Lumina de la Răsărit

la intrarea în sanctuar

la intrarea în sanctuar

Ziua de solstiţiu la Macchu Picchu e ca un maraton, începe în forţă cu scularea la patru dimineaţa: primul autobuz pleacă la cinci. Coborâm cu bagajul făcut în hotel şi găsim un breakfast adorabil, cu multe, multe fructe, şi ouă, şi pâine prăjită şi suc de portocale :). Nu avem prea mult timp… trebuie să ne punem la coadă la autobuze, norocul cel mare e că staţia e la doi paşi de noi. Sunt pe pilot automat, dar I. ştie toate rânduielile aici. Ajungem la cinci fără un sfert, în faţa noastră sunt deja vreo două sute de oameni. Se pare că Aguas Calientes e un loc matinal :). Nu putem lua pe nimeni în coadă, oamenii se supără dacă ţii loc şi altora. First come, first served. Intrăm, deci, în al treilea autobuz (pe ultimele două locuri, drept care stăm separat, I. pe ultimul rând şi eu lângă un nene masiv). înainte de prima razăŞi autobuzul începe să urce. Şi să urce. Şi să urce. Ac de păr după ac de păr, ne cocoţăm pe masivul pe care, aseară, l-am văzut ca pe un uriaş perete vertical. Aguas Calientes e exact în spatele giganticei căldări cu margini ascuţite, care conţine sanctuarul. Trecem pe lângă backpackeri care nu au avut cei douăzeci de dolari pentru autobuz şi urcă, în forţă, probabil că s-au sculat de la trei… E uluitor câtă dedicaţie şi disciplină trezeşte locul ăsta.

lumina coboarăAutobuzele sunt micuţe, cât să încapă pe drumul care îmi aminteşte, izbitor, de aventurile pe cărările nepaleze de munte, prin munţişorii de trei mii de metri care preced optmiarii din Himalaya. Din întuneric, lumina devine cenuşie şi ajungem în staţia de intrare pe la şase fără douăzeci. Locul se deschide la şase :). Cu biletele în mână şi paşapoartele ataşate, ne strecurăm prin punctele de acces high tech (fiecare bilet are cod QR şi fiecare poartă de acces are cititor) şi înaintăm pe o cărăruţă îngustă, care dă colţul ca să ne taie respiraţia: suntem aici. Nu îmi vine să cred, păşesc ca în vis. pe acul de piatră vine prima razăI. ne mână, ne zoreşte, mă irită dar ştie de ce, ştie unde să aşteptăm prima rază de soare: în sanctuar există un templu cu o piatră verticală, pe care cade prima strălucire a dimineţii de solstiţiu. Suntem acolo, paznicul nu ne lasă să ne aşezăm, nu ne lasă să medităm. Sprijinim pereţii în timp ce invocăm energiile uriaşe care stau, tăcute, în aşteptare. Apoi ne parcăm în poziţii strategice, urmărind când creasta în formă de W din faţa noastră, pe unde urmează să apară Soarele, când vârfurile din spate, ca să vedem cu ce viteză vine Lumina.

E frig. Purtăm canadiene şi suntem ca nişte copii fâstâciţi în prima lor zi de şcoală. Mai apare un grup, care pare să vorbească ceha. Au cruci inca, pe care le pregătesc pentru prima întâlnire cu lumina – găurica din centru pare să fie un fel de miniportal – şi invocă, pe rând, elementele. Din roz, norii se fac portocalii, apoi albi. culmea de alături se lumineazăSuntem cu aparatele de fotografiat pornite, şi începe un vârtej nebun de imagini suprarealiste, pe care le vezi bine când focalizezi, dar care apar sau nu când fotografiezi…Bile roşii, coloane de lumină duble, roz, aure roz şi mov. E ca un fel de carnaval suprarealist, cosmic, ezoteric, care te soarbe, magnetic, până nu mai eşti nimic altceva decât Lumina pe care o respiri şi o primeşti, ca pe un taifun, în fiecare celulă a corpului, unde stârneşte alte mici sau mari furtuni interioare. Nu sunt cuvinte pentru experienţă, şi ăsta e momentul în care uiţi ce amar de bani ai plătit ca să ajungi aici.

coloane colorateSuntem un popor de copii ai Soarelui, veniţi să îşi amintească cine sunt, de unde vin şi ce au de făcut. Şi în liniştea acestui răsărit atât de special se ţese o comuniune ciudată, inexplicabilă, care uneşte toţi adoratorii de ocazie într-un trib binecuvântat, pentru că mare e Darul de primit  pe aceste înălţimi sacre.

