direcţie


scopCa de obicei, tema a venit de la o tendinţă care se repetă în conversaţiile de dezvoltare.

Avem un bun obicei, dobândit de la exerciţiul de business, să ne stabilim obiective: că vrem o casă în doi ani. Că vrem un copil imediat. Că vrem un (alt) partner. Nimic greşit. Disciplinaţi, ne facem New Year’s Resolution, sau Mid Year resolution, sau, pur şi simplu trecem prin vreo criză care să ne facă să ne decidem că trebuie să schimbăm ceva. Pe urmă stabilim obiectivele, ne urmărim şi vedem că pierdem viteză, sau nu înaintăm deloc, ne evaluăm interim şi ne dăm o duzină de bice pe spinare, pentru că nu suntem în stare să le atingem… aşa că o să începem cu nişte întrebări simple:

Simţi frustrare în privinţa stadiului tău de realizare personală?

Dacă da, e un început foarte bun. Dacă nu, treci la ultimul paragraf  din articolul ăsta.

De multe ori, ceea ce suntem într-un anumit moment al vieţii este un rezultat al presiunii sociale: părinţi, profesori, prieteni ne-au înghesuit într-un colţ despre care ei cred, sincer, că e ăla bun, care ne face bine. Ce ştiu ei…

Puţini sunt suficient de nărăvaşi şi norocoşi ca să împingă înapoi toată presa asta gigantică şi să spună: nu, eu nu vreau să fiu paralelipipedic. Eu sunt rotund şi roz. Majoritatea acceptă un rol social, o profesie, devin o persoană care e uşor (sau în cazurile acute, mai grav) diferită de ceea ce simt, vor şi sunt ei de fapt. În virtutea disciplinei, alegem că trebuie să ne facem casă şi copil până la 30 de ani. De exemplu.

Urmarea: un job care plăteşte bine, dar pe care îl detestăm. Un partener care să producă acel copil, dar care nu e nici pe departe jumătatea aceea de care avem atâta nevoie. Obiective? Atinse. Satisfacţie? Discutabil.

Sau, şi mai simpatic, nimic nu se întâmplă cum trebuie. De reţinut regula de la final: lucrurile se întâmplă cum trebuie atunci când eşti tu.

Ţi-ai stabilit nişte obiective şi nu ţi le-ai atins?

Nimic mai simplu. Ori ai greşit obiectivul, ori ai evaluat greşit durata necesară atingerii lui.

Când aveam 16 ani, am citit Al treilea Ochi, al lui Lobsang Rampa. Fascinată de lumea tibetană care mi se deschidea în faţă, am visat să ajung acolo. Era pe vremea comuniştilor, eu nu puteam ieşi din ţară, aveam dosar pătat, cu deţinuţi politici… deci, total improbabil. Cu toate astea, nu am abandonat ideea. Iar după 1989 s-a întâmplat ceva ciudat: am primit din greşeală un email despre o excursie în Himalaya. Spunea Tibet. Nu am mai citit restul, am plătit avansul şi m-am înscris. Mult, mult mai târziu am aflat că aveam să îl întâlnesc pe Dalai Lama. Bonus :). Ideea este să nu ne agăţăm de o perioadă de timp, fie că obiectivul pare fezabil, fie că nu. Pentru că Universul funcţionează într-un fel misterios, de parcă lucrurile ţi se întâmplă atunci când trebuie să ţi se întâmple.

Mai complicată este următoarea întrebare: ce direcţie sprijină obiectivul ăsta? pentru că obiectivele trebuie aliniate unei ţinte mai mari… pe care o numim VIZIUNE. Şi uite-aşa ajungem la etapa următoare…

Ce îţi doreşti să fii ? Cine îţi doreşti să fii?

E o întrebare pe care o pun des, în interviuri, în întâlnirile directe de coaching. De multe ori primesc tipul acela de privire pe care îl numim „cerb paralizat de lumina farurilor, noaptea”. Oamenii gândesc, aproape îi poţi auzi: aoleu, asta nu ştiu, cum să fac ca să îmi dau seama?

Nicio problemă. Mai devreme sau mai târziu (nişte distinse doamne îmi spuneau azi, pe terasă, că nici ele nu ştiu ) , fie te prinzi, fie eşti ajutat să afli. De reţinut, însă, că bulina asta, în graficul de la începutul articolului, e la mijloc. Fără viziune, fără să ştim ce căutăm în viaţa noastră, toate celelalte sunt chestii stabilite şi făcute arbitrar. E ca şi cum ai spune „duc barca asta cu opt noduri pe oră, curs 30 grade” şi apoi te enervezi că nu ajungi în Bermude. Zău că nu e din cauza triunghiului. Ai stabilit arbitrar obiectivele, te ţii de ele, dar nu te-ai uitat dacă acest curs te duce, într-adevăr în Bermude. Uneori e mai uşor să iei avionul :).

Dacă, într-adevărm nu ştii, atunci treci la următoarea întrebare:

Ce îţi iese uşor, bine, din prima, şi îţi şi place să faci?

Capitolul ăsta se poate numi „indicii”. De obicei, lucrurile pe care le facem cu plăcere, cu uşurinţă, cu bucurie sunt direct legate de talentele noastre.

Veţi vedea că lista de „lucruri pe care le fac bine şi uşor” are întotdeauna legătură cu ce primesc ceilalţi. Există un fel de validare pe care o pirmim fie din interior, fie de la ceilalţi, că facem ceva bine. Şi aici nu vorbesc despre sesiunile de evaluare a performanţei pe care le primiţi în organizaţia pentru care lucraţi :).

Deci, puneţi mâna, scrieţi lista. O să avem nevoie de ea pentru pasul următor.

Ce caut eu în viaţa mea?

Uitaţi-vă la listă. Ce au în comun cele zece lucruri pe care le-aţi scris acolo?

