8. Ca să primeşti, trebuie să ceri

Între mentalitatea europeană şi cea asiatică există o grămadă de diferenţe. Puternic paternalistă, cultura locală creează alt fel de mecanisme, bazate mai degrabă pe cerere decât pe ofertă, chiar când vine vorba de a absorbi ceea ce e specific: maestrul e aici, la mănăstire, dar nu a coborât decât când a fost rugat intens. Nu oferă nimic dacă nu ceri. Iar oferta e destul de ceţoasă, într-atât încât să te zbaţi puţin la decriptare.

Produs al civilizaţiei de consum, europeanul tipic aşteaptă un orar exact, cu subiecte şi livrabile. Nimic mai superfluu aici. Nu ştii niciodată când începe ceva, pentru că eşti antrenat constant să detectezi potenţialul, în loc să te ciocneşti nas în nas cu el. Planurile sunt lichide, se refac, curg, se mută, iar dacă nu vrei să pierzi ceva trebuie să fii în permanentă stare de receptivitate.

Asta nu înseamnă slugărinicie, ci o prezenţă smerită şi atentă. E ceea ce facem în dimineaţa de dinainte de Losar, când decidem să nu ieşim şi să aşteptăm, cuminţi, pe balcon. Ne găsim de lucru şi împletim şnururile de mătase colorate cumpărate de pe circumferinţa comercială a Stupei. Se creează brăţări din noduleţe, şnururi, şiraguri, se lucrează în perechi. Tinerii actori repetă, cu sau fără sparing partner. Am o senzaţie ciudată, de mare familie, în care cu toţii zăbovim la treburile noastre zilnice, îndeletniciri parcă necesare. Simţim nevoia de activitate fizică – fie că e vorba de împletit, fie că e vorba de dat cu mopul. Oamenii au o stare calmă, însorită, care mă inspiră să navighez printre ei cu aparatul de fotografiat în mână, consemnând portretele celor care studiază, repetă sau dorm de-a binelea făcându-se că meditează :D. E o stare moale şi blândă, de latenţă, dinamizată doar de dorinţa de a ne întâlni cu maestrul.

Lucru care nu se întâmplă, aşa că iau iniţiativa şi urc, fâstâcită, până la camera de primire, unde maestrul e în conversaţie cu prietenul nostru nepalez. Ca de obicei, ştie de ce vin şi nici nu apuc să salut, că îmi spune să vin cu tot grupul şi să stăm cu ei. Cobor trei etaje, scările de marmură verde sunt orice, numai ergonomice nu, urc două etaje în celălalt corp de clădire, aici scările sunt de marmură roşie, iar foarte abrupte, adun gaşca şi mergem cu toţii să ne aşezăm pe covoarele groase, înconjuraţi din toate părţile de picturi thangka superbe, obiecte de cult şi flancaţi de un altar superb, cu statui aurii mari cât un copil de cinci ani, cupe de ofrandă din cristal de culoarea mierii şi o grămadă de obiecte de toate felurile, care constituie în sine o călătorie vizuală fabuloasă.

Respirăm aerul auriu din camera de primire, studenţii avansaţi trebăluiesc în linişte pe lângă noi, suntem scufundaţi într-un lichid dulce. Apoi maestrul invită grupul să vadă tot ansamblul, e ca un mic apartament pregătit pentru marile figuri spirituale care ar putea poposi pe aici. Mănăstirea, în sine, este un loc în care mulţi călugări se opresc pe drumurile dintre Lhasa şi Bodhgaya.  Dincolo de sala cu canapele în stil englezesc şi altar complet se află un dormitor, un salon şi o baie. În dormitor sunt douăzeci şi una de mari statui Buddha, aurii şi liniştite şi ele, meditând la nesfârşit, mari cât păpuşile din copilăria mea, însoţite de alte zeci de staui mai mici, de treizeci de centimetri înălţime. Prezenţa figurilor diferite, dar repetitive creează o densitate diferită a energiei în camera asta. Ce privilegiu să dormi aici… dacă ai putea dormi…

Pe holul de trecere, tabloul sponsorului principal, cel care a donat maestrului banii de construcţie pentru marele aşezământ în care ne aflăm.  Un bărbat tânăr, flancat de o femeie splendidă şi un copil perfect. O familie care şi-a regăsit liniştea şi calea datorită combinaţiei de ayurveda şi terapie energetică pe care tibetanul nostru a aplicat-o acestui bărbat, bolnav de cancer pe atunci şi sănătos, acum. Păşim cu sfială, pentru că e prea frumos aici.

