Suntem suma alegerilor noastre


Deschid de dimineață Facebookul. Cineva istorisește cum și-a găsit, în București, pisica. Împușcată. Mă înfior. E o realitate pe care o resping cu toată ființa și mă bucur că în dimineața asta am ales să fiu în Sibiu, răspunzând la o elegantă invitație de a susține o conferință într-un eveniment de vindecare holistică.

Image may contain: indoor

Am venit, cu bucurie și cu autobuzul, să spun povești din Amazon. Dar nu despre asta este vorba. Am găsit, în noianul de aproape 40 de conferințe, 20 de seminarii și 70 de expozanți, o comunitate care nu doar că nu împușcă pisici, ci se orientează spre o reconectare personală și colectivă, non-violentă, îndreptată spre Bine.

Image may contain: foodMulți oameni frumoși, care nu s-au sfiit să sară la îmbrățișări după ora de vorbe despre experiențele din junglă. Posesori de aparate secrete, dintre care mi-a atras atenția o cutie numită Metatron :)).

Vecinul de alături de măsuța mea… decis să mă convingă că nu suntem un corp care are o experiență spirituală, ci, spunea el, un suflet. Adevărul lui. Când mi-a căutat opinia, i-am spus, scurt, că sunt Dumnezeu. Asta a pus, brusc, capăt disputei pe care o căuta.

Paranteză pentru cititor: De fiecare dată când simți nevoia să arăți dreptatea TA, adevărul TĂU, opinia ta etc, mai uită-te o dată și întreabă-te  CINE are nevoie să aibă dreptate. Și DE CE.

Yoghini, terapeuți, practicanți de arte marțiale, astrologi, hipnotiști, consultanți de feng shui, producători de lucruri bune (trei mi-au atras atenția, căci pe mese aveau lucruri care radiau, efectiv. Miere, lavandă, structuri care copiau forme de geometrie sacră. Ei bine, și cristale frumoase, dintre care o splendidă pentagramă de cuarț s-a aninat la gâtul meu)… iarbă de grâu, aparate care de care mai ciudate.

Image may contain: one or more people, people sitting and people eating

Mă întorc azi, să onorez locul pus deoparte. Venind cu atobuzul, nu mi-am putut lua materiale… așa că o să desenez un poster și o să vorbesc, ca și ieri, cu oamenii. Până la ora următorului autobuz, care o să mă ducă din orașul în care oamenii au început să realizeze că e ceva în spatele corpului, al emoțiilor, al minții, ceva mai mare și mai frumos decât puteam concepe, și să mă ducă în cel în care cineva a împușcat un suflet. Căci acolo avem cel mai mult de lucru.

No automatic alt text available.

 

Anunțuri

Suntem interconectaţi


Image result for orange sunrise light… Şi, de fapt, de ce te trezeşti de dimineaţă din cauza unei lumini portocalii, difuze? Ce are atât de special portocaliul ăsta de dincolo de norii de ploaie? Ce ne face să tresărim la semnalele lumii vii din afara noastră?

Și de ce e atât de importantă această conectare?

Neuroscience News publică o știre despre un colectiv de cercetători (nu știm din ce țară, că nu se spune). Oamenii ăștia au studiat niște șoareci în sevraj după consum regulat de alcool sau opioide. În sevraj apar dureri organice îngrozitoare. Toate normale, până aici. Pe săracii șoareci îi doare.

Numai că acești șoareci stau în preajma altor șoricei, care n-au băut și nu au fumat nimic. Și pe șoarecii ăștia îi doare: exact aceleași zone din creier se activează și la ei ca și la șoriceii suferinzi. Straniu, nu?

Image result for interconnectednessÎntr-un fel sau altul, între noi există niște conexiuni pe care știința nu le-a demonstrat încă: ne simțim, mai difuz sau mai clar, dar ne simțim. Această capacitate de a detecta stările celuilalt este antrenabilă. Nu prin minte, care ne face să ne repezim peste altcineva care plânge, să dăm o mână de ajutor, iată, repede, în loc să simțim că e un plâns de bucurie, iar de bucurie nu a murit nimeni. Cu cât validăm, prin întrebări, corespondențele dintre stările reale ale celuilalt și ceea ce percepem, cu atât detecția devine mai fină.

Un mecanism pe care îl avem cu toții, șoareci și oameni. Căruia îi sunt recunoscătoare, pentru că mă ajută enorm în ședințele de coaching.