Totul e al Soarelui aici, acest templu, Poarta Soarelui, Templul Soarelui, terasele care văd lumina  toată ziua, sătucul de case sacre ce aşteaptă, liniştite, totul e orientat către Răsărit. Către Lumina de la Răsărit. Şi, brusc, lucruri pe care le-am perceput pentru prima oară într-un Istanbul de 2012 revin, îmbogăţite, actualizate, ca un deget care arată ferm direcţia.

cu efecteTrecem, deci, prin Poarta Soarelui, şi se simte, fizic, cum ea face o delimitare între structurile terasate şi clusterul de locuinţe şi temple.

soseşte lumina

Pietrele sunt îmbinate de parcă au fost vâscoase când le-au montat şi apoi au cristalizat brusc. Pereţii vibrează de energie cristalină şi peste tot vezi acelaşi tip de montură, indiferentă că e vorba de un zid din „cărămizi” identice sau de o cheie de boltă a unui templu, cuibărită între două mari stânci cu aceeaşi naturaleţe fluidă. Inginereşte vorbind, este cumplit de greu să fasonezi un bloc masiv după două constrângeri naturale- două stânci complet neregulate – şi apoi să vii şi să fixezi rezultatul ca pe o cheie de boltă între cele două structuri. Zău.

structuri paradoxaleşi culmea e că orientarea geografică e precisă, precisă. Triunghiuri, puncte care sunt nişte centre de greutate, perfect „trase” după volumele şi densităţile dimprejur, într-o arhitectură uluitoare, provocatoare, făcută parcă în joacă. Rătăcim pe aleile abrupte, cu trepte uriaşe, croite pentru fiinţe mult mai înalte şi mai puternice decât noi, muritorii de rând. Când cobor treptele mă ia ameţeala, simt nevoia să ţin mâna pe zid ca să am contact cu simţul echilibrului. Străduţe, fântâni, case care comunică prin canale secrete, acustice, aşa că dacă şopteşti ceva în cadrul unei ferestre oarbe se aude până în partea cealaltă: cineva, cu o ştiinţă uluitoare a materialelor, structurilor şi proprietăţilor spaţiilor create s-a jucat, cu o inteligenţă şi o viziune ce depăşeşte cu mult nivelul nostru actual. Îmi e clar.

nu ştiu ce e... dar e magnetică.Ici şi colo, pietre stranii punctează urbanismul straniu al aşezării sacre. Unele par pietre de sacrificiu, altele sunt, cert, altceva. Ce? nu ştiu. Ceva puternic şi misterios. Cu puncte în care energia se focalizează, ca şi cum ar chema obiectele materiale- pereche care acum au dispărut. Aici se întâmpla ceva, stătea altceva, pietrele respiră un fel de alchimie de nepătruns şi tac, aşteptându-te să le decriptezi. Ghizii locali vomită tone de date şi volume de informaţie 3D care bruiază. Ăsta nu e un loc de păreri arheologice contemporane, ci un sit sacru, unde trebuie început cu invocaţia de permisiune, continuat cu meditaţia de acces şi finalizat cu drumul nevăzut.

nu ştiu ce curgea aici, dar curgea cevaZone mai dense, cu mai puţină lumină, vorbesc despre folosirea ulterioară ca pietre de sacrificiu. Ce se sacrifica, de ce, pentru cine… simt doar deformări ale unor învăţături mult mai vechi, care s-au perindat prin generaţii şi au ajuns ca poeziile pe care copiii de grădiniţă le învaţă mecanic, ca pe o muzică, fără să înţeleagă cuvintele.  coloane colorateÎnţelesurile încă vibrează în structurile de lumină pe care le poţi vedea cu ochiul liber sau prin lentila echidistantă a aparatului de fotografiat. Dar trebuie foarte, foarte multă linişte în cap, şi e greu să faci asta, în primul rând pentru că peste tine vine bucuria năvalnică de a fi aici, acum. E o nebunie atât de frumoasă, încât la un moment dat simţi că faci supradoză, că nu mai încape atâta putere şi lumină în corpul tău de om.

