gândesc pozitiv, deci exist


Care este acum starea mea mentală?

Pentru a înţelege puterea unei stări pozitive, trebuie să îţi cunoşti starea de moment şi să înţelegi cum arată starea pozitivă.

Întreabă-te: care este atitudinea mea? Când te trezeşti, dimineaţa devreme, ai energie? Te bucuri şi abia aştepţi să începi ziua, sau eşti ca măgăruşul din Winnie ursuleţul, care are tot timpul un norişor cenuşiu deasupra capului?

Ce spui cu voce tare?

Analizează cu atenţie ce cuvinte îţi ies pe gură.

Ce îţi spui ţie însuţi, în gând?

Gândeşte-te la ce îţi spui de obicei…

De ce e posibil să nu ai o gândire pozitivă, de ce gândeşti negativ?

S-ar putea să fii concentrat pe fructele acţiunii.  Priveşte la rădăcini, ca să vezi cauza .

Care sunt rădăcinile?

Oamenii din jurul nostru.

Felul în care am fost educaţi şi crescuţi.

Împrejurările curente.

Unul dintre maeştrii tibetani pe care i-am întâlnit prin preumblările mele spuneau că sursa nefericirii sunt aşteptările. Dai un examen aşteptând să îl iei.  Semnezi un contract, aşteptând să fii plătit pentru munca ta. Intri într-o relaţie, aşteptând ca persoana cealaltă să se comporte conform standardelor tale. Şi apoi, fiecare dintre aceşti oameni, situaţii, relaţii îţi fac o surpriză neplăcută, fiindcă aşteptai altceva.

Cum e să nu aştepţi nimic: te amuzi de eşecuri. Te bucuri de surprizele bune, de ceea ce îţi este oferit. Şi dai fără să aştepţi nimic în schimb.  Iar de undeva, din Universul ăsta mare, vine şi se manifestă pentru tine o răsplată neaşteptată.

Aceasta este Puterea din spatele gândirii pozitive! :0)

De ce să ai o stare pozitivă? Pentru că eşti ca o plantă în ghiveci. NU poţi creşte fără lumină şi apă. Şi când gândeşti pozitiv, mintea nu mai este blocată. Spaima şi furia nu mai lasă loc pentru nimic în minte, aduc un fel de obstacol major în calea găsirii de soluţii.

Există câteva direcţii pe care le poţi urma şi care îţi pot schimba în bine starea:

  1. Uită de recompensa instantanee. Nu te vei putea schimba într-o singură zi, aşa că ar fi bine să îţi promiţi că vei face aceste lucruri într-o perioadă de câteva luni.
  2. Afirmaţii: declari că un anumit lucru este adevărat. Iată câteva exemple:
    1. De la o zi la alta, mă simt mai bine.
    2. Oamenii îmi dau bani cu plăcere

Devenim ceea ce gândim, suntem ceea ce gândim. Nimeni nu te poate face să te simţi inferior dacă tu nu consimţi la asta.

Avem nişte conturi bancare personale în care ar trebui să facem depuneri regulate:

–          Spiritual – rugăciune şi meditaţie

–          Emoţional  –  fii o persoană iubitoare, care face lucruri cu pasiune. Fii recunoscător.

–          Fizic  –  exerciţiu. Mănâncă bine, odihneşte-te cât trebuie, ai grijă de sănătate.

–          Mental – citeşte cărţi pozitive. Ascultă programe audio pozitive. Priveşte lucruri pozitive!

E un nou început: fii conştient de ce gândeşti. Schimbă gândirea. Pune acolo lucruri bune.

Afirmaţiile pozitive funcţionează. Ele pot fi folosite pentru a manifesta ce îţi trebuie şi a aduce o schimbare pozitivă şi permanentă în viaţa ta. Imaginaţia noastră are o putere extraordinară de a genera şi încărca aceste afirmaţii.