La fel de recunoscătoare sunt și pentru lumina difuză, portocalie, responsabilă pentru trezirea de azi-dimineață. Da, era devreme 🙂

 

 

 

 

fotografii din goană


Image result for sad child imageDuminică. La masă, într-o braserie italiană, se așează această femeie suprabronzată, cu pielea îmbătrânită de atâta solar. E greu să spui câți ani are, pare, în general, de 30 și ceva, dar corpul s-a scorojit, cumva, către 40.  Subțire, dar cu sânii nenatural de mari, sprâncene tatuate, buze cu acid hialuronic și pomeții obrajilor înălțați. Mușchi lucrați la sală, cu o piele fără tonus. Stă pe telefonul mobil, într-un scroll continuu. Lângă ea, melancolic și cuminte, uitându-se în gol, un copil de vreo cinci ani. Se plictisește, încearcă să pună întrebări care să solicite prezența mamei. Ea îl demite de fiecare dată, apoi pune mâna din nou pe telefon. Are, printre altele, o conversație de afaceri, răstită, cu cineva care, evident, nu a făcut ce i se ceruse. Copilul este aproape inert. Te-ai aștepta să lunece de pe scaun și să se topească în podea. Aș vrea să îl iau în brațe. Să îl mângâi. Au un moment de contact când citesc meniul, apoi mama este resorbită înapoi, în lumea ei, copilul, în cumințenia lui tristă. Lucrurile se însuflețesc când apare tatăl, aparent mai tânăr decât Ea, iar copilul capătă, în final, un părinte care se joacă și vorbește cu el.

Image result for high heel green shoesLuni. Alt mall, o întâlnire de business. Stând la cafea, privesc oamenii. Zăresc o a doua femeie, evident ieșită în pauză, evident corporatistă, poartă pantalonii pecheur gri și un sacou contrastant, în dungile marinărești, completat de un tricou alb, simplu și niște pantofi spectaculoși, verde – scarabeu, cu toc foarte înalt, să tot fie vreo 12 cm. Merge cu un chin evident pe pantofii prea cocoțați, prea înguști, prea strâmți, prea, prea, prea. Este ceva trist în efortul ăsta de a dovedi, de a prezenta.  Un pantof de seară, rătăcit și nepotrivit, o femeie care se străduiește prea tare. Mersul chinuit și evident dureros, un cârcel continuu, stoarce orice e feminin și natural din ea. Mă uit și îmi pare rău. ă.

Miercuri. Sală de training. În grup, un personaj care domină, corporal și vocal, o echipă care ascultă, de milă, de silă, ce are ea de spus.Image result for office image dominating woman Foarte masculină, are drept unică țintă ceea ce ea gândește, ea concepe, ea validează. Voce puternică. Uneori, se ridică în picioare și gesticulează. Nu are nicio secundă vreun gând să vadă dacă ceilalți sunt în aceeași barcă în care e ea. Nu cere opinii. Dacă opiniile se pronunță, nu le aude. Pur și simplu, nu le aude. E, categoric, singură, în preajma ei nu plutește niciun semn al unei prezențe masculine. Vătaf al vieților celorlalți, merge prin lume dictând și așteptând supunere totală. Undeva,în sinea ei, se întreabă de ce nu e iubită, acceptată, inclusă, fără să vadă bârna de ego înfiptă în ochi. Undeva, în sinea ei, e tristă, iar puterea pe care nu ezită să o arate cu orice ocazie e doar o contragreutate.

Cred sincer în Feminin. Sper ca Mamele să nu uite să dea fiicelor lor siguranța, iubirea și susținerea de care are nevoie orice fetiță… astfel încât să ajungă femei armonioase și asumate. Pentru copiii copiilor lor.

 

Consecvență


Image result for consistency imagesAm învățat asta, spune ea. O știe, o descrie, ,are conceptele foarte bine așezate. O privesc. Totul e în minte. O fantomă de cuvânt. Nimic altceva.

Așa, zic, și cum te-ai hotărât să practici noțiunea asta? Urmează o pauză cu miros de disperare. Nici măcar nu s-a mai gândit. Noțiunea stă frumușel, picior peste picior, în capul ei, fără vreun fel de legătură cu realitatea.

M-am uitat puțin la șirul de oameni cu care vorbesc, săptămână de săptămână.

Related imageVăd un fel de model:mai întâi, un entuziasm. Vai, ce frumos. Vreau să învăț asta, vreau să fac asta, vreau să vin la curs. Apoi, ajungând acasă, bilețelul (e întotdeauna scris) rămâne uitat, undeva, într-un buzunar de haină sau de geantă. Mâine, de la capăt, pe pilot automat, făcând același lucru ca și înainte, în același fel obișnuit. Rezultat zero.