Gândiţi-vă că fiecare dintre noi are un fel de fişă de post. Jobul se cheamă OM. Acum, ca la orice fişă de post, suntem aici ca să facem un lucru care ajută la întregul angrenaj pe care îl numim specie umană. Şi nu vorbim despre ingineri, sau manageri de proiect, sau jurnalişti. Nu acelea sunt titlurile. Există oameni care îi fac pe ceilalţi, prin simplă prezenţă, să se simtă bine, veseli, energizaţi. Alţii de la care putem învăţa foarte multe lucruri: blândeţea, înţelepciunea, iubirea… Unii care ne fac să ne simţim în siguranţă. Alţii, sub mâna cărora plantele cresc peste noapte, sau în braţele cărora vin animalele şi copiii. Şi tot aşa.

Ce eşti: un creator? Un vindecător? un învăţător? Un păzitor? Sau poate un catalizator? Lista poate continua….

Instrument ajutător: ia o altă foaie de hârtie, şi scrie pe mijlocul ei:

Eu sunt aici ca să …………. (aici vei insera o activitate, o îndeletnicire, o deprindere. Verb. Activ. Prezent. ) pentru …… (cine este beneficiarul existenţei tale? Ce categorie de oameni vor consuma „produsul” care eşti tu? Dacă nu eşti de folos nimănui, ia-o de la capăt şi reidentifică-ţi talentele).

După ce ai scris şi asta, e timpul să treci la ultimul control de sănătate mentală al misiunii tale personale.

Vreau să mă simt bine cu mine şi cu ce fac. 

Dacă sunt un funcţionar bancar care face collection, dar în mine există un designer vestimentar care urlă să se exprime, e clar că obiectivul meu pe termen lung este să găsesc o modalitate de a face designerul să „vorbească ” în exterior. Nu neapărat prin profesie. Poate, ca şi la începutul unei relaţii, începem cu flirtul, nu cu certificatul de naştere a copiilor. Deci, flirtează cu ceea ce îţi place. Integrează acele activităţi în viaţa ta cea ocupată. Dacă nu e loc, fă-le loc.

Există un fel de energie a oamenilor care sunt fericiţi. Dacă îţi iei târnăcopul şi faci puţin minerit în sufletul lor, ceea ce îi uneşte este faptul că sunt într-un fel de aliniere cu un flux al lor, interior: ceea ce fac îi manifestă din interior spre exterior şi nu invers. Îi reprezintă, autentic, pe ei, aşa cum sunt. Chinezul zice că atunci când faci ce îţi place, toate lucrurile bune curg spre tine: bani, ocazii, proiecte, oameni. Pentru că e ca şi cum bărcuţa ta ar pluti pe curentul principal al râului, nu pe unul mic, secundar, care o expune la toate ciocnirile cu toate pietrele şi toate crăcile.

Deci… ceea ce faci te reprezintă? Ştii cine eşti? Ceea ce faci este aliniat cu misiunea ta personală? Dacă da, sigur ai trecut peste restul articolului şi ai ajuns aici, la final, pentru confirmare :), pentru că lucrurile merg lin în prăvălia celor conştienţi de ei înşişi. Poţi, în acest moment şi nu mai devreme, să îţi stabileşti obiective. Da, şi timp. Şi dacă nu le termini la timp, uită-te ce ai pierdut din vedere când ai stabilit obiectivele.

Dacă ai avut răbdare şi ai citit tot, ai mai sus o reţetă în paşi care să te aducă în curentul principal. Gândeşte-te că suntem ca nişte bărcuţe care plutesc pe un râu. Unele sunt în centru, merg repede, uşor şi drept. Sunt în curentul principal. Altele, pe margine, se izbesc de crăci, pietre, malurile brusc înaintate către cursul apei.

Ca să fii în flux, ai de făcut un singur lucru:  Aplică tot ce ai citit, cu răbdare (procesul poate dura câteva săptămâni sau luni) şi dă de ştire aici, să vedem cum merge.

Lista de activităţi şi titlul fişei de post trebuie controlate, întotdeauna, cu setul de activităţi profesionale sau personale. Dacă există inconsecvenţe, instrumentul de realiniere este întotdeauna format din „fişa de post” şi activităţile-cheie. Nimeni nu se va simţi bine dacă nu este autentic. De aici pleacă majoritatea belelelor şi a bucuriilor: când te poţi exprima deplin, aşa cum eşti tu, vei simţi că totul curge uşor, iar călătoria va căpăta sens. Vei fi în flux.

Iar când faci lucruri armonizate cu tine, într-un fel autentic, abia atunci se deschide orizontul de dezvoltare personală: este momentul în care poţi să începi să înveţi, să faci ceva nou, să te explorezi pe tine şi tot ce te înconjoară, pentru că ai posibilitatea să capeţi şi alte abordări. Modul de a face lucruri poate fi diferit. S-a terminat ciclul care defineşte cerculeţul din centru… este timpul pentru următorul pas. Curaj.

 

 

Reclame

Autenticitatea, instrumentul principal în comunicarea liderului


Ne-am jucat azi cu 31 participanţi, cu care vorbeam despre cum comunicăm, şi i-am împins în corzi un pic, ca să formulăm exemple de viziune. Personală.

Alăturat, câteva idei pe care fiecare le-a formulat. Lucrurile se împart în cam trei grupuri, din ce s-a întâmplat pe aici:

???????????????????????????????
Primul tip: identificarea cu un titlu sau un proiect.

Sunt un CEo şi implementez bani criptografici în viaţa de zi cu zi. Ce fel de CEO ? Cum arată compania? Pune detalii în viziune, ca să aterizeze 😀

Sunt lider, antreprenor, care va avea propriul business, prin care oamenii vor avea şansa să fie inspiraţi şi să treacă la acţiune.  Tot aşa, cum ar fi să fim mai concreţi? Ce business? Ce vrem să inspirăm?

Sunt cel mai bun autor de melodii pop şi muzică mainstream. Chapeau, maestre. Doar să decidem teritoriul, începem cu România?