Ce este o afirmaţie? Orice gând care îţi trece prin minte şi orice vuvânt pe care îl spui este o afirmaţie. Toată pălăvrăgeala noastră interioară şi dialogul noi înşine nu sunt nimic altceva decât un şir de afirmaţii. Afirmăm continuu lucruri cu cuvintele şi gândurile, iar acest flux de afirmaţii ne influenţează viaţa în fiecare secundă.  Ceea ce credem  este învăţat prin tipare mentale pe care le-am dezvoltat din copilărie: multe dintre ele funcţionează bine din punctul nostru de vedere, dar altele ar putea funcţiona în detrimentul nostru. Sunt disfuncţionale, ne sabotează şi ne împiedică să obţinem ceea ce credem că vrem. Fiecare afirmaţie pe care o gândim sau spunem este o reflecţie a adevărului interior s/ar putea să nu fie de fapt adevărată, sau poate fi bazată pe impresii incorecte sau nepotrivite pe care ni le-am construit din copilărie.

Subconştientul nostru foloseşte tipare comportamentale pe care l-am învăţat pentru a răspunde automat şi a reacţiona la multe evenimente cotidiene. Este esenţial pentru supravieţuire să putem răspunde repede la evenimentele din jurul nostru – lucru imposibil dacă ar trebui să re-examinăm fiecare aspect al lucrurilor de fiecare când se întâmplă ceva simplu. Răspunsurile învăţate şi tiparele mentale ne ajută să răspundem automat la împrejurări, repede şi uşor. Dar dacă aceste tipare s-au format dintr-o perspectivă distorsionate, s-ar putea ca strategia să fie bună pentru o împrejurare dificilă dar nu e bună pentru a reuşi în lumea reală, ca adulţi.

Puteţi folosi afirmaţiile pozitive: sunt propoziţii scurte, care urmăresc să atingă un anumit set subconştient de convingeri, să le conteste şi să submineze convingerile negative pentru a le înlocui cu convingeri positive, care ne ajută. E un fel de spălare a creierului care permite convingerilor negative să dispară. Felul în care sunt construite afirmaţiile este foarte important. La fel de important este să vă amintiţi că tot ceea ce spunem crezând că este o afirmaţie pozitivă ne forţează să stăm concentraţi pe scopurile noastre interioare şi ne aminteşte să gândim conştient despre cuvintele şi gândurile noastre.

Deşi unele dintre afirmaţii par copilăreşti, ele au fost construite ca să ajute. Cu cât sunteţi mai hotărâţi să faceţi schimbări şi să vă desprindeţi de trecut, cu atât mai bine vor funcţiona.

Când decideţi să spuneţi ca adevărată o afirmaţie pozitivă, subconştientul nu poate reacţiona decât în două feluri: să evite sau să reevalueze. Cu cât e mai mare distanţa dintre afirmaţie şi adevărul interior pe care îl petreceţi, cu atât veţi simţi rezistenţă. De aceea, veţi simţi un sentiment negativ şi tot de aceea, dacă simţiţi ceva pozitiv, mintea va răspunde instinctiv că acel lucru e adevărat.Când veţi simţi acest sentiment pozitiv, veţi şti că afirmaţia a început să funcţioneze!

Repetarea afirmaţiilor va  ştirbi repetat din rezistenţă. Odată rezistenţa învinsă, subconştientul va putea re-examina convingerea de bază şi tiparele pe care aţi lucrat. Efectul poate fi uimitor, iar lucrurile se pot schimba foarte repede, dacă convingerile disfuncţionale sunt înlocuite de un adevăr intern nou. Dacă întâlniţi o rezistenţă puternică şi identificaţi o zonă de traumă în viaţa personal, este bines ă apelaţi la un psiholog, care vă poate ajuta să vă eliberaţi de trecut cu mai multă uşurinţă.

Înlocuirea convingerilor disfuncţionale cu cele noi, pozitive face ca schimbarea să vină uşor şi natural. Aceasta se va reflecta în viaţa exterioară: veţi trăi schimbări majore în bine.

