Obstacole în calea evoluției

Notele de mai jos fac parte dintr-o sesiune de învățături oferite de Khentrul Rinpoche în 28 septembrie. Am ales să le public pentru că sunt extrem de aplicabile, atât pentru cei care urmează o Cale spirituală, cât și pentru cei care doresc să treacă de stadiul de mamifer 🙂

Calea spirituală se bazează pe etica umană, aplicată în practică. Scopul învățăturilor este de a aduce beneficii ființelor simțitoare: sunt beneficii temporare, care pregătesc calea eliberării. Beneficiile sunt de termen lung.

Darurile și abilitățile căpătate trebuie să aducă beneficii pe termen lung. Darurile samsarice sunt pentru lux, pentru ego, pentru supraviețuire. Ele nu aparțin Căii.  Avem nevoie de o perspectivă mai largă: nu este doar despre viața asta, nu este doar despre un singur aspect. Este important să vedem straturi multiple, nu doar suprafața.  

Cea mai importantă este intenția sau motivația: ce dorim, sperăm să obținem. Avem o structură formată din minte, vorbire și corp. Mintea este șeful. Mintea face karma. Corpul și vorbirea sunt slujitorii. Mintea este condusă de percepție. Ce vreau, doresc, sper – acea parte a minții este cea care face lucrurile.

Cel mai bun lucru, acum, este să vă schimbați perspectiva. Motivația este în directă relație cu karma. Comportamentul superior (bodhicitta) schimbă ceva. Este nevoie să sstudiem pentru a ne schimba perspectiva – avem nevoie de cunoaștere, contemplare, meditație. Uneori, studiul devine un set de simple cunoștințe, când nu facem nimic în privința acelor cunoștințe. Practica e bună, dar ajută să știi de fapt ce anume faci. Practica fără înțelegere devine un ritual, o sarcină. Cunoștințele sunt un instrument, dar este nevoie să folosești acel instrument.

Orice sarcină are un scop, indiferent dacă este bun sau rău – întrebarea este: care e scopul? Care este progresul?…

Dacă este să vorbim despre obstacole, putem să le clasificăm într-un mod simplu astfel:

1. Obstacole ce aparțin de ignoranță. Așteptările nerealiste aparțin de ignoranță.
2. Obstacole ce aparțin de obiceiurile proaste – cum ar fi lenea, care seamănă cu un obicei prost. La fel sunt și atașamentele.
3. Obstacole care țin de împrejurări nefericite, cum ar fi problemele mintale (de fapt acesta este singurul obstacol și cel mai rău). În situația aceasta nu ai neapărat vreo datorie karmică, dar nici nu creezi vreuna.

Cel mai mare obstacol în calea dharmei (metoda buddhistă de antrenament în comportament, atitudine și gândire pozitivă) sunt așteptările nerealiste. La fel cum nu te aștepți la moartea sau pierderea cuiva drag, când nu îți faci antrenamentul minții, nu vei ști – asta e starea de confuzie.

Soluția nu este să te învinuiești. Încearcă să schimbi ceva.

Când înțelegem karma (legea acțiunii și reacțiunii), nu mai dăm vina pe nimic – ci devenim responsabili. Dacă avem de-a face cu durerea, acesta nu este un obstacol în calea evoluției personale: durerea este moartea karmei proaste 🙂 . Problema este că tot timpul suntem atenți doar la noi înșine. Dezvoltați compasiunea, gândiți-vă caă alții suferă mult mai mult. Bodhisattvas-ii cer să primească suferința și durerea celorlalți. Făcând asta, practicați Dharma. Boala poate fi sursa progresului spiritual. Dar cât poți duce din suferință? Aici vorbim despre individualizarea condițiilor generale. Rădăcina, însă, este ignoranța, căci boala nu te împiedică să ai o formă personală de practică.

Ar mai fi de vorbit despre timp. Mulți spun că nu au timp, dar acesta nu este un obstacol. Voi sunteți cei care prioritizează altceva, despre care credeți că e mai important. Acesta este un obicei prost, care nu este complet independent de ignoranță.

Aici sunt posibile două atitudini:

1. păstrezi lucrurile la nivelul la care le-ai auzit, fără ca ele să penetreze în vreun fel în fapte, vorbire și gândire
2. cunoști intelectual chestiunea, dar nu ești convins că trebuie să dezvoltarea personală pe primul plan, în fața tuturor celorlalte – adică să abandonezi obiceiurile proaste.

Este alegerea fiecăruia cum să se motiveze ca să nu lase ”urgențele” cotidiene să îi mănânce capitalul de timp.

