Brand personal: momente de cotitură


Mâine am seminar de brand personal şi, reflectând la deschiderea metodologică, am avut, brusc, un insight.

Am primit ieri, de la cineva cu care mă cunosc, parcă, de când lumea un buchet superb de gălbenele. Le-am pus, atunci, pe fugă într-o carafă nepretenţioasă cu care se potriveau tare bine şi le-am aşezat pe chiuvetă, cu gândul de a le muta într-un loc mai onorant.

Azi m-am uitat la ele şi mi-am spus: nu. Aici arată bine. Asta e definiţia bucătăriei mele. Aşa sunt eu. Apoi m-am gândit la două lucruri:

1. Există oameni care plonjează în viaţa ta într-un fel aproape inexplicabil, cu o cunoaştere profundă a ceea ce eşti tu şi cine ar trebui să fii. Îi datorez regăsirea mea personală unui asemenea om, care mi-a fost profesor emerit de brand personal şi care, într-o seară cu mâncare africană şi vin rose, m-a întrebat unde a rămas acea bucată definitorie din mine.  După aceea, reflectând la spusa tăioasă în apusul blând de soare, nu mi-a rămas decât să constat că avea dreptate, să îl iubesc şi mai mult pentru ceea ce îmi spusese şi să îmi stabilesc un „milestone” cum se cuvine, de start de rebranding personal.

Un lung proces de recuperare, şi încă mă aflu la jumătatea drumului pe acea autostradă. Dar ştiu unde merg.

Ce este important e că fiecare dintre noi întâlneşte catalizatori. Catalizatori care spun „tu nu eşti aşa” şi catalizatori care te nimeresc în centrul ţintei, la zece puncte, cu un buchet de gălbenele.  Cred că ar trebui să avem ochii cât cepele şi urechile larg deschise pentru ceea ce aceşti oameni au să ne spună. Oamenii ăia pe care îi cunoşti azi şi cu care mâine ai putea merge la altar, sau care îţi dau senzaţia de prieten de o viaţă. Ăia pentru care nu trebuie să te fardezi şi să te porţi cum „trebuie”, care ştiu cu cinci minute înaintea ta la ce o să te gândeşti. Ascultă-i, pentru că au de spus puţine, dar sunt doar lucruri importante.

2. Nu am vrut să mut buchetul şi să îl pun acolo unde ar fi trebuit, în cealaltă laterală a livingului, simetric faţă de crizantemele albe venite din partea cuiva care m-a vizitat ca să se regăsească. Pentru că îmi place la nebunie cum arată ele acolo, în vatra mea de creaţie, unde mă joc şi inventez şi mă încânt de una singură. Şi am ajuns la concluzia că, de fapt, acel buchet de gălbenele este, dincolo de recunoaşterea unei identităţi, parte din identitate. Cam ştiu cine sunt. Ştiu exact ce vreau. Ştiu ce pot şi unde am puncte slabe, deşi mă încăpăţânez să încerc să fac şi lucrurile la care nu mă pricep aşa bine.  Şi asta e ca un volan care îţi ţine direcţia pe autostrada aceea a reconstrucţiei personale.  Şi cu care poţi coti cât trebuie, când trebuie.

Mă încăpăţânez să spun reconstrucţie. Pentru că, inevitabil, pentru omul crescut şi educat de oraş, începând cu prima zi de grădiniţă începe un proces de dresaj care ne construieşte o interfaţă cu societatea. Aşa cum societatea aşteaptă şi contra intuiţiei, dorinţelor, aspiraţiilor şi talentelor noastre. Cochetez cu ideea unui învăţământ alternativ, care să studieze în adâncime la ce aspiră un copil de 3-6 ani şi să îi ofere o curriculă personalizată. Sunt sigură că se poate.

Dar, cert, există un moment în care trebuie să ne dărâmăm pereţii şi să ne întrebăm dacă a venit momentul să vedem din nou cerul. Acei oameni speciali despre care vorbeam mai devreme îţi vor spune că acest moment a sosit, dacă nu cumva eşti extrem, dar extrem de norocos şi îţi dai seama singur. Simţiţi parfumul delicat de gălbenele?…