Voi deveni managerul celui mai mare spital din România. Great. Cum facem să aterizeze o asemenea viziune? Un curs de management medical ar fi un pas excelent. Contact cu oameni din zona medicală.  Spuneam în curs: după vis, viziune, obiective, important e să facem paşi.

Sunt călător şi exemplu pentru alţii în ce priveşte performanţa. Mie mi-e neclar, dacă aş fi angajatul companiei EU şi aş auzi viziunea asta nu aş pricepe dacă e o performanţă lingvistică, sau de administrare a bugetului în călătorie… sau altceva. Fiţi specifici.  

Sunt un farmacist important, descopăr o grămadă de lucurri în cercetarea clinică. Călătoresc mult şi împărtăşesc realizările cu familia şi prietenii. O viziune perfect realizabilă. Întrebarea e: aşteptăm bugetul din 2025, când vor fi bani de cercetare în România, sau căutăm program de cercetare în EU? întreabă-te tot timpul care e pasul următor care te poate apropia de viziune şi aplică-l. Nu uita să faci asta când comunici către oamenii pe care îi conduci. Totdeauna, oferă o viziune de termen lung şi una de termen scurt.

Sunt un lider care oferă training la diferite conferinţe şi inspiră oamenii. Ce lipseşte de aici? un pic de cumCare vor fi conferinţele? De care? pentru cine? ce fel de inspiraţie ofer? cine participă, de fapt la conferinţele astea? Mă duc la conferinţe de tipul ăsta ca să văd cam ce se face?…

I am a business woman and I run my own company. Foarte clar şi la obiect. Ce te face o femeie? Cartea de vizită pe care scrie managing partner? Suntem la o vârstă la care scopul clar e cariera… nu uitaţi de cei care vă iubesc şi pe care îi iubiţi. Echilibrul între personal şi profesional este esenţial, fie că vorbim despre noi sau despre ce vom face cu echipa pe care o conducem. Un lider care nu poate pune nimic personal în mesajul profesional va fi perceput  ca „sec” şi riscă să nu poată motiva.

Eu sunt directorul SRI-ului. Really cool :D, cam ce competenţe are un director de SRI?… Şi cum le putem dezvolta?… şi cam care e traseul prin care eu, muritor de rând, pot ajunge director la SRI? _Se potrivesc toate astea cu talentele mele şi cu valorile mele?  Uneori, un job, privit din afară, e fermecător, iar când ajungi înăuntru îţi smulgi părul din cap, fir cu fir.

Sunt un profesionist în tranzacţii . Am fondat o companie de investiţii şi le arăt angajaţilor strategia mea de tranzacţionare.  Din nou, o afirmaţie clară. Asiguraţi-vă că ştiţi ce conţine viitorul pe care îl formulaţi.  A propos, viitorul începe azi. Momentul de creaţie e azi.

Sunt proprietarul şi managerul a trei companii.  Important, când formulăm o viziune, e să spunem cine  este persoana sau compania care face obiectul viziunii şi cum contribuie aceasta  la rolul social pe care îl are compania sau persoana. Repet ce am povestit în prezentare: banii sunt un rezultat secundar. O companie produce bani pentru că serveşte un scop social. La fel şi o persoană. Care e scopul social, deci?

Sunt CEO.ul unei companii româneşti care a bătut Mercedesul, Audi, Rover, BMW, Lexul şi pe alţii la vânzări.  Compania se cheamă cumva Dacia?… Pentru că da, se poate. Apoi, un pic de claritate a propos de criterii. Cele mai vândute mărci, ever, sunt, conform Wikipedia,

lfa Romeo
1979 Alfasud ti
Alfa Romeo Alfasud 1972–1989 1,017,387.[28]
American Motors
AMC Hornet.
AMC Hornet 1970–77 Approximately860,000.[29][30]
Aston Martin
Aston Martin DB7 Volante.
Aston Martin DB7 1993–2003 7,000[31][32]
Autobianchi
1973 Autobianchi A112 E.
Autobianchi A112 1969–1986 1,254,178.[33]
BMW
First generation BMW 3 Series coupé.
BMW 3 Series 1975–present Over 9,500,000 to 2005.[34]

Stabileşte criteriile de referinţă. Spune clar cu ce te compari. 

Sunt un antreprenor care va dezvolta fiecare ocazie care va ajuta societatea să funcţioneze mai bine. Categoric, societatea nu va accepta decât produsele sau serviciile care o fac să facă ceva mai bine. Dilema antreprenorului e să aleagă acea ocazie pe care vrea să o exploateze, şi apoi să meargă până la capăt cu implementarea. 

Sunt un actor care va motiva şi conduce oamenii şi tinerii să îşi urmeze visurile şi să treacă la acţiune. Interesant rol. Plecăciuni şi succes 😀

 

???????????????????????????????Trecem la al doilea grup: identificarea cu scopul.  Un pas mai profund în stabilirea ţintelor personale, pentru că relaţionează direct cu talentele şi abilităţile noastre.

Sunt un motivator şi un activator, şi sunt aici să fac ceva valuri, să schimb vieţile oamenilor cu care intru în contact  cu ajutorul artei, vizuale sau audio. Mulţumesc pentru descrierea absolut perfectă a ceea ce eu fac acum :D, cu excepţia cuvântului artă.  O viziune clară şi articulată. Ce vrei să schimbi, a propos?…

Sunt un povestitor vizual şi voi face mai fericiţi un grup de oameni care se vor simţi ceva mai bine :D. Aştept primul clip sau bandă desenată ca să îl comentăm, pe cuvânt că afirmaţia de mai sus m-a motivat :D, şi viziunile adevărate sunt acelea care motivează. 

Sunt un DEZVOLTATOR. Îmi place să ajut oamenii din jurul meu să strălucească şi să îşi vadă adevăratul potenţial. am avut în viaţă oameni care mi-au oferit adevărata mea imagine şi m-au inspirat să strălucesc.  Perfectă viziunea. Frumuseţea e că o poţi aduce la îndeplinire fiind un om de HR, un prieten extraordinar, un coach sau un manager atent la dezvoltarea celor din jur. Go, Planet.