Consecvență

Am învățat asta, spune ea. O știe, o descrie, ,are conceptele foarte bine așezate. O privesc. Totul e în minte. O fantomă de cuvânt. Nimic altceva.

Așa, zic, și cum te-ai hotărât să practici noțiunea asta? Urmează o pauză cu miros de disperare. Nici măcar nu s-a mai gândit. Noțiunea stă frumușel, picior peste picior, în capul ei, fără vreun fel de legătură cu realitatea.

M-am uitat puțin la șirul de oameni cu care vorbesc, săptămână de săptămână.

Văd un fel de model:mai întâi, un entuziasm. Vai, ce frumos. Vreau să învăț asta, vreau să fac asta, vreau să vin la curs. Apoi, ajungând acasă, bilețelul (e întotdeauna scris) rămâne uitat, undeva, într-un buzunar de haină sau de geantă. Mâine, de la capăt, pe pilot automat, făcând același lucru ca și înainte, în același fel obișnuit. Rezultat zero.

De fapt, reușita e o serie de demersuri repetitive, care să aibă disciplina pendulei, ritmicitatea și perioada potrivită. Nu faci mușchi dacă te uiți la filme despre fitness – nici dacă te duci o zi pe an la sală. Așa e și cu obiceiurile, comportamentele… Dacă vrei să schimbi ceva, schimbă ceva. Apoi continuă să faci acel ceva schimbat. La un moment dat, se deschide o portiță și dezobișnuirea devine o obișnuință nouă.

Fără asta, vezi oameni care vorbesc, cu siguranța cunoscătorului, despre lucruri pe care le gândesc, le-au aflat de undeva, dar nu le practică. O asemenea învățătură are credibilitate scăzută, pentru că nu e dublată de testul practicii. Ea patinează peste mintea ascultătorului și nu găsește rădăcină. Este superficială. Superficială este lipsa practicii constante. În fața ta sunt oameni cu standard dublu – una spun, alta fac – sau, în cel mai bun caz, cu o poleială subțire, lucitoare, peste o structură mucedă.

Sigur, nu e ușor. Tot ce e nou te strânge, te roade, ca un pantof abia cumpărat. Apoi pantoful e sculptat lent de picior și devine confortabil. Repeți. Ritmic. Încăpățânat, aproape. Iar într-o zi îți dai seama că acel lucru, care părea greu de făcut, a intrat deja pe pilot automat. E timpul să te apuci de următoarea schimbare.

Maestrul meu de Reiki mi-a spus un lucru care mi s-a înfipt bine de tot în creier: Maestru e cineva care a hotărât să își continue Calea. 

Continuați.

Unul. 1. Și-atât.

Na, că am luat și noi boala de circulă prin State: cinci pași ca să slăbești, zece lucruri pe care să nu le faci ca să fii fericit, opt căi de a-ți îmbunătăți satisfacția la serviciu… Nu știu cum arată paginile voastre de Facebook, dar a mea aproape că se îngrețoșează de atâtea rețete, atâția pași. 20 de alimente care nu știu ce mai fac și ele. Rețetele nu-s rele… densitatea, însă, e cea care creează confuzia.

Problema, de fapt, stă în claia de rețete cu care ești inundat. Și curg, una după alta, înstr-un șir nesfârșit, spălând, fiecare, amprenta celeilalte. La fiecare dintre ele te gândești: ah, ce idee bună. O să mă apuc de asta chiar de mâine. Și apoi altele, și altele. Acum, și drumul către iad e pavat cu bune intenții… dar mai grozav de atât ar fi să valorifici una dintre ideile astea bune. Una.
Ce-ar fi de făcut în năvala asta de informație? Ascultam, mai de mult, o predică a unei călugărițe budiste despre multitasking… spunea că dacă faci un lucru, energia se împarte la 1. Dacă faci 5, energia se împarte la 5. Logic. Știm că suntem mai neproductivi când suntem întrerupți tot timpul. Ieșirea și intrarea în fluxul de activitate ne costă timp. Logic ar fi să ne apucăm de un lucru. Unul singur. Nu de cinci. Nu de zece. Îl facem pe primul până îl stăpânim bine și apoi ne apucăm de ceilalți pași…

E simplu:

• mintea reține, de obicei, vreo cinci lucruri. Hai șapte. Asta în RAM-ul imediat. Dacă trei sunt lucrurile de cumpărat pentru diseară, mai rămân două spații libere :))). Mama uitării e lista, așa că ia-ți caietul sau agenda sau telefonul mobil și fă-ți  o notă cu ce vrei să faci.
• apucă-te imediat, chiar din ziua respectivă. A doua zi n-o să ți se mai pară important și o iei de la capăt cu spălarea la creier.
• menține intenția în funcțiune minimum trei săptămâni. Cam atât îi trebuie minții să se familiarizeze cu ideea că tu faci, regulat, un anumit lucru.
• evaluează intermediar. Nu te pedepsi dacă nu a funcționat încă.