inca bridgeAm descoperit că putem medita pe una dintre terase, dar ce ne-a ajutat cel mai mult să absorbim şi să integrăm spiritul locului a fost preumblarea pe vechile trasee inca. Pe aici, pe aleile din piatră cioplite în cel mai imposibil chip în peretele vertical, sever, al fortăreţei care împrejmuieşte Macchu Picchu, simţi urma paşilor. Vezi podurile care erau ridicate când oamenii de Jos veneau cu ameninţare. Înţelegi cât de puţin le trebuia celor de aici ca să subziste. Nici vorbă de convoaie încărcate cu provizii, ci mai degrabă procesiuni sacre pe aceste inca trails.

pe Inca TRailMă distanţez de grup şi păşesc în tăcere, pentru că locul ăsta o imploră. Mi se pare un sacrilegiu să pălăvrăgeşti pe căile sacre. Plutesc într-un univers care cântă rezonând vibraţii vechi, ştiutoare şi puternice. În legănarea puternică şi ameţitoare a puterii acestui loc, simt polii masculin şi feminin. Apoi, coborând în casele marilor prelaţi, cu femininul în stânga şi masculinul în dreapta, aşa cum se cuvine, obosesc şi simt nevoia să fac o pauză – fără grup, fără vorbă, doar contemplare. I. ştie, găseşte o scurtătură, păşind pe un fel de trepte mari – sunt, de fapt, grinzi de piatră ce ies in peretele perfect ca să croiască suportul pentru paşi – şi ne aşezăm în buza prăbuşirii verticale a muntelui, contemplând valea plină de lumină, de peste care a răsărit soarele.

pol centralÎn mijlocul acestui echilibru perfect, un mare munte, care în fotografie pare doar o poză până când desluşeşti minuscula cale ferată de la poale, este imortalizat cu un mega glob luminos. Simt un fel de Buric al Pământului aici, puternic feminin, iar din peretele vertical la limita căruia şedem pe iarbă se desprinde un uriaş cap de sfinx, ca un gargui păzitor al acestui miez moale, evident feminin ca natură, care pare să fie cheia întregii fortăreţe naturale. Pentru mine, stânca asta gigantică e absolut hipnotică, şi ameţeala creşte, parcă suntem high.

un condor uriaş îşi întinde aripile de stâncă

Aici ar fi grozav să poţi dormi. Ca trupul, cu mintea amorţită de somn, să se poată deschide complet la tot miracolul care te înconjoară. Eşti păzit de siluete uriaşe, din piatră, temple neştiute, cu aripile din stâncă deschise ca să te protejeze, şi de tot ceea ce este construit cu naturaleţea cu care albinele îşi mulează fagurele pe pereţii stâncoşi, aspri şi abrupţi.

E mult, e prea mult şi sunt aşa multe de descâlcit şi de înţeles, încât simţim nevoia să le vorbim. Ne pornim către ieşire, grupul o să îşi găsească drumul în jos când o veni timpul. Aici fiecare are propriul său quest personal. Devine foarte greu să te aliniezi cu experienţa altuia, pentru că fiecare dintre noi e altă notă pe portativul imens în care ne aflăm şi fiecare cântă în altă frecvenţă. Suntem aici de peste şase ore şi se simte de parcă au fost doar două.
Coborâm printre lame placide, pufoase şi deranjate de eforturile de a ne fotografia cu ele, ca turiştii. lamele, pufoase şi netulburateCăutăm aleea de ieşire, năuci după toate traseele şerpuite, în sus şi în jos: am stat în total vreo oră, în rest am umblat ca nebunii. Nu ştiu cum, dar ne trezim că am apucat-o pe o potecă pietroasă, foarte abruptă, care urcă şi ne scoate sufletul. Nu înţelegem, dar continuăm, respirând greu şi oprindu-ne la fiecare douăzeci de paşi. Până când, după o cotitură, întâlnim două femei: una prăbuşită, tremurând, cealaltă speriată. I. deschide spaţiul şi eu îngenunchez, lângă femeia căzută. O ţin din spate, o susţin, în câteva minute tremuratul a încetat. Rău de înălţime. Pe lângă noi trec nişte backpackeri mai sportivi, îi rugăm să anunţe jos, să vină ceva asistenţă. Femeia prăbuşită respiră aproape normal şi a început să poată vorbi. Apare, extrem de repede, un ghid care are la el unul dintre acele sprayuri magice, din plante… sunt extrem de eficiente. Ne-am terminat treaba aici, acum am înţeles pentru ce trebuia să o apucăm pe poteca asta cumplită. Plutim spre ieşire şi ne pregătim să coborâm din Cer, pentru că la Casa Andina, hotelul de fiţe pus exact în poartă, un lunch e 40 de dolari.  Sunt aşa zăpăcită, că îmi împrăştii lucrurile peste tot, le las, noroc că întreabă lumea ale cui sunt şi mi le recunosc. Pantalonii quechua au pocnit între picioare, aţa cu care sunt cusuţi nu este atât de elastică pe cât ar cere-o materialul… nu-i nimic, căutăm alţii.