Suntem invitaţi să ne aşezăm şi să medităm zece minute. Cel puţin în locul ăsta am auzit cu insistenţă că meditaţia „liberă”, odihna în natura minţii, cum spun ei, este esenţială pentru evoluţie. Ne trezim din somnul fără de somn şi purcedem, brusc tăcuţi, suntem liberi până seara.

Plec cu o prietenă care face faţă cu greu furtunii de sentimente pe care o trezeşte valul de energie în care suntem continuu scăldaţi. Aşa cum povestisem grupului, aici e un loc în care totul se accelerează. dezintoxicările karmice şi emoţionale curg râu şi se manifestă în cele mai felurite chipuri. De la dezordini gastrice majore, deşi cu toţii mâncăm acelaşi lucru, la stări psihice extreme şi manifestări de violenţă inexplicabilă, sau la mici accidente, sfărâmări, incendii, pierderi, toată pleiada de manifestări inexplicabile curge şiroaie peste noi.

Petrecem un ceas de terapie neconvenţională, cu un ceai în faţă şi cu privirea ţintită în stupa. Derulăm ghemul încâlcit de sentimente şi reacţii aspre, găsim motive, astupăm găuri, peticim spărturi. Pe drum am primit semne, un nouă de treflă – în tarot înseamnă protecţie împotriva a tot ce e rău – , un porumbel alb, asta ştim toţi, e simbolul prezenţei Sfântului Duh sau  a energiilor superioare, şi un vultur – simbol al elementului aer şi al minţii, dar şi al „bunicii” – elementului ancestral feminin, care aduce reinventarea, renaşterea, startul unui ciclu nou. Mie, una, secvenţa mi se pare destul de clară.

În mănăstire se desfăşoară un ritual puternic, Karmapakshi, pentru care am primit acum doi ani iniţierea, şi în care simbolurile magice şi şamanice sunt foarte prezente.  Noi cutreierăm pe străzile care se deschid ca razele de la cercul Stupei, intrăm în magazine tibetane ca să ne mai cumpărăm khata şi – neplanificat – clopoţeii pereche… sunetele instrumentelor metalice de percuţie, cum ar fi clopoţelul sau bolul, sunt inegalabile. De altfel,se spune că bolurile cele mai bune sunt executate de meşteşugarii nepalezi.

Ne oprim, lin, la internet cafe ca să sunăm acasă cu 30 de rupii pentru o conversaţie straşnică (asta înseamnă un leu şi douăzeci de bani). Sărind peste gărduţul de piatră betonată care împrejmuieşte minicurticica din faţa prăvăliei, pun piciorul într-un şanţ pe care nu-l anticipasem şi îmi scrântesc, artistic glezna. Am auzit ceva trosnind în interior, cred că am buşit un ligament. Durerea e groaznică, dar respir, sun acasă şi apoi mă îndrept, şontâcăind şi gândindu-mă la descărcările karmice, către mănăstire. Urmează reiki şi voltaren, iar când reuşesc să recapăt bandajul elastic pe care îl cerusem, senină, înapoi, e târziu. Glezna e umflată cât un măr voinicesc.

Ajungem la timp ca să prindem sfârşitul perioadei de electricitate. Coborârea pe scările deja cunoscute până la sala de mese pentru cină e o aventură, cu lanternele în mâini şi sărind din treaptă în treaptă. Lăsăm călugării vizitatori să deschidă coada la marile marmite cu perete dublu în care primim supa de linte, mâncarea de Buruiană, conopida şi cartofii, apoi ne umplem şi noi bolurile, mâncăm şi participăm la o ceremonie  a focului, în absenţa maestrului… mai bine o făceam ieri, poate nu îmi mai scrânteam glezna :))

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s