De fapt, reușita e o serie de demersuri repetitive, care să aibă disciplina pendulei, ritmicitatea și perioada potrivită. Nu faci mușchi dacă te uiți la filme despre fitness – nici dacă te duci o zi pe an la sală. Așa e și cu obiceiurile, comportamentele… Dacă vrei să schimbi ceva, schimbă ceva. Apoi continuă să faci acel ceva schimbat. La un moment dat, se deschide o portiță și dezobișnuirea devine o obișnuință nouă.

Image result for escher repetitive

Fără asta, vezi oameni care vorbesc, cu siguranța cunoscătorului, despre lucruri pe care le gândesc, le-au aflat de undeva, dar nu le practică. O asemenea învățătură are credibilitate scăzută, pentru că nu e dublată de testul practicii. Ea patinează peste mintea ascultătorului și nu găsește rădăcină. Este superficială. Superficială este lipsa practicii constante. În fața ta sunt oameni cu standard dublu – una spun, alta fac – sau, în cel mai bun caz, cu o poleială subțire, lucitoare, peste o structură mucedă.

Sigur, nu e ușor. Tot ce e nou te strânge, te roade, ca un pantof abia cumpărat. Apoi pantoful e sculptat lent de picior și devine confortabil. Repeți. Ritmic. Încăpățânat, aproape. Iar într-o zi îți dai seama că acel lucru, care părea greu de făcut, a intrat deja pe pilot automat. E timpul să te apuci de următoarea schimbare.

Maestrul meu de Reiki mi-a spus un lucru care mi s-a înfipt bine de tot în creier: Maestru e cineva care a hotărât să își continue Calea. 

Continuați.

În spatele a ceea ce respingem


shadow

Un  film extraordinar, pe care l-am văzut cu ceva vreme în urmă – The Shadow Effect, https://www.youtube.com/watch?v=p5mPdtigMio – este prima ocazie de reflecție serioasă despre ce scoatem din noi și aruncăm în lume.

O săptămână plină de întâlniri de coaching mi-a arătat, în repetate rânduri, că dincolo de comportamente pe care le criticăm ca nepotrivite –  uneori, până la deviante – se află răni uriașe, căscate, pe care nimeni nu s-a gândit să le oblojească vreodată. Cu care mintea, neputincioasă ca resursă, nu poate face decât ce fac albinele cu insectele  moarte din stup: le învelesc în ceară, ca să nu contamineze. Numai că, spre deosebire de trupușoarele fragile ale acestor insecte, ”comorile” noastre otrăvite se descompun lent, infuzând, pervers, toate emanațiile lor toxice în sufletul nostru.

Nu despre purtătorul acestor capsule otrăvite vreau, însă să vorbesc. Vreau să vorbesc despre noi, ceilalți, care îndreptăm, acuzator, un deget: persoana aceea este rea. Persoana aceea este imorală. Persoana aceea minte. Persoana aceea este dependentă. Persoana aceea este oribilă. Sunt lucruri pe care le auzim frecvent.

judgment

Agentul de PR din creierul nostru se grăbește să ne reafirme succesul : suntem mai buni, suntem superiori, așa că ne grăbim să arătăm cu degetul oameni care poartă o Umbră uriașă, bine împachetată, în interiorul lor. O scuză anatomică și funcțională acceptabilă. Un mecanism care a funcționat bine când se punea problema supraviețuirii speciei, din punct de vedere fizic. Dar este, oare, ăsta modul ideal de a trata lucrurile? Respectă asta principiile umaniste pentru care s-au zbătut spiritele ilustre ale antichității și Renașterii? Cu siguranță, nu.

Așa încât pledoaria de astăzi ar fi:

kindness

 

 

Lecții Roz


20161218_202641Nu e niciun secret că ador pisicile. Am primit porecla Pisicka de la cineva drag, care a văzut până în străfundurile mele. Adun, hrănesc și dau pisicile de pripas cui acceptă să le adopte. Acum zece ani, după moartea subită a motanului nostru negru, căutând un remediu pentru tristețea pierderii, am căpătat-o pe Roz. Salvată de prin Drumul Taberei, a cucerit instantaneu inima puștiului meu , drept care am luat-o acasă, contra sumei de doi euro, scoși din buzunarul lui propriu. De fapt, corect ar fi să spun că am împrumutat-o de la Univers, pe perioadă determinată.