Crearea afirmaţiilor

Gândiţi-vă la zine în care vreţi o îmbunătăţire şi cum vreţi să fie viaţa voastră. Scrieţi o listă. Uitaţi-vă la fiecare reper al listei şi încercaţi să scrieţi afirmaţii. Concentraţi-vă nu pe ce nu vreţi, ci pe ce vreţi.

De exemplu, dacă îmi doresc un serviciu care să mă împlinească, aş putea scrie

Am un serviciu minunat, care mă împlineşte pe mai multe niveluri

Mostrele de mai jos vă pot da idée de cum ar trebui să arate aceste afirmaţii. La început, veţi avea nevoie de afirmaţii de eliberare:

„Sunt gata şi vreau să mă desprind de trecut, acum. „

Puteţi să vă faceţi un fel de cărţi de joc şi să trageţi zilnic o afirmaţie. Le puteţi încerca privind în oglindă, mărind importanţa mesajului.

Dar cel mai bine e să vă scrieţi afirmaţia pe ceva, astfel încât să o vedeţi toată ziua. Sau să o scrieţi de 10-20 ori ca să se imprime în minte.

Pronunţaţi afirmaţia cu pasiune, cântaţi-o sau incantaţi-o.

Afirmaţii pentru sănătate:

  • Fiecare celulă din corpul meu vibrează de energie şi sănătate
  • Faptul că mă iubesc îmi vindecă viaţa. Îmi hrănesc mintea, corpul şi sufletul.
  • Corpul meu se vindecă repede şi uşor

Afirmaţii pentru abundenţă:

  • Prospeori mă întorc şi ştiu că merit prosperitate de orice fel
  • Cu cât sunt mai recunoscător, cu atât mai multe motive am să fiu recunoscător
  • Îmi plătesc facturile cu iubire, căci ştiu că abundenţa curge liber prin mine.

Afirmaţii pentru iubire:

  • Ştiu că merit Iubire şi o accept acum
  • Dau Iubire şi o primesc însutit
  • Mă bucur în Iubirea pe care o întâlnesc în fiecare zi.

Afirmaţii pentru cuplu

  • Am un partener minunat şi suntem fericiţi şi liniştiţi
  • Mă eliberez de orice disperare şi permit dragostei să mă găsească
  • Atrag doar relaţii sănătoase

Afirmaţii pentru pierdere în greutate

  •  Am greutatea perfectă pentru mine
  • Fac alegeri pozitive şi sănătoase pentru mine.
  • FAc regulat exerciţii

Afirmaţii pentru respect de sine

  • Cred în mine, şi aşa fac şi ceilalţi
  • Îmi exprim cerinţele şi sentimentele
  • Sunt sinele meu unic – special, creative şi minunat.

Afirmaţii pentru pace şi armonie

  • Toate relaţiile mele sunt iubitoare şi armonioase
  • Sunt liniştit
  • Cred în procesul Vieţii

Afirmaţii pentru bucurie şi voioşie

  • Viaţa e o bucurile plină de surprise încântătoare
  • Viaţa mea e o bucurie plină de iubire, amuzament şi prietenie. Tot ce trebuie să fac e să termin cu critica, să iert, să mă relaxes şi să mă deschid.
  • Aleg iubirea, bucuria şi libertatea, îmi deschid inima şi las lucrurile minunate să curgă în viaţa mea.
Nota:
Materialul provine din mai multe surse, combinate cu experienţa personală.
Reclame

vegetarian în Bucureşti


Deşi devine din ce în ce mai uşor să mănânci ceva decent în Bucureşti, dacă nu agreezi animale omorâte, sunt uneori aiurită de felul în care un bucătar şef poate trata un non-carnivor. Nu despre lipsa de opţiuni o să scriu azi, ci despre cum poţi rata  de departe, din lipsă de atenţie, când afacerea ta e un restaurant.

Scriu pentru că am lucrat direct pentru un asemenea business, consultant fiind, şi am învăţat mult despre mărunţişuri. Mărunţişurile sunt importante.