Sunt foarte creativă şi devin un mare designer de modă. Ne arăţi schiţele? Când faci primul event de prezentare cu modelele? Nu uitaţi: e important să treci la acţiune,  să faci primul pas.

Sunt un călător nomad prin lume, descoperitor al frumuseţii în toate culturile lumii, şi sunt un cronicar al tuturor acestor lucruri.  Bine aţi venit în club. Când contul vostru în bancă va depăşi nivelul minim de avarie, planificaţi următoarea călătorie. Călătorul învaţă să îşi deschidă inima către ceilalţi şi să accepte alţi oameni aşa cum sunt. A propos, aţi citit Alchimistul lui Coelho? El explică destul de bine filosofia descoperirii prin călătorie.

Sunt un lider care schimbă viaţa sa şi pe cea a echipei. Sunt o persoană puternică şi o super femeie.  Go, girl. Adună-ţi săptămâna asta şi scrie-mi să îmi spui ce ai început să schimbi… la tine sau la altcineva… şi cum merge procesul 😀

Sunt un mare expert în date, care ajută companiile să funcţioneze în societate oferind produse grozave şi împărtăşint cunoştinţele mele cu tinerii.  Interesant, la finele acestui post-it e o inimioară, în care scrie Familie şi subliniată cu două plusuri. Ne place mult echilibrul acestei viziuni.

Sunt un lider global. Voi schimba lumea, economic, social şi politic. Îmi permit să dau aici un citat din Ghandi: Fii schimbarea pe care o doreşti. Deci, ce vei face altfel de mâine?

Sunt o persoană raţională, îmi place ce e corect şi sunt responsabil pentru mine şi acţiunile mele. Îmi place să învăţi şi să muncesc, să mă trezesc dimineaţa şi să fac ceva. Plăcerea mea e să trăiesc, pasiunea mea e să fiu fericit şi îmi împărtăşesc experienţele. Acest post-it face trecerea către grupul următor – identificarea cu aspiraţiile noastre profunde. Viziunile care vin din asemenea aspiraţii profunde au cea mai mare şansă să fie ascultate, auzite şi urmate.

???????????????????????????????Sunt o fiinţă umană care lucrează ca să îi facă pe toţi ceilalţi să conlucreze. Din nou, poţi fi lider din orice poziţie. Poţi fi magicianul care aduce coeziunea într-o echipă, pacea într-o familie sau armonia într-un cuplu. Alege-ţi instrumentele şi treci la treabă. Care e următorul lucru pe care o să îl faci ca să îţi respecţi misiunea?

Mă bucur de viaţa mea. Cine trăieşte din bucurie o împrăştie împrejur. Bucuria e o stare, nu un rezultat, şi vine din gratitudine pentru ce ai primit, recunoaşterea ocaziilor care ţi se prezintă şi alegerea unei atitudini în care critica şi văicăreala nu au ce căuta.

O să inspir şi să conduc oamenii. Sunt un conducător şi un învingător. Şi aici, perfect. Cum îţi propui să faci asta? Cum se vede că eşti conducător? Care sunt atributele tale forte? Când s-au văzut ultima dată la lucru? Şi, nu în ultimul rând, nu uita să faci examenul post mortem al fiecărui eşec. Asta fac învingătorii.

Sunt o persoană fericită şi vreau să am o viaţă uluitoare, pentru că acum învăţ să fiu această persoană. Vreau să ajut oamenii. Începe cu un voluntariat de două ore pe săptămână.

Sunt un lider care va influenţa lumea să se concentreze pe viitorul omenirii, mai degrabă decât pe sinele lor prezent.  Felicitări – eşti într-o companie selectă, mă pot gândi acum la Dalai Lama sau Papa Ioan Paul al II-lea. Pasul următor: cum îi convingi pe oameni că acum se face viitorul? Nu că am contribuit la Tu Faci Viitorul (chiar am contribuit) dar cred că e o lozincă al naibii de bună, care ar putea începe să fie trăită.

Îmi pare rău că a trebuit să fiu sărac pentru a simţi nevoia de a-i ajuta pe alţii, în special pe români. Ne trebuie o schimbare, văd o Românie mai bună.  Dă deoparte prima frază şi spune-mi cine eşti tu în această schimbare, atunci viziunea ta personală va fi completă.

Sunt o persoană cu o grămadă de visuri. Aş vrea să găsesc felul în care aceste visuri devin adevărate.  Primul lucru ca asta să se întâmple e să formulezi primul vis. Şi să vezi cum ajungi mai aproape de el. Cu un pas, şi încă unul, şi încă unul.

Închei cu bileţelul meu favorit, nu pentru că ar fi cel mai bun în comparaţie cu altele, ci pentru că reflectă un alt fel de atitudine.

Sunt creatorul propriei mele vieţi. Restul e context. 

Andrada, îţi mulţumesc pentru exemplul de leadership personal pe care acest bileţel îl oferă. Sper să am ocazia să văd ce ai creat în viaţa ta, a ta şi a altora. Pentru că biletul ăsta promite, şi dacă promiţi trebuie să te ţii de cuvânt.

Vă aştept aici sau pe email cu contestaţii, informaţii, reclamaţii şi ovaţii. Mulţumim pentru o zi care ne-a inspirat şi pe noi, vorbitorii, pentru că, aşa cum spunea partenerul meu, suntem cu toţii studenţii celorlalţi şi profesorii celorlalţi.

Oameni care schimbă vieţi


În  tăviţa de lucrări a blogului stau, cuminţi, două schiţe de articole, despre găsirea perechii şi despre importanţa numelui. Nici unul nu s-a copt suficient ca să aterizeze în pagina principală, de aceea povestea de astăzi se referă la moştenirea pe care o lăsăm în urma noastră.