Roz era cât o piersică, dacă o cuprindeai în mână îți încăpea toată. A crescut mare, a învățat cuvinte, ne-a învățat să o înțelegem, arătând clar ce îi place și ce nu. Prietenă, aliată, companion de meditație, vindecătoare și vajnică apărătoare a teritoriului nostru, Roz m-a învățat, astăzi, dincolo de trecerea ei Dincolo, patru lecții foarte mari:

  1. intelectualaCă sunt om, că am un corp, că am emoții. Că e firesc să îți lipsească drăgălășeniile de dimineață și felul în care ne culca pe fiecare înainte să se ducă și ea să doarmă. Că o s-o mai caut pe perna ei favorită un timp, până să mă obișnuiesc cu absența ei.
  2. Că Timpul contează. Căci, la un anumit moment, nu îl poți da înapoi să faci tot ce ai fi vrut, dar n-ai făcut.
  3. Că iubirea atașată, dependentă, creează mare suferință.
  4. Că totul este tranzitoriu. Impermanența este ceea ce caracterizează lumea noastră, totul se schimbă, nimic nu rămâne pe loc.

Așa că, dragă Roz, îți promit că:

  1. O să mă accept cu toate of-urile, vai-urile și oh-urile. Sunt chimice. Sunt ale corpului. Le îmbrățișez și le iubesc, așa lăcrimoase cum sunt.
  2. O să prețuiesc înmiit clipele petrecute cu cei pe care îi iubesc.
  3. O să iubesc știind că pot pierde oricând (îți amintești că în ultima lună veneam să văd dacă mai respiri?)
  4. O să mă împrietenesc, mai mult decât până acum, cu exercițiul schimbării.

Îți mulțumesc, maimuțico, pentru lecția de măiestrie. O preoteasă anglicană spunea, acum câțiva ani: absența e o formă mai subtilă și profundă de prezență.

Bursa de Timp


Pedala de accelerație este apăsată până la podea. Gonim prin viață cu o viteză care face ca toate imaginile lucrurilor pe lângă care trecem să fie blurate, până la punctul în care nu mai distingem ruta. De peste tot vin tentații, nu mai știm cum să ne împărțim, ziua are prea puține ore.

Suntem la o bursă a Timpului, unde cumperi timp nominal și sacrifici timp nominal pentru ceea ce ai cumpărat. Undeva, în lumea asta, un soț ajunge acasă rupt de oboseală, după o zi în care s-a dat peste cap ca să poată aduce bani familiei. Nu și-a văzut copiii azi. O femeie care a ajuns general manager are o discuție cu fiul ei, care o critică și o detestă fiindcă nu i-a dat suficientă atenție. În alt colț de lume, o femeie africană se uită cu tristețe la copiii din casă și își dorește să fi putut merge la școală. O blondă perfectă, bine trecută prin cuțitele chirurgilor plasticieni, se uită la bărbatul de lângă ea și oftează: poate că era mai bine să nu mă uit la bani, ci la iubire.time-split

Cu toții petrecem Timp. Îl petrecem, spunea cineva, e ca și cum l-am duce la groapă. Cum ar fi să îl cheltuim conștient, că doar l-am cumpărat de la Bursă? În ce arie să mă uit mai înainte? Cum să nu îmi sacrific proiectele de termen lung în favoarea urgențelor? Și, mai important: cum să îmi valorific, cu adevărat timpul?

Alege cât timp folosești pentru tine, în interior, față de timpul petrecut în exterior.

Oferă corpului ce are nevoie: hrană, somn, mișcare, bucurie. Cum adică bucurie? O oră de plajă. Un masaj, o îmbrățișare, un parfum bun.

Nu confunda viața cu munca sau cu banii. Munca bine făcută va produce bani și va conserva bine timpul petrecut cu familia.

Scopul nostru nu este o poziție minunată în carieră, care să producă recunoașterea celorlalți și să ne pună în centrul atenției. Aceiași oameni care ne-au aclamat se vor întoarce cu spatele în prima clipă în care va apărea altcineva interesant… Celebritatea este cea mai efemeră stare. Deci, să ne bucurăm de ceea ce trăim. De tot ceea ce trăim.

Prietenii unde sunt? Departe? Aproape? Ești în legătură cu ei?

Iar sufletul tău din ce se hrănește? Cum înveți? Cum evoluezi? Cine devii? Dacă te-ai privi dinafară, ți-ar plăcea ce vezi?

 

Folosește, conștient, timpul. Întreabă-te în fiecare moment în care cadran de mai sus pui valoare. Alege să nu răspunzi chiar acum la apelul sau mesajul de pe ecranul telefonului. Închide televizorul.  Alege să dormi când te-a doborât oboseala. Alege să faci în fiecare zi ceva bun pentru tine. Alege să fii aproape de cei dragi. Alege să îți faci bine. Alege să fii bine. Tot timpul. Alege să pleci de aici, la capătul drumului, așa încât oamenii să își amintească de tine, iar tu să iei cu tine ceea ce poți lua: amintiri minunate.