Sigur, cel mai important e produsul.

Suntem în restaurantul turcesc Anatolia, pe care, din motivele prezentat mai jos, nu vi-l recomand. Un loc cu pretenţii, în care candelabrele de figuri se cam ciocnesc cu gresia glazurată de pe jos, în condiţiile în care proprietarului nu i-a dat prin cap să aplice soluţia cu fetrul pe talpa piciorului scaunului, ca să nu trăncăne de fiecare dată când cineva se aşează sau se ridică. Plantele au crescut nepermis de mult, parcă ai fi într-o seră sau un magazin de plante de interior,   nu într-un restaurant.  Deci, ambianţa e încărcată şi contondentă.

Dar să ne întoarcem la produs. Comandăm un Cacik, versiunea turcească de tzatziki. În locul iaurtului cremos, cu castravetele fin tăiat, primim o zeamă acrişoară şi subţire cu cuburi grosolane în ea.Nesărată, fără gust.

La felul al doilea, cine a comandat carne e câştigat. Eu am comandat legume la cuptor, aşteptându-mă la o compoziţie oarecare. Greşit. Primesc în farfurie ceea ce arată ca materia primă dintr-un viitor fel de mâncare. O vânătă coaptă şi decojită, doi ardei copţi, o roşie coaptă. Aşa, chel.

Ospătăriţa nu înţelege de ce sunt nedumerită, după ce dăduse anterior chix cu recomandări tâmpite când nu aveai nevoie de ele şi lipsa explicaţiilor într-un caz cum e cel cu legumele. Poate am fi evitat momentele stupide.

Gândesc rapid care ar fi soluţia de remediere a problemei fără conflict şi comand 100 g de caşcaval pe care mi-l aduce, stupefiată.  Tai cubuleţe legumele, adaug sarea, care lipsea cu desăvârşire, cer o olivieră (ptiu, schema cu ulei de floarea soarelui într-o sticluţă în care stau pe fund două măsline… de falafel de colţ de stradă, zău), suspin după uleiul meu O&Co de acasă şi folosesc ce am. Tai cubuleţele de caşcaval, fur pătrunjelul de la partenerul meu de lunch, care mănâncă un iskender aparent reuşit, şi încropesc de o salată caldă.

Domnu’ bucătar şef, aştept o cinste cu ayran pentru reţetă.

Cu nota de plată e la fel de penibil ca şi restul. La un minut după ce a depus calculaţia (destul de substanţială, de altfel) domnişoara apare, presată să ne ia mai repede banii. Neplăcut. Plecăm însoţiţi de acordurile inepte ale muzicii vechi şi proaste, care nu are nimic de-a face cu spec ificul turcesc al locului (cel puţin, declarat), întâlnindu-ne pe drum, pentru desert, cu aromele şi feromonii muncitorilor transpiraţi care lucrau pe terasă şi îşi aduceau înăuntru ceştile de cafea.

Ah, şi, domnule patron, dacă vreţi să reparaţi ceva, daţi-mi de ştire. Pot să vă ajut să reconstruim experienţa clientului.  N-ar strica.

a te lăsa să.


Soarta îţi scoate în cale oamenii pe care trebuie să îi întâlneşti.  În jurul unei cafele cu aură roz şi mov, la Muzeul Ţăranului Român, azi, zi de târg, dezbăteam felul încare suntem progresiv încuiaţi, dresaţi şi limitaţi ce felul în care am fost învăţaţi să ne criticăm, să ne considerăm total imperfecţi, până la limita inacceptabilului.

M-am gândit la cel puţin trei persoane care mi-au călcat pragul „biroului” de consultanţă în ultimele două săptămâni, aşa că iată predica pentru aceşoameni, dar şi pentru cei care ar putea să o utilizeze :D.

