Povestea ligheanului de alamă


onoraţi-vă prietenii, chiar dacă nu mai sunt aiciAm avut o prietenă extraordinară , Mariana. Mariana era doctor în etnografie şi psiholog, unul dintre cei mai buni practicieni români pe testul Szondy (îmi amintesc că a văzut că sunt însărcinată când nu eram încă nici în luna a doua) şi apărea în viaţa mea de câte ori eram prin vreo criză.

O moştenisem de la soacra mea, Dumnezeu să o ierte, împreună cu inelul cu piatră albastră care a sosit de ziua mea, după  marea plecare. Nu ştiu de ce tot vorbesc de oameni mutaţi de aici azi… ba da, ştiu. Pentru că lăsăm urme în viaţa celorlalţi. O să vorbesc despre una dintre aceste urme.

Mariana veşnic avea ceva de rezolvat şi, fiind eu chimistă, îmi pune în braţe într-o  bună zi un mare lighean de alamă, mega pătat, rugându-mă să rezolv problema. Am încercat şi pe aleea de gospodină, şi pe cea de inginer chimist (cu ce substanţe am putut găsi), ligheanul arăta binişor, dar nu corespundea cerinţelor. Aşa că Mariana a decretat: păstrează-l tu, eu oricum nu am loc. Aşa şi era: în apartamentul ei micuţ de bloc, plin ochi cu cărţi, nu mai încăpea mare lucru.

Ligheanul a tot navigat prin casă, pe afară, cu funcţii de stocare, în general, până când, înainte de plecarea în Amazon, mi-a trăsnit ideea de a-l transforma în fântână. Am cumpărat o pompă submersă, am pregătit bucăţele de sticlă polizată şi… m-a luat febra călătoriei pe sus. Întoarsă în România, decid azi să întorc cu susul în jos tot livingul, pentru că s-au adunat cinci ghivece cu flori roz şi o vază cu lalele aşijderea (e un motiv ca oricare altul), aşa că, în marea renovare şi realiniere cu Stelele Zburătoare ale Anului Şarpelui de Apă, chiar am răsturnat toată logica încăperii ca să mă pliez pe pătratele benefice, şi am dat peste lighean….

Unul dintre remediile bune de anul ăsta, pentru consolidarea succesului, este această fântână. Aveam pietre de pe plajă, şi scoici, am renunţat la cioburile de sticlă şi am umplut  cu apă legendarul lighean, care stă exact în colţul în care sunt necesare remedii de metal. Am adăugat câteva picături de ulei esenţial pentru armonizarea spaţiului. Diseară voi lucra cu unul dintre uleiurile de abundenţă… şi iată cum cadoul Marianei a ajuns să prindă viaţă într-un an atât de puternic şi transformator cum e 2013. Cred că e felul cel mai potrivit în care, ani după ce ea a trecut dincolo, marele lighean de alamă a devenit matca bogăţiei, iubirii, bucuriei şi norocului din casa mea, împrospătată pentru a primi cum se cuvine valurile de energie care o vor parcurge în următoarele douăsprezece luni.

fărâme de bucurii


București, seară fierbinte. Îți cauți, literalmente, o fâșie de aer mai răcoros. Nu ai marșat la ideea colectiv- derizorie de a da o căciulă de bani pe un weekend la mare, cu chelneri și hotelieri care vor să te jupoaie și cu baie într-o apă suspectă din punct de vedere al compoziției.

așa că ieși, oftând, pentru a urma inițiativa ăluia mai curajos din gașcă și a merge la o bere, o limonadă, ce-o fi. Taximetriștii merg cu geamul lăsat, dar numai un pic, să nu îi ia corentu, și mașina lor devine o formă în care nu faci altceva decât să te coci suplimentar.