Lecțiile de început de septembrie


A venit septembrie. Cu cutremure cosmice și personale. Luni noi, luni pline, două eclipse și un ctrl+alt+del anunțat la nivelul conștiinței, pe 28 septembrie… urmează noi episoade din thrillerul mondial 🙂

Las hazul la o parte și spun: e un moment de  pus în blockstart, urmează o cursă cel puțin interesantă. Ceva pregătire și încălzire? Absolut necesar.

Image result for cosmic cleansing image

1.Marea Curățare

Dacă te-ai simțit la capătul unui elastic, ca o minge de yo-yo, e de bine. Se scutură de pe noi emoții vechi, se arhivează relații, se iartă oameni și întâmplări: Punctele critice de care ne izbim pe parcursul ultimei săptămâni până în 28 septembrie sunt tot atâtea șanse pentru o scanare cinstită,  în care să ne răspundem la întrebări cheie de felul următor:

  • Ce am lăsat nerezolvat în situația asta?
  • cu ce mă confrunt și care este frica peste care am de trecut?
  • ce lecție am de învățat?
  • am iertat tot ce era de iertat?

Timp  pentru făcut temele. Timp pentru ieșit din emoții negative. Timp de reprogramare personală.

2. Lungul drum de la judecată la bunăvoințăImage result for imagini bunavointa

În special acum, sunt vizibile tendințele noastre de a critica și judeca. Văd împărțiri arbitrare, cum ar fi cea între ”corporatiști” și”oameni”. Dacă simțiți că sunteți superiori, atunci sigur nu sunteți. Modul adevărat, profund de a funcționa ca Oameni (a propos de exemplul de mai sus) este cel în care recunoști punctele bune ale cuiva.  Dacă îți vine să judeci sau să critici, dacă ceva te-a deranjat, uită-te mai întâi înlăuntrul tău, căci  lucrurile acestea indică o reflexie. Cineva este oglinda unui deranj interior de-al tău. Enervant, nu? De enervat se enervează ego-ul. Atunci când ne concentrăm pe ceea ce e bun, pe Bine, amplificăm acel aspect. Când criticăm și judecăm, se amplifică aspectul negativ. Serviți, vă rog :)))

3. Iubirea nu cunoaște răbdarea. Deși ar fi minunat să o învețe.

Image result for impatient love quotesProbabil că unul dintre cele mai grele examene pe care le avem de trecut, ca oameni, este cel de răbdare. Vreau asta, o vreau acum. Iar iubirea e prima care nu cunoaște răbdarea. Să numeri orele până sună. Sau zilele până vă vedeți. Să accepți mușcătura nesiguranței. Dar mai presus de toate, să integrezi adevărul că nu nerăbdarea, gelozia, controlul permanent este cel ce ține o relație. Că suntem eliberați atunci când dăm celuilalt libertate, astfel încât, dacă ne iubește, se va întoarce, iar dacă nu, nu… pentru că întoarcerea cuiva care nu ne iubește e încă o înghițitură din cupa cu otravă.

Septembrie, acest septembrie e foarte generos cu noi, pentru că ne lasă să ne vedem cu claritate ceea ce avem de făcut, dându-ne cea ma grozavă șansă de evoluție accelerată  de până acum. De îmbrățișat și de pus în acțiune. Acum.

compasiune. creier. psihologie socială.


1ce și de ce
Metodele științelor occidentale se concentrează pe desfacerea fenomenelor în  bucățele mici și analiza componentelor până la înțelegerea legăturilor între ele. În schimb, buddhiștii s-au concentrat pe principiile de organizare care fac ca mintea să funcționeze într-un anumit fel.

Ei se ocupă de două teme-cheie: dezvoltarea concentrării și cultivarea compasiunii. Occidentul a început să exploreze  corelațiile și consecințele acestor  metode, primele lucrări serioase (Davidson, Goleman) fiind publicate la începutul anului 2003, însă cu același demers, care nu dă mare atenție felului în care apar aceste stări și impactuui asupra organizării sistemelor noastre fiziologice.

Sistemele de protecție individuale și ca specie oferă infrastructura pentru apariția compasiunii

În anii ’90, MacLean propunea două subdiviziuni ale sistemului limbic: amigdala și septumul, care aveau legătură cu agresiunea și frica (amigdala), respectiv conservarea speciei (circuitele septal și talamocingular). Aspectul din urmă are legătură cu comportamentul matern al mamiferelor, iar părțile mai sus citate nu se regăsesc în creierul reptilian. Comportamentele au legătură cu alăptarea, grija maternă, comunicarea audiovocală pentru menținerea contactului matern cu puii și joaca. Acest sistem de grijă, interacțiune și conștiență a existenței celorlalți oferă un teren fertil pentru rădăcinile compasiunii umane.