Dar lucrurile importante sunt două, a propos de numere:

Ai decis să faci ceva ca să crești, ca să te dezvolți, ca să îmbunătățești calitatea vieții tale. Ai decis? Dacă rămânem doar la nivelul de a fi inspirat de o idee trecătoare, nu avem nicio garanție că o să ne putem menține nivelul de hotărâre în privința acelui lucru.

Dacă ai șapte alimente, doișpe pași, cinci comportamente și tot așa, începe cu unul. Unul singur, pe care să îl practici și să îl practici și să îl practici până l-ai învățat. Firește, dacă e vorba de turmeric, nu e nimic de învățat, în afară de rețete… dar te provoc: poți să faci 21 de rețete diferite, toate cu turmeric? Și uite-așa venim de-acasă.

 

ca să te auzi, trebuie să faci liniște

Din ce în ce mai des ne întrebăm ce avem de făcut în următorul pas al vieții noastre. Nu suntem siguri că lucrăm unde trebuie. Nu suntem siguri că avem perechea potrivită. Nu suntem siguri că ne aflăm în locul potrivit. Ne simțim ca și cum, dinăuntru, sufletul urlă să schimbăm ceva, dar nu înțelegem ce vrea. Simptome: agitație, confuzie, frustrare.

Începe dansul: discuții cu cel mai bun (cea mai bună) prieten(ă). Psiholog. Coach. Rețeta, e de fapt simplă, căci problema e înăuntru, nu afară, și dinăuntru spre în afară se rezolvă cel mai ușor. Ușor de zis… de unde mă apuc?

Termenul de specialitate pentru ” a face liniște înăuntru” este meditație. Nimic de speriat. Meditația este o metodă de a sparge continuumul fluxului de gânduri. În spațiile care se creează – la început niște fisuri mici, apoi pauze de câteva secunde, apoi începe plăcerea – poți intra î contact profund cu tine însuți. Atât de profund, încât simți liniște, pace, îți poți auzi, în fine, sufletul.

 

Următoarea întrebare, clasică și ea, este: Și de unde încep? Așa că poți urma ghidul de mai jos… e în cinci pași:

1. Citește cărți introductive despre meditație

http://www.elefant.ro/carti/lecturi-motivationale/spiritualitate/meditatia-prima-si-ultima-libertate-187698.html

2.Fă-ți promisiunea că o să dedici, timp de două luni, câte 15-20 minute din viața ta pentru reconstrucția personală. alege un loc din casă, un moment din zi, așează-te cu spinarea dreaptă undeva, unde te simți confortabil și

3.  Încearcă meditații ghidate de pe YouTube. Mai jos ai un ”buchețel” de sugestii, mai lungi, mai scurte, pentru corpul fizic, emoțional, energetic…. pentru minte nu avem meditații. În meditație, mintea va parca frumos, pe marginea conștiinței. În cele din urmă 🙂 .

4 . Găsește un grup care meditează regulat, dacă îți este greu să meditezi singur. Grupurile bune fac meditația mult mai ușoară, căci se concentrează în aceeași direcție. Dacă simți neliniște, s-ar putea să nu rezonezi cu personajele – schimbă grupul.

5. Nu te lăsa. Creditează-te pentru disciplina de a te așeza să lucrezi zilnic. Nu te biciui, nu te judeca,nu te critica. Este doar o experiență. O privim cu curiozitate și atât – fără așteptări, fără standarde de evaluare. E ca atunci când faci un duș – în unele zile e o plăcere, în altele pur și simplu te speli. Dacă te țin curelele, ia-ți un jurnal și scrie în el ce ai observat și ce progrese ai făcut, dacă ai făcut. Dacă n-ai făcut, nicio grijă: o să faci.

Și, la un moment dat, o să se facă liniște. Ce faci după aceea? Continuă.

despre știința de a trăi cum vrei tu

Ieri, într-un tren care a așteptat două ore în câmp reparația necesară pentru restaurarea sistemului de dirijare a trenurilor, pus pe butuci de niște băieți care au furat cabluri (no comment), am răbdat, recunosc, cu mare greutate, tirada unui nene, evident provenit din ”structurile” de dinainte de 1989. Pe undeva, pe la mijlocul tunătoarei deversări de negativitate, căci nimic nu e bine și el e cel mai deștept etc., a recunoscut că a deținut poziții ministeriale fără studii :), ceea ce mi-a adus aminte de glorificarea comunistă a mediocrității. . Neimportant. Important e că îl auzea tot vagonul și că a stors-o pe doamna din fața lui, emigrantă româncă în America întoarsă în țară pentru o vacanță de Paști.

