Vreau să te fac bine…


energy-healingAcesta este un articol mai special, destinat celor care lucrează în terapie holistică, dar slujește ca lecție și celor care uneori, sacrificându-și propria stare de bine, dau fuga să ajute.

Mai jos regăsiți un cod de bune practici, care să ajute  la calibrarea unei atitudini corecte și care să vă poată ajuta să evitați  efectele secundare mai puțin plăcute ale acțiunilor de acest tip.  Deși dorința de a ajuta este meritorie, sunt câteva porți de control prin care ar face bine să treacă înainte de a ne lansa în ajutor entuziast.

1. Prima întrebare: cine vrea să îl ajute pe celălalt?

Întotdeauna, absolut întotdeauna, cu excepția bebelușilor, a animalelor, a nebunilor sau a persoanelor leșinate ori aflate în comă, cereți voie sau, și mai bine, răspundeți la o cerere de ajutor . Uneori îi iubim tare mult pe ceilalți, atât de mult încât vrem să îi facem bine. Noi, personajele acestea 3D. Pentru că avem nevoie de ei în stare de funcțiune, pentru că suferința lor ne face să suferim. Buddhistul ar zice că asta e milă, nu compasiune.

De fapt, noi suntem cei care avem nevoie (repet, de drag) ca persoana cealaltă să fie bine. Și orice acțiune, cât de subtilă, care izvorăște din ego se numește……

Image result for universal laws image2. Armonizarea cu legile universale

Gândiți-vă că avem, uneori, de parcurs lecții. Intervenția în lecția persoanei respective poate implica o încălcare a unor reguli mai înalte, cărora unii le zic karma. Consecințele pot fi mai mult sau mai puțin vizibile – important este că ele există.

De aceea, a-ți propune să susții până ce nu știi că aceea este o lecție poate genera un soi de contaminare tare neplăcută. O pază parțială ar fi să îți propui să nu încalci niciuna dintre legile universale… și să intervii pentru binele cel mai înalt al persoanei respective.

3. Permisiunea, în sine

Image result for personal energy shield image Când intervenim, intrăm în spațiul personal interior. Aceasta este o acțiune invazivă, de aceea necesită permisiune. Indiferent cât  suferă celălalt, nu putem da iama să îl salvăm, pentru motivele de mai sus. Există oameni care suferă în izolare și la care nu putem ajunge deoarece au ales asta, sunt înconjurați de o membrană impenetrabilă. La fel și cu sfaturile. Nu le oferiți dacă nu vi se cer, căci nu ajung niciunde.

Dar ce pot face?

Image result for keeping space oaklandCel mai  important lucru e să ținem spațiul. Dacă celălalt are de trecut printr-un proces, simpla prezență ajută la procesarea mai rapidă. Să știe că suntem acolo, foarte aproape, la un cuvânt distanță. Buddhiștii, din nou, spun: inspiră suferința, expiră Iubirea. Ceea ce mă aduce la ultimul punct pe listă:

Singurul lucru pe care îl putem oferi necondiționat, fără a încălca liberul arbitru și fără a perturba ordinea invizibilă a lucrurilor, este Iubirea. Transmisă ca atare, sau sub formă de rugăciune, sau ca fluid invizibil. Pentru orice alt vehicul, avem nevoie să trecem prin filtrele de mai sus.

Aceasta este o formă de detașare necesară, dacă vrem să nu ne epuizăm, să ne pierdem mințile sau să ne încărcăm cu greșeli care nu ne aparțin. Încuviințarea suferinței celuilalt e o formă de libertate pe care ne-o oferim și nouă, și lui.

Vă doresc un parcurs lin.

Anunțuri

Lecțiile de început de septembrie


A venit septembrie. Cu cutremure cosmice și personale. Luni noi, luni pline, două eclipse și un ctrl+alt+del anunțat la nivelul conștiinței, pe 28 septembrie… urmează noi episoade din thrillerul mondial 🙂

Las hazul la o parte și spun: e un moment de  pus în blockstart, urmează o cursă cel puțin interesantă. Ceva pregătire și încălzire? Absolut necesar.

Image result for cosmic cleansing image

1.Marea Curățare

Dacă te-ai simțit la capătul unui elastic, ca o minge de yo-yo, e de bine. Se scutură de pe noi emoții vechi, se arhivează relații, se iartă oameni și întâmplări: Punctele critice de care ne izbim pe parcursul ultimei săptămâni până în 28 septembrie sunt tot atâtea șanse pentru o scanare cinstită,  în care să ne răspundem la întrebări cheie de felul următor:

  • Ce am lăsat nerezolvat în situația asta?
  • cu ce mă confrunt și care este frica peste care am de trecut?
  • ce lecție am de învățat?
  • am iertat tot ce era de iertat?