Experimentele făcute în anii ’40, care au suspendat funcționalitatea zonelor cincgulare la maimuțe le-au determinat să calce peste colegii de cușcă de parcă aceștia nu ar fi fost vii . De asemenea, funcțiile  materne ca îngrijirea, joaca și legăturile sociale asociate cu partea talamocingulară a creierului se diminuau masiv, ceea ce arată că aceste structuri par să fi favorizat empatia și altruismul la oameni.

O altă structură a creierului pare a fi responsabilă pentru dezvoltarea compasiunii: neocortexul, care ne oferă inteligența, planificarea , rezolvarea de probleme, diferențierea și discriminarea întâmplărilor din mediul exterior ne furnizează un control inhibitor prin modularea reacțiilor reflexe și condiționate. Se crede că neocortexul răspunde de râs și plâns, în special de capacitatea de a lăcrima în legătură cu acte altruiste. Cortexul prefrontal, în special,prin legăturile sale cu sistemul talamocingular, pare să lege percepțiile externe și interne pentru a crea un simț al individualității. Experiența interioară poate fi necesară pentru o înțelegere care să permită grija pentru viitorul celorlalți și cel personal. Conexiunile între cortexul prefrontal și cele ale circuitului talamocingular pot generaliza grija pentru copii și alți membri ai speciei, evoluția psihologică permițând,astfel, o evoluție a simțului de responsabilitate înspre ceea ce numim conștiință.

Conștiința promovează o schimbare către un eu care îi include pe alții, dar depinde de concluziile interioare ale experiențelor. Ambele sunt necesare pentru interconectarea între sine și alții. Compasiunea apare din dezvoltarea neocortexului mărit șidin rolul critic de a îngriji copiii, în special de către mamă. Această porțiune mai dezvoltată apare la toate mamiferele care au comportamente sociale. De asemenea, este legată de importanța liniei matriarhale în menținerea coeziunii sociale și stabilității grupului, în special la primate.

Există păsări și mamifere care par să se poarte etic, arătând milă, atașament, jenă, mândrie dominantă și supunere umilă. Un experiment cu maimuțe rhesus arată că acestea se abțin să tragă de un lanț care le-ar permite accesul la mâncare, dacă lanțul provoacă un șoc electric altei maimuțe. Experimentul făcut în 1966 demonstrează că unele maimuțe nu au mâncat ore întregi sau chiar zile întregi. Efectul se mărește dacă este afectat un animal cu care maimuța este familiară. Familiaritatea este o trăsătură critică a compasiunii,  iar la aceasta vom reveni puțin mai încolo.  Când cortexul prefrontal uman este lezat, nu sunt probleme cu funcția intelectuală, dar rudele persoanelor în cauză au indicat o lipsă de empatie și deciziile pacienților nu erau avantajoase nici pentru ei, nici pentru cei apropiați. Se pare să este blocat comportamentul de cooperare, exprimarea emoțiilor sociale și angajamentului social. Mărimea semnificativă a acestei porțiuni pare să aibă un rol important în efectul asupra reacțiilor patronate de amigdala cerebrală (furia, frica și efectele lor – agresiunea și fuga). Persoanele care comit violențe și acteantisociale la impuls par să aibă un fel de sub-activare a lobilor frontali.

Evoluționist vorbind, amigdala ne-a salvat prin activarea în situații adverse, dar în viața de zi cu zi aceste activări duc la stări negative. În timpul meditației s-a constatat o descreștere a activității amigdalei. Matthieu Ricard scrie într-una dintre lucrările lui David Goleman (2003)

Dacă ne gândim că emoțiile distructive ne restrâng libertatea și ne afectează judecata, pe măsură ce ne eliberăm de ele, ele nu vor mai avea aceeași putere. Înțeleptul care se află complet în pace și eliberat de emoțiile tulburătoare are o sensibilitate și o grijă mult mai mare pentru bucuriile și suferințele celorlalți.

Observațiile lui Ricard s-au confirmat în laborator: doi meditatori experimentați, care au petrecut cel puțin doi ani în retrageri după tradiția tibetană au fost testați pentru identificarea semnalelor faciale ale diferitelor emoții prezentate pentru o fracțiune de secundă. Ambii au înregistrat deviații standard majore față de normă, recunoscând aceste semnale faciale ale emoțiilor foarte repede (Goleman, 2003).