și totuși, într-un cartier de oameni care muncesc, te întâlnești cu bucuria. Un loc bine ascuns, către care mergi pe o podină ce aduce aminte de porturile de vase ușoare,  canapele și bănci relaxate, cu perne moi, bere la draft în pahare mici, ca să nu se încălzească licoarea înțepătoare.

savurez o limonadă perfect dozată, nici prea acră, nici prea dulce, în timp ce de la bar sosește un cocktail dement, din care emană aromă de pepene. da, da, e suc de pepene cu multe alte ingrediente care duc la o băutură verde-otrăvitor, cu un gust absolut senzațional. specialitatea casei, pare-mi-se.

Primim tapas: măslinuțe Kalamata în farfurioare yin/yang, niște cartofi cu un sos iute și aromat, geniali. Urmează, în farfurii mici, transparente, o paella făcută ca la mama ei acasă. tabla rotundă, specifică, pusă pe foc și umplută cu toate bunătățile ne-a fost, de altfel, vecină.

Și, ca o perdea, realitatea aceea, urâtă și obșnuite, se prăbușește și se reînnoadă lucruri pe care le lăsaseși suspendate, undeva între ieri și azi, și lucrurile astea vin cu cortegiul de bucurie și dezinvoltură, desfăcându-te din lumea ta cea serioasă ca pe un capac de bere.  Lucrurile redevin simple, și bune, și ușor de acceptat.

Pe ring, fete care au venit special îmbrăcate, cu rochițe mai scurte sau mai lungi, cambrate sau fluide, cu volane sau cu clini, cu pantofi de tango, toc înalt și baretă, plutesc în piruetele specifice de salsa în armonie cu unduirile de șold ale partenerilor lor.

Printre mese vine, eterică, o mireasă furată, însoțită de necesarul cortegiu de nuntași, cameramani, fotografi. Nu știe să danseze salsa, dar se alătură cu bucurie celor de pe ring, ieșită temporar din rigorile rolului ei de astăzi.  Apoi dispare în noapte, levitând printre bănci, plante verzi și perdelele de țânțari, iar noaptea curge, lichidă ca ritmurile latino, până ce hotărâm să curgem și noi pe străzile goale și pentru scurt timp răcoroase, înapoi, în casa care a adunat căldura de peste zi și strigă din toți rărunchii să deschidem geamurile.

un București din care n-a dispărut bucuria și care ar face bine să dizolve fițele și parada de club în favoarea plăcerii adevărate de a sta o clipă cu prietenii și a învăța să dansezi de-adevăratelea. Poate e doar un vis, dar uite că se poate.

Despre pace


Nu pacea din Orientul Mijlociu, ci pacea interioară.

Am avut o săptămână nebună, nebună, terminată ieri cu un sprint. Prietenii mei au plecat la poale de munţi înalţi de ieri, eu nu am avut, pur şi simplu, suficient timp ca să pregătesc ce era de pregătit şi să merg şi eu cu ei.

M-am urnit cu greu din Bucureşti, aproape cu părere de rău pentru că părăseam zona de confort. Apoi, poate pentru că mergeam într-un loc încărcat cu amintiri, am început să am acea stare de anticipare, ca atunci cân pleci în vacanţă. Dealurile sunt pline cu pomi înfloriţi, şi cu cât urci timpul parcă merge înapoi, până acum o săptămână, când au înflorit piersicii în Bucureşti.

Nu mare lucru îţi trebuie ca să te reconectezi. Prieteni dragi, dacă sunt, un foc, nişte apă care susură în fundal, şi verdele crud al mugurilor care au pocnit, luminoşi, în încă un ciclu din atâtea nenumărate.  O mămăligă, un mujdei făcut cu drag, şi tihna unui Cămin, un loc bun în care s-au consumat bucurii multe, multe, dar şi drame şi tensiuni, şi momentul acela de respiro în care să te poţi readuna şi bucura de starea de aşteptare dinaintea marilor Sărbători.