Am încercat de toate. Respirație, meditație, căștile în urechi – nimic nu mergea. Apoi m-am gândit câți or fi la fel. Și ce balast de neînchipuit este masa asta, aparent inertă, dar,de fapt, profund negativă. Aproape că simțeam un fel de legătură între oprirea încăpățânată a trenului în câmp și felul ăsta de a gândi…  Când, în sfârșit, m-am resemnat și am decis să nu intervin, trenul s-a pus în mișcare.

Nenea ăsta, cu manifestarea atroce de aroganță, negativitate și sunetul de trombon triumfător, m-a făcut să îmi revizitez prezentarea pentru bucata de curs de comunicare pe care urma să o susțin în mai  puțin de două ore (un motiv de recunoștință, deși poate ar fi funcționat și o metodă mai puțin hapsână), dar – cel mai important – m-a pus tare pe gânduri, pentru că era exemplul perfect de om care trăiește în furie, frustrare, ego și refulare.

Întâmplător sau nu, astăzi am dat peste un filmuleț genial, grație National Geographic,  care arată baza științifică a unui mod de viață axat pe  prezență în acum și pe bunătate. Vă las să trageți concluziile, iar domnului din tren îi urez sănătate. Va avea nevoie.

Apucă-te de un lucru. Unul.

Bunica mea, personajul epic al copilăriei, avea o abordare religioasă a consecvenţei. Aveam o oră fixă de trezire, o oră fixă de prânz, una de cină, şi fiecare dintre întrunirile de familie avea un anumit conţinut.

O oră de exersat la pian, timp în care îşi bea cafeluţa ei de cicoare, pentru cardiaci, şi îşi aşternea pasienţa, ascultând fără să mă privească şi corectând când era necesar. O secvenţă de cărţi pe care mi le-a pus în mână, atent calculate, ca să îmi creeze tiparele de gândire.

Bunica mea era ca tancul, şi – dacă e să recapitulez lecţia împotriva căreia m-am revoltat şi pe care, în fine, o accept şi o practic – povestea e simplă. Învăţăm repetând. Ca să dai bine un pumn în karate, trebuie să exersezi lovitura de 1000 de ori. Iar noi, oamenii, reacţionăm grozav la sculptura lentă. Omologul pozitiv al picăturii chinezeşti e o cadenţă acceptată, încăpăţânată, care te împinge înainte cu un milimetru, un metru, un kilometru. Sportivii o ştiu.

Şi acum… ce?

E simplu. Alege-ţi ceva ce vrei să schimbi. Un lucru. Nu cinci, nu douăzeci. Un lucru. Apoi fă-l consecvent. Pune-ţi notificare în telefonul mobil, să îţi amintească zilnic, sau săptămânal că ai de lucru la aspectul respectiv, ca să nu ţi-o ia viaţa pe dinainte. Ţine-te de ce ţi-ai propus. Evaluează periodic rezultatul şi hotărăşte cum şi cât vrei să continui. Nu te biciui pentru că ţi-ai dat termene nerealiste. Mai degrabă creditează-te pentru progres, atâta cât e el de mic sau de mare.

O să îţi placă ce iese :D, pentru că disciplina personală, fie ea nemţească sau nu, îţi creează, subconştient, un ritm de creştere.

Ţi-ai ales de ce te apuci mâine?

obiective şi dorinţe, misiune şi direcţie

Ca de obicei, tema a venit de la o tendinţă care se repetă în conversaţiile de dezvoltare.

Avem un bun obicei, dobândit de la exerciţiul de business, să ne stabilim obiective: că vrem o casă în doi ani. Că vrem un copil imediat. Că vrem un (alt) partner. Nimic greşit. Disciplinaţi, ne facem New Year’s Resolution, sau Mid Year resolution, sau, pur şi simplu trecem prin vreo criză care să ne facă să ne decidem că trebuie să schimbăm ceva. Pe urmă stabilim obiectivele, ne urmărim şi vedem că pierdem viteză, sau nu înaintăm deloc, ne evaluăm interim şi ne dăm o duzină de bice pe spinare, pentru că nu suntem în stare să le atingem… aşa că o să începem cu nişte întrebări simple:

Simţi frustrare în privinţa stadiului tău de realizare personală?