Timp  pentru făcut temele. Timp pentru ieșit din emoții negative. Timp de reprogramare personală.

2. Lungul drum de la judecată la bunăvoințăImage result for imagini bunavointa

În special acum, sunt vizibile tendințele noastre de a critica și judeca. Văd împărțiri arbitrare, cum ar fi cea între ”corporatiști” și”oameni”. Dacă simțiți că sunteți superiori, atunci sigur nu sunteți. Modul adevărat, profund de a funcționa ca Oameni (a propos de exemplul de mai sus) este cel în care recunoști punctele bune ale cuiva.  Dacă îți vine să judeci sau să critici, dacă ceva te-a deranjat, uită-te mai întâi înlăuntrul tău, căci  lucrurile acestea indică o reflexie. Cineva este oglinda unui deranj interior de-al tău. Enervant, nu? De enervat se enervează ego-ul. Atunci când ne concentrăm pe ceea ce e bun, pe Bine, amplificăm acel aspect. Când criticăm și judecăm, se amplifică aspectul negativ. Serviți, vă rog :)))

3. Iubirea nu cunoaște răbdarea. Deși ar fi minunat să o învețe.

Image result for impatient love quotesProbabil că unul dintre cele mai grele examene pe care le avem de trecut, ca oameni, este cel de răbdare. Vreau asta, o vreau acum. Iar iubirea e prima care nu cunoaște răbdarea. Să numeri orele până sună. Sau zilele până vă vedeți. Să accepți mușcătura nesiguranței. Dar mai presus de toate, să integrezi adevărul că nu nerăbdarea, gelozia, controlul permanent este cel ce ține o relație. Că suntem eliberați atunci când dăm celuilalt libertate, astfel încât, dacă ne iubește, se va întoarce, iar dacă nu, nu… pentru că întoarcerea cuiva care nu ne iubește e încă o înghițitură din cupa cu otravă.

Septembrie, acest septembrie e foarte generos cu noi, pentru că ne lasă să ne vedem cu claritate ceea ce avem de făcut, dându-ne cea ma grozavă șansă de evoluție accelerată  de până acum. De îmbrățișat și de pus în acțiune. Acum.

Geloşi, invidioşi şi îndârjiţi: prizonierii ego-ului.


Ia uite, bă, şi la ăsta ce merţan şi-a tras. Vocea, astupată de gâjâiala invidiei, sancţionează succesul celuilalt. Şi, imediat, şi insuccesul personal. Pentru că trăim într-o lume de etichete. Dacă nu avem eticheta X, suntem un eşec social. Râca generată de acest gen de judecată e incredibilă, iar cantitatea de otravă pe care ne-o administrăm practicând această îndeletnicire străveche este uriaşă.

Cazul doi. Ea pleacă în delegaţie. El este nervos. Ea se întoarce. El o întreabă cu cine a fost în delegaţie. Dacă, Doamne fereşte, e un bărbat, cum arăta? Ce aţi făcut? Dar de ce a trebuit să pleci tocmai tu? şi, la un moment dat, obosită de vânătoarea fără rost, ca să curme cearta, ea îi livrează o minciună. Prima minciună. Întrebarea lui – o doză de otravă. Răspunsul ei – a doua doză de otravă într-o relaţie care, în curând, va intra în comă.

Cineva se apucă să predea un subiect pentru care s-a pregătit prea puţin. E plin de coach-i, maeştri, învăţători şi îndrumători pe uliţele noastre. Compensează lipsa de cunoaştere cu o mare îndârjire. Dacă, din lipsă crasă de inspiraţie, vezi găurile din caşcavalul prezentat drept intact, asupra ta se varsă un val instantaneu de mizerie, de obicei din altă clasă, la care nu prea ai replică: îţi lipseşte limbajul „de jos”, al resentimentelor. Oamenii ăştia atrag pe alţii, victime inocente ale semipregătirii şi, uneori, ale daunelor colaterale produse de aceste „cursuri” şchioape. Otravă livrată mental.

Ce e de făcut?

1. Corectură majoră în sistemul de gândire. Dacă văd o femeie mai frumoasă decât mine, îi complimentez frumuseţea, ştiind că o anumită cuantă din ingredientul ei magic se va întoarce la mine. Dacă văd că un vecin şi-a cumpărat Mercedes, îi trimit, de fiecare dată, un gând bun, poate o bucăţică din abundenţa aceasta va ajunge şi la mine în casă.

2. Dacă văd pe cineva mai bun nu încerc să îi copiez cursul, ci plătesc ca să mă duc şi să învăţ. Cele mai importante cunoştinţe pe care le poţi transmite sunt cele pe care le-ai experimentat îndelung şi asupra cărora ai deja concluzii personale.