Deşi ne place să considerăm că stăpânim aspectele nestăpânibile ale sufletului şi emoţiilor, de fiecare dată când cineva cu ştiinţă încearcă doar puţin să zgârie sub cojiţa unei cicatrici pe care o declarăm deplin vindecată, de acolo iese mirosul acid al traumei, împreună cu valuri-valuri de frică, respingere, blocaje şi alte asemenea minunăţii.

Problema cea mare, când vrei să te apuci de curăţat răni emoţionale, este să apeşi pe butonul acela care închide partea stângă a creierului. Închide procesul de analiză, socotelile, gândirea raţională, şi să îţi permiţi nişte lucruri. Primul, şi cel mai important, este să accepţi că nu trebuie să ai dreptate.  Că  nu trebuie să deţii controlul. Şi să laşi să se strecoare firişorul acela subţire de  „fie ce-o fi”, care te desparte uşurel de ego-ul acela obsedat de conducere şi de a stăpâni totul.

Iar firul acela subţire se transformă într-un mare şuvoi de miere, care curge, cald, până n inimă, şi acolo începe să se deschidă fereastra către tine. Din acel punct nu se mai poate întâmpla nimic rău, din punct de vedere al procesului de vindecare personală. Ceea ce trebuie ţinut minte, aşadar, este un singur lucru: să îţi permiţi acel început. Să explorezi partea aceea din Tine pe care ai încuiat-o cu atâta străşnicie, pentru că, zici tu, trebuie să.  Nu trebuie să. Secretul e doar să îţi dai voie să.

Să te laşi să.

Dacă metoda parte interesantă, vă asigur că o putem încerca împreună.

obsesia exterioară


De fapt, m-am dus la Milano cu treabă. Un târg de cosmetică, produse peste produse, şi, providenţial, în acelaşi timp, campionatul mondial de coafura. şi târgul de pret-a-porter, de unde nu am rezistat şi am plecat cu ceva cărţi de vizită.

Dacă priveşti totul ca pe o formă de artă, lucrurile par relativ acceptabile. Oricum, obsesia pentru păr şi unghii, manifestată în pavilioane imense dedicate fălşăriilor, este evidentă.

Lucrurile par o idee mai normale când ajungem în pavilionul cu haine…

01_00115_001Aici sculptura din materiale fluide continuă, de la exuberanţă la extravaganţă. Iată câteva dintre lucrurile ce mi-au plăcut:

127 Texturile fluide, indiferent că era voal, mătase sau tricot subţire.

Florile, uneori într-o supradoză de o exuberanţă uluitoare.

Creatorii, oameni drăguţi, sociabili, prietenoşi şi normali.

Preţurile, incredibile pentru comenzi en gros.

Atmosfera de întâlnire de artişti, chit că se discuta business.

Şi bufetul, senzaţional. Farfuria era o uriaşă formă de tartă, subţirică de parcă era napolitană, şi în ea căpătai salata.

Dar parcă tot sunt puţin hype italienii ăştia.

Femininul, la peiorativ


La plecarea de pe aeroportul din Milano s-au întâmplat multe lucruri infame. De altfel, graniţa italiană a fost de data asta mult mai contondentă decât mi-o aminteam.

La sosire, un nene grănicer m-a oprit şi cercetat îndelung, derutat de nume. S-a uitat să vadă dacă nu am falsificat paşaportul. M-a salvat Andrei, pentru că aşa ofiţerul a realizat care e chestia cu masculinul şi femininul la numele noastre. Apoi chiar s-a amuzat. Nu găseam nimic amuzant în afara ignoranţei lui, care era mai degrabă penibilă decât amuzantă.

A doua felie amară a fost la plecare. Coadă enormă la check in la Easy Jet şi funcţionari care treceau pe acolo, dar nu ar fi deschis încă un punct de check in nici picaţi cu ceară. Apoi, un control de securitate care mi-a detectat statueta Quan Yin din valiză şi a cercetat-o cu amănunţime. Mare amănunţime. În fine, ajungem la paşapoarte. La paşapoarte uşa era închisă. Adică încuiată. Am stat preţ de vreo zece minute, până au sosit doi neni foarte nervoşi pentru că fuseseră sculaţi din somn. S-au fâţâit, au dat drumul la computere, apoi au dispărut încă nişte minute bune până să se decidă să descuie uşa şi să ne lase să plecăm din ţara lor.