Dacă da, e un început foarte bun. Dacă nu, treci la ultimul paragraf  din articolul ăsta.

De multe ori, ceea ce suntem într-un anumit moment al vieţii este un rezultat al presiunii sociale: părinţi, profesori, prieteni ne-au înghesuit într-un colţ despre care ei cred, sincer, că e ăla bun, care ne face bine. Ce ştiu ei…

Puţini sunt suficient de nărăvaşi şi norocoşi ca să împingă înapoi toată presa asta gigantică şi să spună: nu, eu nu vreau să fiu paralelipipedic. Eu sunt rotund şi roz. Majoritatea acceptă un rol social, o profesie, devin o persoană care e uşor (sau în cazurile acute, mai grav) diferită de ceea ce simt, vor şi sunt ei de fapt. În virtutea disciplinei, alegem că trebuie să ne facem casă şi copil până la 30 de ani. De exemplu.

Urmarea: un job care plăteşte bine, dar pe care îl detestăm. Un partener care să producă acel copil, dar care nu e nici pe departe jumătatea aceea de care avem atâta nevoie. Obiective? Atinse. Satisfacţie? Discutabil.

Sau, şi mai simpatic, nimic nu se întâmplă cum trebuie. De reţinut regula de la final: lucrurile se întâmplă cum trebuie atunci când eşti tu.

Ţi-ai stabilit nişte obiective şi nu ţi le-ai atins?

Nimic mai simplu. Ori ai greşit obiectivul, ori ai evaluat greşit durata necesară atingerii lui.

Când aveam 16 ani, am citit Al treilea Ochi, al lui Lobsang Rampa. Fascinată de lumea tibetană care mi se deschidea în faţă, am visat să ajung acolo. Era pe vremea comuniştilor, eu nu puteam ieşi din ţară, aveam dosar pătat, cu deţinuţi politici… deci, total improbabil. Cu toate astea, nu am abandonat ideea. Iar după 1989 s-a întâmplat ceva ciudat: am primit din greşeală un email despre o excursie în Himalaya. Spunea Tibet. Nu am mai citit restul, am plătit avansul şi m-am înscris. Mult, mult mai târziu am aflat că aveam să îl întâlnesc pe Dalai Lama. Bonus :). Ideea este să nu ne agăţăm de o perioadă de timp, fie că obiectivul pare fezabil, fie că nu. Pentru că Universul funcţionează într-un fel misterios, de parcă lucrurile ţi se întâmplă atunci când trebuie să ţi se întâmple.

Mai complicată este următoarea întrebare: ce direcţie sprijină obiectivul ăsta? pentru că obiectivele trebuie aliniate unei ţinte mai mari… pe care o numim VIZIUNE. Şi uite-aşa ajungem la etapa următoare…

Ce îţi doreşti să fii ? Cine îţi doreşti să fii?

E o întrebare pe care o pun des, în interviuri, în întâlnirile directe de coaching. De multe ori primesc tipul acela de privire pe care îl numim „cerb paralizat de lumina farurilor, noaptea”. Oamenii gândesc, aproape îi poţi auzi: aoleu, asta nu ştiu, cum să fac ca să îmi dau seama?

Nicio problemă. Mai devreme sau mai târziu (nişte distinse doamne îmi spuneau azi, pe terasă, că nici ele nu ştiu ) , fie te prinzi, fie eşti ajutat să afli. De reţinut, însă, că bulina asta, în graficul de la începutul articolului, e la mijloc. Fără viziune, fără să ştim ce căutăm în viaţa noastră, toate celelalte sunt chestii stabilite şi făcute arbitrar. E ca şi cum ai spune „duc barca asta cu opt noduri pe oră, curs 30 grade” şi apoi te enervezi că nu ajungi în Bermude. Zău că nu e din cauza triunghiului. Ai stabilit arbitrar obiectivele, te ţii de ele, dar nu te-ai uitat dacă acest curs te duce, într-adevăr în Bermude. Uneori e mai uşor să iei avionul :).

Dacă, într-adevărm nu ştii, atunci treci la următoarea întrebare:

Ce îţi iese uşor, bine, din prima, şi îţi şi place să faci?

Capitolul ăsta se poate numi „indicii”. De obicei, lucrurile pe care le facem cu plăcere, cu uşurinţă, cu bucurie sunt direct legate de talentele noastre.

Veţi vedea că lista de „lucruri pe care le fac bine şi uşor” are întotdeauna legătură cu ce primesc ceilalţi. Există un fel de validare pe care o pirmim fie din interior, fie de la ceilalţi, că facem ceva bine. Şi aici nu vorbesc despre sesiunile de evaluare a performanţei pe care le primiţi în organizaţia pentru care lucraţi :).

