18. 13 europeni mititei

În ţara asta totul e mai mic decât suntem noi obişnuiţi.  Singurul lucru mare e stupa, şi aerul care o înconjoară – pe ea şi culmile munţilor sacri, crescuţi ca un perete îndepărtat şi iluzoriu al văii uriaşe în care ne bucurăm de dimineaţa asta de cristal.

Acum doi ani, abia aşteptam să ajung acasă. Acum, mă rotesc, în dansul lent al roţilor de rugăciune, conştientă de miile de fire invizibile, de aur, care mă leagă de locul ăsta ciudat, minunat, special. Nu am niciun scop în cap, altul decât să mă scufund în lichidul ăsta invizibil în care pluteşte toată construcţia – parcă ar fi unul din acele globuri de prost gust, cu peisaje peste care, de obicei, ninge, dar aici ninge cu fulgi de lumină. Turul se termină, aprindem cele mai mari lămpi de unt, memornâd fotografic rugăciunea de ofrandă,  stăm şi aspirăm bătaia aripilor de porumbei, fracţiuni dintr-o briză mai mare decât miile de fluturări pe care le simţi când stolul decolează şi se roteşte, reglementar, în sensul acelor de ceas.

Străduţele în steluţă. Urmele de flori şi orez de la ofrandele puse de dimineaţă de acei pelerini eterni, care îşi schimbă corpurile, vocile şi rugăciunile, dar nu şi mişcarea lentă, de rotire în jurul acestui mare Cerc al vieţii pe care l-am putut învârti şi noi, norocoşii.  Aerul capătă consistenţă materială, de cristal lichid, prin care înotăm înapoi, la mănăstire, pentru a primi tradiţia orală, scufundaţi în mireasma beţişoarelor tibetane. Ceremoniile curg ca un râu din gura maestrului, râul se ramifică, parcă ar curge invers, de la cursul principal la afluenţii principali, la surse, şi fiecare dintre aceste mici firişoare de lumină intră în noi şi ne parcurge, odată cu textul.  Cadourile pentru cei de acasă sunt  încărcate, purificate, purificaţi şi noi pentru purgatoriul drumului de întoarcere.

Plutim ca printr-un vis, împreună cu jovialul Sonam, înapoi la aeroport, trecem prin miliardul de controale, de la intrare până la uşa avionului… suntem doar treisprezece. Doi au rămas la mănăstire, doi au ales să se întoarcă mai devreme în ţară. Şi, în felul ăsta ciudat, visul continuă până la aterizarea în aerul greu de la Delhi, priveliştile de seară, noaptea prea scurtă şi răsăritul parcă infinit din zborul spre Istanbul, cu un echipaj obosit şi cu o aterizare întârziată de supraîncărcarea aeroportului.

Iar senzaţia de ruptură de realitate continuă şi acum, săptămâni mai târziu, şi tot acum mă întreb care tristeţe e mai mare – cea că nu mai sunt acolo, pe horn, în vârful lumii, sau că se termină de scris şi poveştile pe care le-am încetinit parcă înadins, ca să mai rămân puţin în legătură cu acel Pământ al Minunilor. Cert e că a început altceva, mare, greu de definit, vrăjit. Am timp până la următorul drum în Kathmandu să evaluez ce anume este acel ceva, dar un lucru e cert: călătoriile în asemenea locuri îţi schimbă viaţa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s