Acum patru ani, după ce, pe 1 ianuarie, decisesem să îmi schimb viaţa, pentru că funcţia importantă într-o companie multinaţională, banii şi obiceiurile de business mă transformaseră în altcineva (Mulţumesc, Mihai, ai fost singurul care a avut suficientă forţă ca să mă pui faţă în faţă cu realitatea asta. O oglindă crudă, într-un apus dulce, în faţa unui pahar de vin rose. Dar asta e o altă poveste). În acel an, l-am întâlnit pentru prima dată pe Dalai Lama, omul care spune că e doar un simplu călugăr, dar mobilizează milioane de alţi oameni. Ieri, Dalai Lama şi-a sărbătorit aniversarea, şi o lume întreagă i-a trimis gânduri bune.

you are what you thinkDalai Lama este unul dintre exemplele de brand personal pe care le tot dau prin cursuri. Dar, după două săptămâni de stat în Himalaya indiană, timp în care am participat la trei sau patru dintre conferinţele lui de două-trei zile, m-am întors în frumosul meu birou, cu frumoasa şi scumpa mea maşină de serviciu, înţelegând că trebuia să schimb ceva.  Privesc înapoi şi înţeleg cât de bună a fost decizia, deşi – la momentul respectiv – riscantă, grea, înspăimântătoare.

Ieri am petrecut aproape o oră într-o conversaţie pe mobil. Lucrez cu acea persoană de mai bine de un an,  timp în care a trecut printr-o criză existenţială majoră. Mă uitam cu uimire cum îşi desface aripile noi, de fluture, un suflet minunat, care a aşteptat, zidit în coconul conformării la standarde, să îşi primească libertatea. Şi ce stări fantastice produce această eliberare. Un moment de graţie pentru mine, fiindcă am înţeles că, atunci, când tu deschizi uşa, celălalt poate decide să treacă dincolo.

În Nepal am cumpărat o carte care la vremea respectivă  mi s-a părut scumpă şi care conţine 10.000 de fapte pe care poţi să le faci ca să îţi influenţezi viaţa în bine. În fiecare dimineaţă citesc câteva. Pe unele le-am făcut deja, pe altele aş vrea să le fac, unele nu mi se potrivesc. Dar ce a circulat ieri pe mediile electronice de ziua lui Dalai Lama şi ce am citit dimineaţă erau două jumătăţi legate printr-un fel de cordon ombilical secret: paradoxal, cel mai mare succes pe care îl poţi avea în viaţă nu e nici fondul de investiţii care le va da copiilor tăi o rentă viageră (deşi nu e de lepădat ideea), nici casa, nici maşina şi nici hainele cu etichete pompoase. Singurul lucru care rămâne, cu adevărat, după ce tu îţi lepezi haina corpului de carne, este urma pe care ai lăsat-o în vieţile altora.

Uneori e ca atunci când treci cu vârful degetelor peste valuri: apa se închide la loc şi parcă nici n-ai fost acolo. Alteori, însă, primeşti câte un mesaj care spune, citez, „mulţumesc că m-ai ajutat să îmi schimb viaţa”, sau sună telefonul, de Crăciun, după ce nu mai lucrezi de zece-cincisprezece ani cu omul acela. Atunci ştii că ai făcut, într-adevăr, ceva. Ceva bun.

Pentru că, surprinzător, ceea ce ne face să ne realizăm cu adevărat e puterea de a-i face pe ceilalţi să devină măcar cu un milimetru mai buni.

suntem ceea ce gândim


Îi dedic această însemnare domnişoarei Carmen Chindriş, cu care vorbeam sâmbătă seară despre manifestarea intenţiilor.

Şi care îmi spunea că îi vine greu să creadă.

Vracii din cele două americi, budiştii, hinduşii vorbesc cu toţii despre posibilitatea ca un om dezvoltat din punct de vedere al antrenamentului minţii să poată focaliza cu destulă precizie energia mentală pentru a deschide o fereastră de probabilitate pentru un eveniment fizic în lumea 3d.  Fanii fizicii cuantice încep să găsească substanţă în asemenea formulări, căci se pare că există o posibilitate de a cataliza transformarea energiei în materie, nu doar invers.

am decis, aşadar, să relatez trei lucruri care mi s-au întâmplat în cinci zile

1. agăţ cu unghia tasta de shift de la computerul mic şi încercat, căruia i-am schimbat pe rând hardul, tastatura şi ecranul, care au încetat succesiv să mai funcţioneze. excedată de repetiţia dezastrelor tehnice, pronunţ: nu ştiu ce să mă mai fac cu laptopul ăsta, ce bine ar fi să îl pot înlocui complet. Şi îl rog pe Andrei să mă ajute, să vadă dacă am vreo soluţie să refac starea tehnică normală. În aceeaşi zi, apare ca prin minune, de la o zână bună, un laptop nou. Nu de oricare. de fiţe.

2. După ce se încheie sâmbătă trainingul, stabilim adunarea trainerilor la o bere, ca şoferii de cursă lungă la motel :D.

Privesc meniul şi nu văd niciun desert interesant. Pronunţ ceva de genul „desertul pe care îl vreau eu nu e în meniul ăsta.” Acum… care e probabilitatea ca doi bucureşteni care au făcut ceva afaceri împreună să fie în acelaşi restaurant, în aceeaşi seară, în Sibiu?… iar unul să sărbătorească ceva… şi să vină la masa noastră cu un tort de ciocolată?:..

3. cel mai tare dintre toate. duminică, în pregătirea lungului drum către casă, o cafea în Piaţa Mare din Sibiu. Cu noi, un spiriduş de un an jumate care scotoceşte în orice, oricând, face zob pliculeţe de zahăr şi linge conteinerul de miere gol scrijelind în el cu o lopăţică de îngheţată. Glumesc: „acum rămâne să mai scotocim în lăzi de gunoi”. plec la drum, mă opresc la jumătate pentru o pauză şi o ciorbă caldă de legume. mă duc la toaletă şi, ca să nu pierd cheia, o agăţ în breteaua sutienului, metodă brevetată.