Eram printre primii la coadă. În faţa noastră, doi italieni cam rufoşi şi o doamnă cu aspect musulman şi batic din ăla mare, mare, să nu se vadă părul, urechile şi gâtul, care în concepţia muslimilor par să fie principalele organe sexuale ale femeii, urmate de încheieturile mâinilor şi de glezne.

Uşa se descuie, şi o văd pe această femeie cum pleacă privirea în pământ, se dă la o parte şi face loc, cu un semn de invitaţie supusă, bărbaţilor. Să intre ei primii. Prioritatea este rezervată purtătorilor legali de penis. Dar ceea ce mi-a adus lacrimile în ochi a fost revelaţia deceniilor de umilinţă care au dresat această femeie într-atât încât să se vadă pe ea însăşi ca pe o fiinţă subumană. Inferioritatea şi desconsiderarea atât de evidente încât au ajuns a doua ei natură. Îmi venea să o îmbrăţişez şi să îi spun că e o fiinţă care merită să fie iubită pentru ceea ce este. Ca să îi treacă durerea aceea atât de veche, încât o simţeai, aşezată strat peste strat, împănată cu ruşine şi deznădejde.

Am citit Coranul. Nu am găsit nimic care să justifice felul în care cei ce îl slăvesc pe Allah îşi tratează femeile. Nu sunt sufragetă. NU SUNT. Cred că există diferenţe clare între femei şi bărbaţi, astfel încât sexele să se completeze. Dar mi s-a strâns inima, aşa cum se întâmplă când întinzi mâna să mângâi un câine vagabond, şi el fuge, pentru că de prea multe ori mâna l-a lovit. E o secundă de privire în adâncul experienţelor traumatice prin care a trecut acea fiinţă. Aici era aproape genetic, pentru că vorbim despre o inferioritate perpetuată sute şi sute şi mii de ani. Şi, dacă există un principiu feminin sacru, ar face bine să se manifeste rapid, măcar ca un remediu pentru umilinţa, suferinţa, ruşinea şi durerea care străbate prin milenii, până în faţa unei uşi încuiate şi până în sufletul unei femei prizoniere în propria basma.

Armonia regăsită


Săptămâna asta, nu ştiu de ce, mă tot izbesc de oamenii care au nevoie urgentă să se regăsească. Se urăsc pe ei înşişi, se duc la biserică să se roage fiindcă nu îşi mai găsesc liniştea, caută tot felul de metode exterioare pentru a lucra, de fapt, înăuntru.

Am o soluţie care funcţionează fără greş, şi pe care o aplic de câte ori am nevoie să reintră în contact cu mine. Lucrez ceva. Creez ceva, cu intenţie şi concentrare. Aşa s-a născut colecţia de şiraguri din mărgele semipreţioase, pe care – culmea – le-am şi vândut în mare parte, la un preţ foarte apropiat de cel al pietrelor…
Aşa că vă invit să vă gândiţi care e activitatea care vă oferă acest prilej de regăsire a armoniei. E o oră la sală? E de săpat în grădină?  E o reflecţie leneşă pe canapea, cu o carte în mână? sau un bridge cu prietenii buni? Oricare ar fi, identificaţi-o, puneţi-o mental în ramă, pentru că este panaceul vostru personal, şi apoi rupeţi o o bucată din timpul vostru pentru a face exact acel lucru, cu gândul la voi şi nimeni altcineva. Nu sunt importante producţiile, deşi e clar că actul de reculegere m-a inspirat şi a adus şi muza pe masă. IMportant este că funcţionează, fără greş. De fiecare dată.

Nu e un act de egoism, ci unul de reparaţie personală, de care aveţi nevoie atât voi, cât şi cei pe care eventual simţiţi că îi trădaţi.