Deci, puneţi mâna, scrieţi lista. O să avem nevoie de ea pentru pasul următor.

Ce caut eu în viaţa mea?

Uitaţi-vă la listă. Ce au în comun cele zece lucruri pe care le-aţi scris acolo?

Gândiţi-vă că fiecare dintre noi are un fel de fişă de post. Jobul se cheamă OM. Acum, ca la orice fişă de post, suntem aici ca să facem un lucru care ajută la întregul angrenaj pe care îl numim specie umană. Şi nu vorbim despre ingineri, sau manageri de proiect, sau jurnalişti. Nu acelea sunt titlurile. Există oameni care îi fac pe ceilalţi, prin simplă prezenţă, să se simtă bine, veseli, energizaţi. Alţii de la care putem învăţa foarte multe lucruri: blândeţea, înţelepciunea, iubirea… Unii care ne fac să ne simţim în siguranţă. Alţii, sub mâna cărora plantele cresc peste noapte, sau în braţele cărora vin animalele şi copiii. Şi tot aşa.

Ce eşti: un creator? Un vindecător? un învăţător? Un păzitor? Sau poate un catalizator? Lista poate continua….

Instrument ajutător: ia o altă foaie de hârtie, şi scrie pe mijlocul ei:

Eu sunt aici ca să …………. (aici vei insera o activitate, o îndeletnicire, o deprindere. Verb. Activ. Prezent. ) pentru …… (cine este beneficiarul existenţei tale? Ce categorie de oameni vor consuma „produsul” care eşti tu? Dacă nu eşti de folos nimănui, ia-o de la capăt şi reidentifică-ţi talentele).

După ce ai scris şi asta, e timpul să treci la ultimul control de sănătate mentală al misiunii tale personale.

Vreau să mă simt bine cu mine şi cu ce fac. 

Dacă sunt un funcţionar bancar care face collection, dar în mine există un designer vestimentar care urlă să se exprime, e clar că obiectivul meu pe termen lung este să găsesc o modalitate de a face designerul să „vorbească ” în exterior. Nu neapărat prin profesie. Poate, ca şi la începutul unei relaţii, începem cu flirtul, nu cu certificatul de naştere a copiilor. Deci, flirtează cu ceea ce îţi place. Integrează acele activităţi în viaţa ta cea ocupată. Dacă nu e loc, fă-le loc.

Există un fel de energie a oamenilor care sunt fericiţi. Dacă îţi iei târnăcopul şi faci puţin minerit în sufletul lor, ceea ce îi uneşte este faptul că sunt într-un fel de aliniere cu un flux al lor, interior: ceea ce fac îi manifestă din interior spre exterior şi nu invers. Îi reprezintă, autentic, pe ei, aşa cum sunt. Chinezul zice că atunci când faci ce îţi place, toate lucrurile bune curg spre tine: bani, ocazii, proiecte, oameni. Pentru că e ca şi cum bărcuţa ta ar pluti pe curentul principal al râului, nu pe unul mic, secundar, care o expune la toate ciocnirile cu toate pietrele şi toate crăcile.

Deci… ceea ce faci te reprezintă? Ştii cine eşti? Ceea ce faci este aliniat cu misiunea ta personală? Dacă da, sigur ai trecut peste restul articolului şi ai ajuns aici, la final, pentru confirmare :), pentru că lucrurile merg lin în prăvălia celor conştienţi de ei înşişi. Poţi, în acest moment şi nu mai devreme, să îţi stabileşti obiective. Da, şi timp. Şi dacă nu le termini la timp, uită-te ce ai pierdut din vedere când ai stabilit obiectivele.

Dacă ai avut răbdare şi ai citit tot, ai mai sus o reţetă în paşi care să te aducă în curentul principal. Gândeşte-te că suntem ca nişte bărcuţe care plutesc pe un râu. Unele sunt în centru, merg repede, uşor şi drept. Sunt în curentul principal. Altele, pe margine, se izbesc de crăci, pietre, malurile brusc înaintate către cursul apei.

Ca să fii în flux, ai de făcut un singur lucru:  Aplică tot ce ai citit, cu răbdare (procesul poate dura câteva săptămâni sau luni) şi dă de ştire aici, să vedem cum merge.