Revin la masă. Cheia, ia-o de unde nu-i. Intru în bâţâieli. sunt pe valea oltului şi cealaltă cheie e un jaf care se află pe birou, acasă. Nici nu mai ştiu dacă e funcţională. Mă întorc la toaletă… şi ca să găsesc cheia răstorn coşurile de gunoi…

Morala e super simplă. Suntem ceea ce gândim. Proiectăm lucruri bune, primim lucruri bune. Proiectăm gunoi, primim gunoi 😀

Staţi centraţi, calmi şi pozitivi şi Universul va veni către voi cu toate minunile, darurile şi premiile vieţii pe care le-aţi putea visa vreodată.

Arta de a fi un om frumos


Unul dintre exerciţiile mele favorite de prezentare şi poziţionare pe la cursurile „de business” pe care le ţin este cel de construcţie a tag-ului personal.

E interesant să te uiţi cum îşi confecţionează lumea „călăreţul” din hârtie îndoită. În trei, în patru, cu clapă. Apoi, majoritatea îşi scriu numele cu pixul. De la tablă aproape că nu îl vezi.

Un alt curs, iar ne pune asta să ne prezentăm. Apoi „asta”  zice: alegeţi o culoare, întăriţi-vă numele, alegeţi un simbol care să vă reprezinte.

Creativitatea scapă din cuşcă, oamenii încep să îşi aducă aminte cât de plăcut este să te joci, iată, identităţile încep să iasă la iveală.  Cad bucăţile de armură. Oamenii se redescoperă. Poţi spune multe despre un asemenea name tag.  Nume scrise cu litere mari, mici, ce culoare, ce spaţiu ocupă, înclinarea literelor, dar mai ales simbolul.

Probabil că, vrând sau nevrând, o parte din aceste cursuri ocazionale e una de terapie personală. În care oamenii să îşi aducă aminte că sunt frumoşi, pe dinăuntru şi pe dinafară.  Ştii că asta a început să funcţioneze când nu se mai prezintă cu „numele meu este…” ci cu „mă cheamă” sau „eu sunt”.

Mă întreba cineva dacă pot sumariza cumva ceea ce fac. Cu ce mă ocup, integral, incluzând toate felurile de consultanţă. Cred că eu sunt aici ca să le aduc aminte oamenilor că sunt frumoşi şi pot să facă lucruri minunate. Uneori le şi iese :D, dar, vorba ceea, important nu e rezultatul, ci procesul prin care se ajunge la acest rezultat.

Importantă nu e destinaţia, ci călătoria. Căci drumul e cel care ne învaţă de fiecare dată ceva în plus. Care ne mai urcă o treaptă. Important e doar să fim siguri că am ales scara potrivită.

nevoia de a arăta


Zi de vară, prînz. Lunch în oraș.

un tip mishto, pantaloni relaxați, tricou larg cu margini zdrențuite, frizură cu lung și scurt și asimetric, vine, își ia o supă și o mâncare zdravănă, cred că lasagna era. Oprește un chelner și îl întreabă de password-ul wi fi. Sunt pe pagina de facebook a locului. Văd cum pop-up-uiește o poză de salată și mențiunea că omul chiar o mânca în clipa asta. Singura salată de felul ăsta era în fața mea. Bărbatul român a înghițit supa în doi timpi și trei mișcări, a lins felul doi și citește liniștit Adevărul.

Ironic, nu? Adevărul e că dacă îți plac pastele cu carne, de ce ar trebui să spui că mănânci o salată cool, cu pară și grapefruit? Mă mâncau buricele degetelor să îi urez să îi fie de bine lasagna 😀 .

De fapt… această salată era o etichetă pe care simțea nevoia să o poarte în completare la bascheți, pantalonul larg, din firbă naturală și tricoul gen abercrombie & fitch. De ce această salată, la freza creativă? De ce nu poate un bărbat neconvențional să mănânce paste cu carne și, de fapt, cine l-ar fi judecat? Și de când e un păcat să mănânci zdravăn la prânz, dacă ești tânăr și suplu și good looking?

șirul întrebărilor ar putea continua – ceea ce vreau să spun e că în interiorul acestui exterior perfect și garnisit cu o salată de vară inexistentă șade un băiețel speriat de felul cum alții l-ar putea cataloga. Probabil că acești alții se învârt în lumea aceea de mucava în care contează foarte mult marca tricoului pe care îl porți, iar bascheții, dacă nu sunt converse, nu sunt bascheți.  Mai mult, acest băiat interesant are, cu siguranță, multe de oferit, în afara apetitului lui sănătos.

Nu că Brand You True ar fi titlul pentru metodologia de brand personal pe care am ales-o și pe care o practic, dar mai lăsați, măi, coaja, și poate că ar fi bine să îi permiteți să crească natural, ca o extensie a interiorului. Ca să nu sfârșiți cu doi în unu, eventual în conflict constant. E obositor când doi se ceartă în capul tău. Și apoi, de ce să mănânci salată cu pară pozată cu iphone-ul pe furiș, când ție îți place lasagna ???

Brand personal: momente de cotitură


Mâine am seminar de brand personal şi, reflectând la deschiderea metodologică, am avut, brusc, un insight.

Am primit ieri, de la cineva cu care mă cunosc, parcă, de când lumea un buchet superb de gălbenele. Le-am pus, atunci, pe fugă într-o carafă nepretenţioasă cu care se potriveau tare bine şi le-am aşezat pe chiuvetă, cu gândul de a le muta într-un loc mai onorant.

Azi m-am uitat la ele şi mi-am spus: nu. Aici arată bine. Asta e definiţia bucătăriei mele. Aşa sunt eu. Apoi m-am gândit la două lucruri:

1. Există oameni care plonjează în viaţa ta într-un fel aproape inexplicabil, cu o cunoaştere profundă a ceea ce eşti tu şi cine ar trebui să fii. Îi datorez regăsirea mea personală unui asemenea om, care mi-a fost profesor emerit de brand personal şi care, într-o seară cu mâncare africană şi vin rose, m-a întrebat unde a rămas acea bucată definitorie din mine.  După aceea, reflectând la spusa tăioasă în apusul blând de soare, nu mi-a rămas decât să constat că avea dreptate, să îl iubesc şi mai mult pentru ceea ce îmi spusese şi să îmi stabilesc un „milestone” cum se cuvine, de start de rebranding personal.