Cercetările despre nervul vag făcute în anii 2000 în căutarea substraturilor neurofiziologice ale experiențelor emoționale și proceselor afective necesare angajării sociale și protejării speciei au arătat că mamiferele au o ramură nou apărută a nervului vag, care contribuie la reglementarea multor comportamente cu semnificație socială: privitul, ascultatul, expresiile faciale și vocale, filtrarea sunetelor de frecvență joasă pentru distingerea vocii umane față de mediu, gesturile capului și ingestia. Atfel, putem interacționa sau ne putem separa rapid de obiecte și indivizi, reglându-ne în fiecare secundă. În situații de amenințar esau când nervul vag nu are o bună reglare se apelează la sistemele nervoase mai vechi, cum este cel simpatic, care limitează incapacitatea angajării sociale. E ca un fel de prevenție, circuite vechi care pot fi apelate de frică și astfel activează sistemul de autoprotecție, precum și negativitatea care însoțește această defensivă. De aceea multe dintre practicile buddhiste  de dizolvare a negativității permite o percepție mai corectă a momentului prezent și apariția compasiunii.

Autoreglarea este o componentă critică a atenției și concentrării, două ingrediente importante pentru cultivarea compasiunii. Depinde de procedeele neuronale care extrag informația relevantă și o ignoră pe cea nefolositoare. Dalai Lama menționează că nu avem sisteme cerebrale fixate irevocabil și că antrenamentul sistematic al minții este posibil datorită însăși naturii și funcției creierului.  Este posibil ca procesul de îndepărtare sistematică a obstacolelor mentale și negativității să ducă la o autoreglare mai ridicată, cu niveluri ridicate de control care se reflectă în activitatea ridicată a nervului vag și variabilitate a pulsului.

Nivelul suplimentar de corelare hormonală

Sistemul de supraviețuire include atât un răspuns activ (amenințare și control) cât și unul pasiv (pierderea controlului) la stimuli intenși. Răspunsul activ include niveluri ridicate de catecolamine, testosteon și mobilizarea sistemului simpatic. Răspunsul pasiv,non-agresiv este corelat cu o reacție de ”înfrângere” care implică niveluri mari de cortizol, catecolamine stabile sau mai scăzute, testosteron mai scăzut și activare parasimpatică. Situațiile depind de provocare.

Cu cât este mai mare pericolul, cu atât mai mare necesitatea de control și cu atât mai mare secreția de hormoni. Cortizolul ridicat are legătură cu depresia, agitația, excitația și vulnerabilitatea. Cu cât se pierde mai tare controlul, cu atât mai mare este cortizolul, dar în cazul pierderii totale a controlului, se poate produce izolarea: disociere, amorțeală emoțională, evitare și negare, însțite de o suprimare compensatorie a nivelului de cortizol. Este ca o apărare primitivă prin închiderea stimulilor emoționali. Criminalii psihopați au un mecanism de suprimare a secreței de cortizol.

Corelarea hormonală a sistemului de conservare a speciei

Oxitocina este atât un neurotransmițător în creier, cât și un hormon implicat în aproape toate aspectele comportamentale materne și legături sociale, cum ar fi sistemul de conservare a speciei, deși la oameni datele referitoarela oxitocină sunt foarte puține. Oxitocina este secretată  în hipotalamus și apoi eliberată în sânge. Experimentele cu rozătoare au arătat că, dacă oxitocina este administrată direct în ventriculii cerebrali ai șobolanilor femele virgine, în câteva minute apare comportamentul matern complet. Tot experimental s-a arătat că întreruperea comportamentului matern nu este condiționată de reducerea oxitocinei, care doar declanșează coportamentele sociale, inclusiv legăturile. Se pare, însă, că rolul dominant, la masculi, este dat de vasopresină.

Comportamentul matern și social este întărit de dopamină și oxitocină. Dacă receptorii pentru aceste substanțe sunt blocați, femelele de rhesus  sau șobolani arată că efectul de recompensă al dopaminei ar putea avea legătură cu emoțiile puternice, pozitive, legate de formarea legăturilor sociale. Oxitocina a fost asociată cu stările pozitive, cum ar fi apropierea, atingrea, comportamentele sociale și ingerarea de mâncare și poate reduce creșterea indusă de stress a cortizolului, precum și comportamentele de evitare. Social vorbind, este important să putem să inițiem comportamente sociale, chiar după reacții de respingere. Dacă avem un nivel de suspiciune sau agresiune, contactul social este mai facil.

Oxitocina joacă un rol important în procesarea informației sociale, în specialrecunoașterea celorlalți ca familiari, dar nu pare importantă în răspunsul la familiaritatea stimulilor non-social. Sentimentul de recunoaștere pozitivă și familiaritate cu alții inhibă comportamentele agresive. Dar dacă alții nu ne sunt familari, nu este relevant că sunt afectați. Un studiu făcut în anii ’80 pe salvatorii germani ai evreilor arată că salvatorii au arătat o înclinație mai mare către atașamentul față de alții încă din copilărie, așa că sentimentul lor de conectare cu alte grupuri era mai mare. În special identificarea asmănării cu evreii (dublă față de non-salvatori) era semnificativ diferit de alte grupuri de creștini.