Lista de activităţi şi titlul fişei de post trebuie controlate, întotdeauna, cu setul de activităţi profesionale sau personale. Dacă există inconsecvenţe, instrumentul de realiniere este întotdeauna format din „fişa de post” şi activităţile-cheie. Nimeni nu se va simţi bine dacă nu este autentic. De aici pleacă majoritatea belelelor şi a bucuriilor: când te poţi exprima deplin, aşa cum eşti tu, vei simţi că totul curge uşor, iar călătoria va căpăta sens. Vei fi în flux.

Iar când faci lucruri armonizate cu tine, într-un fel autentic, abia atunci se deschide orizontul de dezvoltare personală: este momentul în care poţi să începi să înveţi, să faci ceva nou, să te explorezi pe tine şi tot ce te înconjoară, pentru că ai posibilitatea să capeţi şi alte abordări. Modul de a face lucruri poate fi diferit. S-a terminat ciclul care defineşte cerculeţul din centru… este timpul pentru următorul pas. Curaj.

 

 

Biletul roşu

Îmi plac mult tradiţiile care îmbină tehnicile de reprogramare personală cu practicile ceremoniale. Cred că Magia aceea caldă, bună şi adevărată există, iar creatorii ei suntem noi. Probabil aţi auzit despre tot felul de metode în care putem face visele să aterizeze în viaţă, iar cele orientale mi se par foarte potrivite pentru subconştientul nostru de europeni.

Lucrând într-o seară cu un grup, am folosit metoda biletului roşu. Ideea este să îţi scrii intenţia pe bilet şi să parcurgi o practică de încărcare, conştientizare, fixare şi detaşare faţă de obiectul dorinţei. Nu e scopul acestei postări să facem asta, iar pentru cei care doresc, vă spun de pe acum că o vom parcurge în ultima joi din anul 2013.

Ceea ce s-a întâmplat a fost că aveam şi eu un bilet roşu. Pe care m-am tot gândit ce să scriu. Fiecare dintre noi are scopuri şi aspiraţii personale în viaţă şi toţi avem lucruri la care vrem să mai muncim ca să le putem materializa. Şi, parcurgând lista care îmi poate alimenta sufletul, sau realitatea imediată, nu am putut scrie nimic pe bilet.

Am realizat că biletul roşu perfect, dar perfect, este cel pe care nu scrie nimic. Fireşte că am un obiectiv mare, final, general. Nu avea ce căuta pe bilet. Iar cele mici, intermediare, particulare parcă nu se puteau califica la alegerea pentru biletul roşu. Şi atunci…. ce ar trebui să scrie pe Biletul Roşu? Probabil subtitrarea biletului meu gol este că accept cu încredere şi primesc cu bucurie toate cadourile pe care mi le face Viaţa, Universul, Dumnezeu, pentru că ştiu că, după ce dezleg fundele şi despachetez aceste cadouri, o să ştiu ce să fac cu fiecare dintre ele. Fie că sunt clipe de durere sau de extaz, fiecare dintre ele e util pentru ceva. Nu primim niciodată piese de rezervă, şi talentul e să le poţi integra, folosi, pune la lucru pe fiecare dintre ele în maşinăria enormă care se numeşte EU şi la care lucrăm, neobosit, din clipa în care am luat prima gură de aer ca să ne pregătim de primul ţipăt. Grozav ar fi să putem mulţumi pentru fiecare dintre aceste cadouri.

Ador biletul meu roşu.

pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale

să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Că bine zicea bătrânul Caragiale.

Undeva între disperare şi frustrare, din cauza ultimelor săptămâni în care am întâlnit oameni cu care tot lucrez de cel puţin un an, şi care sunt blocaţi în stări de care ar fi trebuit să scape de mult, realizez punctele comune ale situaţiilor: cu toţii sunt într-un prag de mare schimbare. Au o indicaţie clară asupra schimbării. Gandhi zicea că dacă vrei schimbarea, trebuie să FII schimbarea. Cu alte cuvinte, să ai curajul să scoţi capul din stratul moale şi cald cu care ţi-ai căptuşit viaţa (aceea care nu îţi place) pentru un pic de confort, şi să faci pasul acela în gol, ştiind că undeva, Cineva o să materializeze o treaptă pe care să păşeşti.

Când eşti aliniat cu talentele şi scopul tău, singurul lucru care te mai poate despărţi de acea curgere frumoasă şi plină de surprize, care e viaţa, este încăpăţânarea de a sta cantonat într-o stare fără potenţial. Ca o bilă care se află pe fundul unui castron. Acolo, la potenţialul minim, nu se mai poate întâmpla nimic, în afara înţepenelii cronice.