Un lung proces de recuperare, şi încă mă aflu la jumătatea drumului pe acea autostradă. Dar ştiu unde merg.

Ce este important e că fiecare dintre noi întâlneşte catalizatori. Catalizatori care spun „tu nu eşti aşa” şi catalizatori care te nimeresc în centrul ţintei, la zece puncte, cu un buchet de gălbenele.  Cred că ar trebui să avem ochii cât cepele şi urechile larg deschise pentru ceea ce aceşti oameni au să ne spună. Oamenii ăia pe care îi cunoşti azi şi cu care mâine ai putea merge la altar, sau care îţi dau senzaţia de prieten de o viaţă. Ăia pentru care nu trebuie să te fardezi şi să te porţi cum „trebuie”, care ştiu cu cinci minute înaintea ta la ce o să te gândeşti. Ascultă-i, pentru că au de spus puţine, dar sunt doar lucruri importante.

2. Nu am vrut să mut buchetul şi să îl pun acolo unde ar fi trebuit, în cealaltă laterală a livingului, simetric faţă de crizantemele albe venite din partea cuiva care m-a vizitat ca să se regăsească. Pentru că îmi place la nebunie cum arată ele acolo, în vatra mea de creaţie, unde mă joc şi inventez şi mă încânt de una singură. Şi am ajuns la concluzia că, de fapt, acel buchet de gălbenele este, dincolo de recunoaşterea unei identităţi, parte din identitate. Cam ştiu cine sunt. Ştiu exact ce vreau. Ştiu ce pot şi unde am puncte slabe, deşi mă încăpăţânez să încerc să fac şi lucrurile la care nu mă pricep aşa bine.  Şi asta e ca un volan care îţi ţine direcţia pe autostrada aceea a reconstrucţiei personale.  Şi cu care poţi coti cât trebuie, când trebuie.

Mă încăpăţânez să spun reconstrucţie. Pentru că, inevitabil, pentru omul crescut şi educat de oraş, începând cu prima zi de grădiniţă începe un proces de dresaj care ne construieşte o interfaţă cu societatea. Aşa cum societatea aşteaptă şi contra intuiţiei, dorinţelor, aspiraţiilor şi talentelor noastre. Cochetez cu ideea unui învăţământ alternativ, care să studieze în adâncime la ce aspiră un copil de 3-6 ani şi să îi ofere o curriculă personalizată. Sunt sigură că se poate.

Dar, cert, există un moment în care trebuie să ne dărâmăm pereţii şi să ne întrebăm dacă a venit momentul să vedem din nou cerul. Acei oameni speciali despre care vorbeam mai devreme îţi vor spune că acest moment a sosit, dacă nu cumva eşti extrem, dar extrem de norocos şi îţi dai seama singur. Simţiţi parfumul delicat de gălbenele?…

De ce nu e grafitul diamant


Pentru că are o structură polilamelară în care atomii sunt legaţi unul de altul în infinite cicluri hexagonale, ar zice unii. Alţii ar zice că nu a fost supus la temperaturi şi presiuni mari.  Mă gândesc la analogia asta de câte ori vine vorba despre transformare şi evoluţie la nivel de fiinţă umană.

Azi, gătind, am reflectat ceva mai mult la creativitate. Înseamnă că eşti creativ, dacă scrie pe cartea ta de vizită ceva legat de rădăcina acestui cuvânt? Nu trebuie să fii scriitor, sau pictor ca să fii creativ. POţi fi creativ şi dacă lucrezi într-o bancă. Creativitatea este cea care ne eliberează de alegerile şi situaţiile familiare.

Definiţia pe care o simt mai apropiată de realitate implică puterea de a face ceva altfel în fiecare zi. Să schimbi sandviciul de dimineaţă cu un shake. Să cumperi o revistă de yachting deşi nu ai habar de asta şi nu ai nici măcar o bărcuţă.  Să îţi trimiţi mintea să facă lucruri cu care nu e obişnuită. Să vorbeşti cu oameni cu care de obicei nu ai vorbi şi să şi asculţi ce au de spus.

De fapt, cred că a fi creativ începe cu a fi deschis, şi în loc să cioplim succesiv bucăţi din noi, devenind din ce în ce mai mici şi mai conform cu norma, să adăugăm bucăţi nou-nouţe, ca un copac care creşte şi îşi formează crengi ce nu mai fuseseră acolo.

Asta ne face, automat, mai prezenţi, mai expresivi, mai atractivi. Sau, mă rog, delimitează griurile. Vom fi adoraţi sau detestaţi. Dar exprimarea personală, care începe cu schimbarea culorii hârtiei igienice de la baie şi continuă cu decizia ca azi, în loc să lucrez la documentul acela de business sau la contul x, să iau o foaie de hârtie şi să pictez ca să exprim ceea ce sunt în clipa asta, mă face să mă dezvolt. Acum, Azi, în Momentul Meu de Creaţie.

Vor apărea, curând, sclipiri în masa de cărbune, şi să nu vă miraţi dacă schimbarea de structură va trage după ea un şir lung de întâmplări care să ne arunce viaţa pe spira superioară a elicei pe care o credeam cerc. Şi, la urma urmei, grafitul scrie, desenează, construieşte, chiar dacă nu sclipeşte.

The Macho World


Când eşti consultant, şi mai ales când faci brand personal, eşti ca o coafeză. Întâlneşti fel şi fel de oameni care caută cumva să se întregească, să redevină ceva ce au uitat să fie, să îşi construiască o abordare diferită a lumii dimprejurul lor.