E simplu. Trebuie doar să îţi aduci aminte de toate astea, şi apoi să ai luciditatea de a mulţumi pentru că le ai, le-ai primit, le trăieşti. Nu pantofi cu toc, nu club. Ci liniştea pură de la Poale de Făgăraş, care miroase a primăvară şi Paşte şi a vorbe bune de la prieteni adevăraţi. Asta e ce vreau să împărtăşesc cu voi, toţi cei ce citiţi notele de călătorie prin viaţă, cu tot ce are ea, bun şi rău. E echilibru. E linişte. E Pace. Pace vouă.

out of Romania


Sorbiți de mirajul fugii din civilizație, migrăm spre Făgăraș. Drumul acela minunat, pe care mi-l amintesc atât de bine, șerpuint prin spatele căilor bătute, după Predeal, spre Râșnov, Zărnești…

Vremea e închisă, dar verdele e mai verde decât orice verde de București. Oaza de liniște e undeva, pe lângă Sâmbăta de Sus.

Pentru că am comunicat, ca de obicei, aiurea realizez că nu știu drumul, căbănuța nu e la șosea. Nici pe departe. Iei rondul către Perșani, mergi  pe o șuviță de asfalt care taie ca o cărare câmpul plin de ierburi frumos mirositoare și bine unduitoare și intri în Lisa. Treci de biserică, o iei la dreapta și asfaltul se transformă în drum de țară, încă suficient de drept ca franțuyoaica mea să meargă, încet și atent. Plutim prin ultima potecă de apropiere către poala Făgărașului, trecem de troițe uitate de oameni, timp și Dumnezeu, ajungem aproape de un mic curs de apă împânzit de aluni și …. drumul se strică brusc și capital. Roata din dreapta față răposează la trei sute de metri de cabană și trag mașina în primul loc în care pot să o las fără să încurc pe nimeni. Vila frumoasă, gen chalet, cu pajiște impecabilă și crescătorie de păstrăvi (săracii de ei) șterge amarul insuccesului.

Am intrat, cum-necum, într-un netimp din care nu îi vine nimănui să facă pana. După o zi de meditație, vine și clipa în care chiar trebuie reparată roata. Pornim în ceată veselă către locul faptei. Piulițele strânse la service sunt test de mușchi, până la urma urmei ies. După care roata rămâne înțepenită. Sosesc ajutoare de la viluța în dreptul căreia am lăsat, la răscruce de poteci, mașina între două remorci pline cu stupi de albine. Se trage de o siguranță, se emit tot felul de opinii tehnice. La un moment dat, ”vecinul” zice să îl sune pe frate-său, mecanic la un service peugeot. Îi dau telefonul, facem un număr care începe cu 0049. Service-ul cela, bag sama, e în germania. Ni se spune că trebuie ciocănită roata… Apare barosul românesc, neaoș și necivilizat, așa cum e el, și se rezolvă problema. Asistență avem și de la celălalt vecin, un medic simpatic, mare călăreț de ATV-uri, aveam să îl vedem noroit din cap până în picioare zilele următoare. Îi spun că singurul lucru pe care îl vrem e cianura 🙂 și zice că are…

În fine, roata se asamblează, ceata se destramă, fiecare înapoi la trebile lui. Urmează alte două zile de visare. Dau să plec, în fine, duminică după amiază către București… Îmi cade numărul :))

Doctorul, adevărat Deus ex Machina, reapare de nu se știe unde, pe ATV, la timp ca să ne furnizeze multiubita șurubelniță necesară ca să desprindem și să re-prindem plăcuța la locul ei. Franțuzoaica oripilată de countryside-ul românesc își ia, melancolic și ușor vibrant, drumul spre casă.

așadar, un prieten din Austria, un doctor din Mureș, un telefon în Germania, prietena care ne-a salvat bagajele pentru ultimul sprint, experiența locală și multă, multă răbdare au fost utile pentru nărăvașa mică. Privind retrospectiv, poznașă scena asta în România, în afara ei.