Aştept rezultatele aici, pe blog 😀

Homo Universalis


Aceasta este o postare sufragetă. Sau cel puţin feministă. Dar nu se mai poate. Om înseamnă bărbat. Pentru femeie, există cuvântul femeie. Şi cred că poporul român a fost foarte înţelept când ne-a separat în două specii diferite.

De vreo săptămână analizez specia concurentă. Voiam să scriu despre il macho italiano, marcată de felul în care bărbaţii din capitala modei îşi aranjează bijuteriile din pantaloni uitându-se nepăsători la tine, sau de halul în care înjură de li se umple gura, sau de felul în care invocă amanta când ştii bine cât sunt de căsătoriţi.  Sălbatic, stilat şi rudimentar în acelaşi timp, bărbatul cel mai bine îmbrăcat din lume se poartă ca un băieţel răsfăţat, care bâzâie şi bate din picior când ceva nu îi convine.

Dar şi despre amorul ce plutea în aerul dimprejurul unui cuplu, la o oră târzie, în faţă la Capo Verde. Ea este cu un copil de mână. Al ei. El o apucă de talia subţire din rochia de mătase neagră, cu buline albe, şi o sărută cu o pasiune care ajunge până la clădirile de vis-a-vis. Pierduţi în iubirea lor, cu copilul agăţat de mână ca o virgulă într-o propoziţie care nu se mai termină.

Apoi, azi,  pe o terasă, o apariţie extrem de familiară, dintr-o istorie pe care o credeam încheiată. Cu o femeie din aceea rotundă, moale, cu ochi verzi şi piele albă. Ea se ridică de la masă, brusc, acceptă un sărut fugar pe obraz şi fuge de parcă în spate era un regiment de cazaci. El se aşează înapoi la masă, evident nervos şi frustrat. Face ordine în jur, astupă paharul ei cu un altul, împinge obiectele de pe masă înspre lateral, se aşează cu licioarele încrucişate şi aprinde, cu degetele tremurând, o ţigară. Gesturi prea familiare, care se potrivesc cu silueta, linia fină şi nervoasă a mâinii, fiecare dungă şi riduleţ atât de bine cunoscute. Nu. nu era el. Era cineva care îi semăna uluitor din profil. Doar că un pic mai metrosexual, şi cu ochii albaştri.  Suficient ca să îmi atragă atenţia asupra stării de eşec a acestui msscul.

Îşi citeşte mailurile sau se uită pe facebook de pe telefonul lui android şi comandă o salată Caesar cu cartofi prăjiţi (Doamne, ce combinaţie). Amintirea fluturării de fustă bej păleşte odată cu mâncarea şi îl văd cum se relaxează, încet – încet, suficient ca să îi zâmbească chelnerului când cere nota.

L-am văzut bâţâind din picior când a pierdut întrecerea. Acum îl văd suficient de înmuiat de remediul alimentar ca să o ia de la capăt. Stilat, bărbatul de pe terasă, care nu vorbeşte limba română ca limbă maternă sau poate e plecat de aici de foarte mult timp, suficient ca ridurile să îi adauge stil figurii coţuroase, extrem de masculine, e un alt fel de băieţel răsfăţat. Nu a primit jucăria din vitrină şi e extrem de nervos, dar suficient de uşor de alinat cu un înlocuitor de plăcere.  Îşi adună rucsacul murdar şi pleacă, în cămaşa lui albă, cambrată, perfectă, cu un alt pas decât cel pe care mi-l amintesc, sî îşi repare după amiaza ruinată.

Bărbatul universal e veşnic la vânătoare, veşnic disponibil, lucru pentru care noi, femeile, îl adorăm şi îl detestăm. Îl iubim când vânatul suntem noi şi îl urâm când vânează altceva. Dar lucrurile sunt extrem de simple şi, în final, e doar o chestiune de acceptare: vrei să locuieşti cu vânătorul în casă, sau nu?