în Aguas CalientesAutobuzul şerpuieşte în jos, ne oprim la o supă şi, fireşte, o ensalada de palta, apoi, aşteptând să treacă cele două ore cât mai avem până la plecarea trenului, ne învârtim prin orăşelul minuscul, cumpărăm câte ceva, de ţinut minte – o cruce inca pentru brăţară, un medalion de rodonit, cercei asortaţi. O pauză de redersare într-un bar pe care I. şi-l aminteşte, apoi plutim spre staţia de tren, prin piaţa de artizani. Am găsit, cu 70 de soles, şi pantalonii care vor fi de folos în următoarea incursiune în Amazon… sunt ţânţar proof 🙂 şi foarte uşori, cu multe buzunare deştepte. Ne întoarcem la recepţie ca să ne luăm bagajul, lăsat într-o mare pungă pentru a putea folosi rucsacul pe drumurile de sus, în sanctuar. Realizez că am uitat cerceii în cameră, întreb, da, i-au găsit, şi doamna care mi-a returnat cadoul atât de preţios primeşte, la rândul ei, cadou pantalonii quechua. În dimineţile reci de aici, îi vor fi de folos.

Gara e ticsită, se pare că toată lumea aici face acelaşi sport: vine cu o seară înainte, se scoală la patru, prinde răsăritul în sanctuar şi pleacă ori cu trenul de patru şi jumătate, ori cu cel de şase…  Îmbarcarea e plină de restricţii.  Nu poţi urca în tren, deşi e la peron, dacă nu îţi dau ei voie. Ceilalţi ajung în ultima clipă, s-au oprit la restaurant după ce s-au perindat pe sus până după două. În tren, de data asta, scăpăm de americanii gălăgioşi şi insensibili la ce era împrejurul lor. Timpul pare să treacă, deci, mult mai repede, cu ceai de coca, nişte cafea, biscuiţii lor tipici şi prăjiturele. Apoi, ca în avion, ciudat, stewarzii trec cu un car de pe care vând Pringles, bere şi şaluri de alpaca la preţuri injuste.

ne aşteaptă sfinţiiRichard ne aşteaptă la tren, cu van-ul. Nu mai pot sta în faţă, pentru că acolo stă el, aşa că mă mut în spate, cu capul pe rucsaci, ca să dorm şi să nu simt curbele, după ce am oprit în centruleţul micului Ollantaytambo, în locul care ne-a fermecat aseară. Pare mai rece şi mai sărac decât l-am văzut data trecută din maşină. Restul de drum curge în somn şi mă trezesc la intrarea în Cuzco, pregătită să o iau de la capăt.

La hotel ne aşteaptă sfinţii, la propriu. Casa Don Ignacio funcţionează sub emblema lui Ignacio de Loyola şi e parte dintr-o fundaţie care are spital şi şcoală… Cu sfântul pe perete, ne luăm rămas bun de la Richard, şi ne prăbuşim în paturi. Lui I. îi e foame, şi se declanşează o sarabandă de nedescris cu recepţia. Comand o Margarita, medie. Sună telefonul, mi se spune un preţ. Accept. Apoi sună din nou telefonul, nu au decât mare şi e mai scumpă. Vreo douăzeci de dolari, adică. Accept. Final apoteotic: primim o pizza uriaşă, plină de toate şuncile din lume, şi nişte toast însoţit de ceva zemuri suspecte. Doar să scoţi carnea, să mănânci ce a mai rămas din pizza şi să mori de râs, înainte de a aluneca în somn, cu duşul fierbinte făcut şi tolba sufletului plină de tot ce trebuia: Lumină, Iubire, Frumuseţe şi Bucurie.

Suntem vrăjiţi. Suntem binecuvântaţi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s