Multe din practicile de meditație și cele spirituale se referă la perceperea și tratarea celorlalți ca membri de familie, ca pe tine însuți. Iisus spunea să îți iubești aproapele ca pe tine însuți, iar Dalai Lama explică procesul familiarizării ca pe o orientare inclusivă, care nu apare doar la repetarea cuvântului compasiune.

Acesta nu  este procesul de familiarizare. Procesul implică mai degrabă dirijarea fiecărui gând conștient către cultivarea compasiunii, astfel încât orice activitate în care se angajează individul este generată de această orientare.

Matthieu Ricard, celebrul buddhist francez, oferă și mai clar o descriere a acestui comportament:

În sutre se explică în ce fel să faci asta cu fiecare gest. Când te trezești, te gândești: Fie ca eu să mă trezesc pentru a elibera toate ființele simțitoare de suferință. Când îți pui cureaua, te gândești: Fie ca eu să cultiv centura concentrării. Când cobori treptele, Fie ca eu să cobor din nou pentur a scoate ființele din suferință. Când deschizi o ușă: Fie ca ușa eliberării să fie deschisă pentru ființele simțitoare. Când o închizi: Fie ca ușa suferinței să se închidă pentru ființele simțitoare. Astfel, fiecare clipă se umpe cu gândul compasiunii.

Există o meditație tibetană foarte răspândită, care accentuează familiaritatea.

Îți imaginezi toate ființele simțitoare ca fiind mame ale tale, ținând cont că în viețile trecute ele trebuie să fi fost, cu toatele, mame ale tale. Acest lucru se face pentru a trezi un simț al afecțiunii și recunoștenței, prin concentrarea pe persoana care ți-a arătat cea mai mare iubire și compasiune.

Familiaritatea cu proprile gânduri și sentimente este, de asemenea, critică pentru difuzia negativității. Ricard leagă impotanța conceptului de familiaritate cu practica meditației.

Când vorbim de meditație, cuvântul folosit în tibetană înseamnă, de fapt, familiarizare. Avem nevoie să ne familiarizăm noi înșine cu un mod de a trata gândurile ce apar. La început, când apare un gând de furie, dorință, gelozie, nu suntem pregătiți pentru el. Astfel , în câteva secunde, acel gând a dat naștere unui al doilea, al treilea gând – și curând peisajul nostru mental este invadat de gânduri care consolidează furia sau gelozia – și atunci e deja prea târziu… Poate vă întrebați ce fac oamenii în retrageri, șezând în meditație pentru ore pe zi. Exact asta fac: se familiarizează cu un nou mod de a adresa gândurile ce apar. Când începi să te obișnuiești să recunoști gândurile pe măsură ce apar, e ca și când ai recunoaște rapid pe cineva într-o mulțime. Când apare un gând puternic de atracție sau furie, știi că o să ducă la o proliferare a gândului și îl recunoști: ah, vine gândul ăla. E primul pas. Acel pas ajută mult la evitarea gândurilor copleșitoare.

Familiaritatea este o componentă critică în dezvoltarea compasiunii. Dalai Lama spunea, în 2002, că

Toate ființele aparțin, într-un fel, unei singure familii. Avem nevoie să îmbrățișăm unitatea omenirii și să arătăm grijă pentru toți – nu doar familia ta, țara ta, continentul tău. Trebuie să arătăm grijă pentru fiecare ființă, nu doar cele care ni se aseamănă.

Compasiunea se exercită adesea în relație cu cei iubiți, ca o suprapunere între fiziologia afilierii și cea a compasiunii. Totuși,compasiunea se poate exercita și în legătură cu cei pentru care nu avem afecțiune.

Nicio societate nu poate pretinde că are un sistem sănătos de valori atâta vreme cât nu poate adjudeca între fascismul lui Hitler și nonviolența lui Mahatma Gandhi. Eu, unul, cred că natura umană însăși oferă criteriile prin care putem judeca natura etică a diverselor valori. Dacă noi, ca societate, avem înțelegerea sănătoasă a naturii noastre, compasiunea, putem judeca etica unei valori simplu, văzând dacă ea rezonează într-adevăr sau nu cu această natură fundamentală.

Dalai Lama, 2002

În 2003, unii cercetători i-au spus acestei naturi fundamentale conștiință armonizată rezonantă și au spus că

Moralitatea, astfel, este bazată pe relațiile interumane, până la faptul că ne armonizăm unii cu alții pentru a produce stări biologice care influențează ființa noastră: moralitatea derivă atât din biologia, cât și din relațiile noastre.

iar de aici chiar nu mai e nimic de adăugat.