3. Dacă eşti în relaţie cu cineva gelos, fugi mâncând pământul. Oamenii care doresc să aibă drept de proprietate şi control asupra altor oameni sfârşesc într-o formă de violenţă mentală, verbală sau fizică: nimeni nu îşi doreşte asta. Iar dacă tu eşti cel gelos, abţine-te de la a privi, pronunţa, gândi vreo formă de reproş. „If you love someone, let them go”. Şi dacă celălalt alege liber să te lase, o să accepţi asta, pentru că singurul lucru pe care îl putem dori iubitului sau iubitei e să se bucure. E libertatea celuilalt de a alege.

Toate apucăturile de mai sus sunt oglindiri puternice ale ego-ului, care vrea să stăpânească, să posede, să controleze, să planifice. Singurul antidot pentru otrava livrată în fiecare dintre exemple este să iubeşti. Pentru că oamenii ori pot oferi iubire, ori au mare nevoie de ea… şi nimic mai bun decât o îndrumare blândă şi iubitoare. Aminteşte-ţi că ei decid dacă vor sau nu să te asculte. Ca să nu cazi şi tu în capcana cu otravă.

pe banda întâi


Dacă tot a fost să evităm consumul de benzină ca să arătăm cu nu suntem chiar o masă de manevră (măcar atâta, un scuipat în fruntea guvernării, dacă nu suntem în stare să punem ştampila pe ce trebuie), am profitat de Smartul lui fi-miu. Mai bine de o săptămână la volanul gărgăriţei de 599 cm cubi, care consumă de aproximativ trei ori mai puţin decât frumoasa mea franţuzoaică, un prilej serios de reflecţie.  Cu aproape o tonă, gărgăriţa demarează încet. Odată pornită, merge cu vitejie, dar nu se poate compara cu pedala de 4×4 care consumă instantaneu 30 de litri când monstrul de metal ţâşneşte de la semafor. Drept care, atentă să nu stânjenesc ego-urile falice, am grijă să stau pe banda întâi.

Ştiu cum se vede lumea de pe trotuar, ştiu cum se vede lumea din metrou. Fac exerciţiul ăsta periodic, ca să nu pierd contatul cu realitatea. Dar ce e cel mai interesant e numărul de claxoane dispreţuitoare pe care mi le-am luat, chiar dacă în toată săptămâna asta, cross my heart and hope to die, nu am jenat decât două vehicule. Claxon la semafor, că Smartul demarează cam ca un microbuz, aşa. Claxon de pe banda a doua, chit că eram pe prima. Şi, în general, acel claxon care spune „Dă-te, bă de-aicea, că eu sunt şef pe strada asta”.

Cariera mea mi-a oferit maşini de serviciu cu valoare din ce în ce mai mare. Conştientă de efectul asupra ego-ului, am refuzat ultimul upgrade. Dar tot am făcut puţină paradă de motorul meu (nici nu era al meu) de doi litri. Smartul, deştept şi cuminţel, este o lecţie de smerenie la care ar trebui să coboare, obligatoriu, toţi băieţii ăia din Q-uri şi X-uri şamd. Pentru că realizezi că valoarea ta nu este maşina pe care o conduci. Eu sunt o femeie deşteaptă, cultă, multilateral exprimată, pe care ceilalţi o degradau fiindcă era la volanul unei maşini foarte mici. Foarte, foarte mici.

Mă  simt un pic mânjită de ignoranţa şi lipsa de educaţie a celor care au făcut fiţe, dar m-a bucurat salutul prietenos al unui alt Smart care mergea în paralel cu mine, mulţumesc domnule, sau gestul unui om binecrescut de la volanul unui BMW, care mi-a făcut loc să mă încadrez ca să fac stânga, vă mulţumesc, domnule.  Mai mult, am început să apreciez multe lucruri care mi se întâmplă pe drum. Faptul că trebuie să mă uit mai des în retrovizoare ca să văd dacă nu stânjenesc. Poliţista cu păr de zână, coadă lungă până la funduleţul tânăr şi good looking, care a destupat împreună cu un coleg, de dimineaţă, intersecţia Fundeni cu Pantelimon, vă mulţumesc, doamnă. Camionul care nu s-a vârât să blocheze Colentina doar ca să intre el primul pe verde, vă mulţumesc, domnule. Dorinţa mea mai veche de a avea maşini foarte mici, care consumă puţin, sau electrice, care nu poluează, mulţumesc, Mamă Pământ.

Şi, nu în ultimul rând, mulţumesc, Smart, pentru că mi-ai adus aminte cine sunt cu adevărat. O să te mai conduc din când în când. Ca pe o lecţie recurentă de regăsire personală.