Începe să se repete un scenariu, şi e vorba de femei implicate în afaceri. Funcţii mari, bani mulţi, răspundere grămadă.  Te vezi cu ele şi apoi eşti stors, şi nu ştii de ce. Le simţi puterea, nu e una feminină, nu, deloc. De fapt, cred că nici nu ar trebui să folosesc cuvântul „feminin”. Dacă te dai pe net şi îl cauţi găseşti tot felul de personaje pe post de sex objects. Feminitatea redefinită de silicon şi hyaluron ca disponibilitate maximă la fantasma masculină.

Un drag prieten îmi povestea acum nişte ani buni despre o carte de secol XVII scrisă de un francez. Cartea fundamenta teama bărbatului de femeie. Poate mă ajută cineva cu titlul. În orice caz, teza principală este teama că el nu se poate ridica la înălţimea aşteptărilor ei. Trasă grosolan pe teritoriul sexual de secol XXI, de la circumcizia feminină la pornografia hardcore, de la frumuşica obligatorie cu care se accesorizează masculul de 45 de ani când pleacă în insule la nevestele reloaded ale bancherilor (blonde, înalte, 20+,  făcătoare de copii perfecţi şi purtătoare de costum de baie french design), feminitatea nu a fost niciodată mai departe de rădăcinile povestite de culturile care încă mai venerează femeia – vezi şamanii sud-americani.

Bărbatul şi-a adus testosteronul în istorie de câteva mii bune de ani, şi cu el a venit războiul, agresiunea, competiţia, vestitul „cine e deasupra”. Revin la femeile pe care le-am cunoscut în business. S-au îmbrăcat într-un fel de costum de camuflaj afectiv, mimetice şi receptive în mediul masculin al camerelor de consiliu. Dure, agresive, cu muchii clare. Şi-au ascuns adânc receptivitatea, intuiţia, rezilienţa. Poate e un instinct căpătat după vânătoarea de vrăjitoare.  Poate e oglindirea distorsionată a cavalerului cruciat.

Cert e că ele consumă, coştient sau, nu, foarte mult din capitalul lor afectiv fix ca să fie aşa. Şi miezul acela moale şi fierbinte şi necunoscut al feminităţii interioare, aproape spiritual, aproape ezoteric, continuumul acela care ţine în picioare relaţii, familii, oameni se închistează în armura de macho. Apoi stai de vorbă cu ele, şi le apreciezi forţa, şi pleci cu o durere de cap, pentru că femeile acelea sunt, de fapt, vortexuri care înghit toată vitalitatea ta în încercarea inconştientă de a-şi recupera şi reface capitalul pierdut de feminitate. Nu ştiu dacă reuşesc să explic coerent, dar dorinţa noastră de a acomoda totul – parteneri, copii, afaceri, mediu social – ne consumă, de fapt, ce avem mai valoros.

Mi-aş dori să pot oferi o staţie de recuperare pentru acest capital, pentru că lumea fără yin e tăioasă, metalică, rece şi doare. Şi când spun recuperare nu mă refer nici la spa-urile care oferă un paleativ temporar, nici la cluburi all female care să conţin discuţii de sufragete. Ca un marketer adevărat ce sunt, tânjesc la mixul acela perfect care să elimine ţigările roz pentru ele şi pantalonii cu sacou de la serviciu. La felul acela special de lumină care să ţeasă găurile din armura de împrumut. La sentimenul de stabilitate centripetă a întunericului moale, cuprinzător şi ud pe care îl degajă o simplă prezenţă copleşitoare şi tăcută, de femeie. La pedala de acceleraţie a emoţiei în locul celei a vorbei. O văd ca pe un leac ultim pentru lumea asa bolnavă şi decăzută din care ne zbatem să ne desprindem.

Noi şi expaţii noştri


Mi-a venit ideea pentru însemnările de azi de la o conversaţie cu o româncă, plecată de 18 ani din patria mumă. Se gândeşte să se întoarcă. A făcut în Vest un miliard de şcoli celebre de biz şi s-a specializat în strategie, şi m-a rugat să o ajut să exploreze posibilităţile româneşti pentru un asemenea expert senior. Aveam deja un gust amar în gură după o conversaţie cu un potenţial client, în cursul căreia am vorbit îndelung de strategie, ca să decidă apoi că deocamdată o să îşi refacă imaginea pentru cărţile de vizită şi pliantele de vânzări. Mă întreb pe ce bază, căci brandul nu există nici ca descriere.

Asta după ce o multinaţională ia un fost director de vânzări, fără niciun fel de pregătire sau experienţă formală, şi îl face director de marketing. Azi. Omul e paralel cu domeniul. Şi mă gândeam eu cum, într-o ţară a capitalismului de şanţ, ar putea reuşi un specialist instruit după modelul vestic. Am mai avut prieteni de felul ăsta, veniţi de prin economii de succes, care s-au dat cu capul de bordura românească: nu aveau conexiuni. Ce dacă erau trăsnet pe domeniul lor.

Nu mai comentez nici obiceiul acela minunat referitor la egalitatea preferenţială între expaţi şi români. Cine a lucrat în mediile care practică expaţi ştie bine la ce mă refer.

Însă ceea ce m-a impresionat în conversaţie a fost momentul în care am cerut cv-ul. Doamna îmi spune că trebuie să se întâlnească mâine cu coach-ul ei de brand pentru ultima revizie şi apoi îl trimite. Pe româneşte, s-a gândit la brandul ei personal. L-a clădit. Plăteşte un om ca să o ajute să exprime corect acest brand. Şi mi-am amintit de clienţii mei, aceia care spun „Nu mai ştiu ce să mai fac cu firma, aşa că te-am angajat pe tine să îmi spui ” . De obicei îi felicit, pentru că noi, românii, suntem aşa perfecţi, că nu avem nevoie de nimic, de la nimeni, iar cei care realizează posibilitatea de a schimba ceva în bine la ei sunt nişte vizionari.

Aşadar, am putea teleporta, vă rog, un tren plin cu români re-expatriaţi, ca să schimbăm ceva în ţara asta?…