Şi atunci vine momentul acela, în care încrederea şi curajul îi dau fricii peste ceafă, şi păşeşti în gol. Chiar o faci. Asta îi dă bilei primul impuls, şi e uluitor cum se răsucesc toate în Univers, într-un fel paradoxal, şi se rearanjează sfidând toate regulile fizice şi ale cauzalităţii, misterios şi minunat, ca să acomodeze noua stare în care te-ai autodesenat.

Fizica cuantică a determinat că locul unei particule subatomice se schimbă când te gândeşti la ea. Avem puterea de a mişca munţii, la propriu, şi o folosim atât de puţin, încât, ca specie umană, suntem de râsul Universului. Bine-bine, dar cum schimb? Cum schimb?

E simplu… what you resist, persists, zice englezul.  În loc să te concentrezi pe situaţia curentă, fie ea o lipsă, fie un exces de lucruri, stări sau sentimente pe care nu le doreşti, ai, din nou, de făcut ceva ce sfidează tiparele cu care am fost amprentaţi din fragedă copilărie. Stai cu mintea la rezultat, nu la situaţia curentă. Concentrează-te să vezi filmul de la sfârşit la început, ca să oferi putere de manifestare acestui sfîrşti dezirabil.

Vrei iubire? Binecuvântează toate cuplurile care se sărută, înconjoară-te de lucruri pereche, nu te mai gândi de fiecare dată „păi eu nu am pe nimeni şi uită-te la ăştia”. Vrei bani? Binecuvântează tot ce e abundent: o pădure, o grămadă de bănuţi, un morman de pietre, valurile de legume de pe tarabele acestui anotimp. Vrei sănătate? Binecuvântează tot ce are mare vitalitate, de la bebeluşi la soarele de pe cer, de la fructe la oamenii care fac jogging în parc. Subconştientul tău se va deschide şi va lucra la posibilitatea ca lucrurile să fie aşa cum vrei, nu aşa cum te-ai înţepenit.

E simplu. Începe cu starea de final, şi cu recunoştinţa că această stare se întâmplă. Pentru că o dată cerut, lucrul acela e acolo, trebuie doar să îţi deschizi inima ca să îl primeşti în această Realitate în care funcţionăm.

Povestea călugărului împuţit

Pe canapeaua mea aterizează tot felul de poveşti, spuse de tot felul de oameni. Care mai de care. Cei mai mulţi, osteniţi de fuga continuă de sau înspre ceva.  Unii, prin ecranul de Skype. De aici sau de aiurea. 

Mulţi mi se plâng de tot felul de oameni, circumstanţe, întâmplări care le produc necazuri majore în viaţă.  Crize majore. Degete îndreptate acuzator către cei care sunt vinovaţi pentru lipsuri, durere, suferinţă. 

O să relatez o poveste istorisită de unul dintre maeştrii mei:

Într-o mănăstire tibetană, între călugări era unul foarte, foarte împuţit. Fie că nu se spăla, fie că trupul lui emitea ceva specific, mirosea foarte tare. În fiecare dintre sesiunile de rugăciune şi meditaţie, ceilalţi călugări erau profund deranjaţi de mirosul acestui om. Se stăpâneau cu greutate în preajma acestui om. 

vine o zi în care acest călugăr dispare… şi ceilalţi sunt uşuraţi, foarte uşuraţi. La următoarea adunare, stareţul observă că el lipsea de la ceremonie şi îi întreabă pe ceilalţi dacă ştiu unde este. Fireşte, ei nu ştiu şi arată ce bucuroşi sunt de schimbare. STareţul se înfoaie şi îi trimite să îl caute şi să nu se întoarcă până ce nu îl găsesc. Disperaţi, călugării pleacă, târşâindu-şi picioarele şi într-un final dau de nedoritul mirositor, pe care îl readuc în mănăstire. 

Apoi îl întreabă pe maestru de ce a insistat atât să îl readucă. Şi el le explică, liniştit: acest călugăr este cel care scoate la iveală tot ceea ce vă împiedică să meditaţi şi să vă rugaţi cum se cuvine. Aveţi nevoie de el pentru a da adevărata măsură a capacităţii voastre de meditaţie. 

Revenind în zilele noastre şi în realitatea ce ne înconjoară, vedem că ne lovim de fel de fel de „călugări împuţiţi”. Data viitoare când se întâmplă asta, întrebaţi-vă

1. ce a scos la iveală omul ăsta?

2. ce anume mă face să mă comport aşa?

şi apucaţi-vă să vă rezolvaţi problema, care e ÎNTOTDEAUNA la voi şi niciodată la celălalt, apoi, după ce aţi terminat mulţumiţi călugărului împuţit. V-a ajutat mai mult decât vă închipuiţi.