Acesta este un articol mai special, destinat celor care lucrează în terapie holistică, dar slujește ca lecție și celor care uneori, sacrificându-și propria stare de bine, dau fuga să ajute.
Mai jos regăsiți un cod de bune practici, care să ajute la calibrarea unei atitudini corecte și care să vă poată ajuta să evitați efectele secundare mai puțin plăcute ale acțiunilor de acest tip. Deși dorința de a ajuta este meritorie, sunt câteva porți de control prin care ar face bine să treacă înainte de a ne lansa în ajutor entuziast.
1. Prima întrebare: cine vrea să îl ajute pe celălalt?
Întotdeauna, absolut întotdeauna, cu excepția bebelușilor, a animalelor, a nebunilor sau a persoanelor leșinate ori aflate în comă, cereți voie sau, și mai bine, răspundeți la o cerere de ajutor . Uneori îi iubim tare mult pe ceilalți, atât de mult încât vrem să îi facem bine. Noi, personajele acestea 3D. Pentru că avem nevoie de ei în stare de funcțiune, pentru că suferința lor ne face să suferim. Buddhistul ar zice că asta e milă, nu compasiune.
De fapt, noi suntem cei care avem nevoie (repet, de drag) ca persoana cealaltă să fie bine. Și orice acțiune, cât de subtilă, care izvorăște din ego se numește……
2. Armonizarea cu legile universale
Gândiți-vă că avem, uneori, de parcurs lecții. Intervenția în lecția persoanei respective poate implica o încălcare a unor reguli mai înalte, cărora unii le zic karma. Consecințele pot fi mai mult sau mai puțin vizibile – important este că ele există.
De aceea, a-ți propune să susții până ce nu știi că aceea este o lecție poate genera un soi de contaminare tare neplăcută. O pază parțială ar fi să îți propui să nu încalci niciuna dintre legile universale… și să intervii pentru binele cel mai înalt al persoanei respective.
3. Permisiunea, în sine
Când intervenim, intrăm în spațiul personal interior. Aceasta este o acțiune invazivă, de aceea necesită permisiune. Indiferent cât suferă celălalt, nu putem da iama să îl salvăm, pentru motivele de mai sus. Există oameni care suferă în izolare și la care nu putem ajunge deoarece au ales asta, sunt înconjurați de o membrană impenetrabilă. La fel și cu sfaturile. Nu le oferiți dacă nu vi se cer, căci nu ajung niciunde.
Dar ce pot face?
Cel mai important lucru e să ținem spațiul. Dacă celălalt are de trecut printr-un proces, simpla prezență ajută la procesarea mai rapidă. Să știe că suntem acolo, foarte aproape, la un cuvânt distanță. Buddhiștii, din nou, spun: inspiră suferința, expiră Iubirea. Ceea ce mă aduce la ultimul punct pe listă:
Singurul lucru pe care îl putem oferi necondiționat, fără a încălca liberul arbitru și fără a perturba ordinea invizibilă a lucrurilor, este Iubirea. Transmisă ca atare, sau sub formă de rugăciune, sau ca fluid invizibil. Pentru orice alt vehicul, avem nevoie să trecem prin filtrele de mai sus.
Aceasta este o formă de detașare necesară, dacă vrem să nu ne epuizăm, să ne pierdem mințile sau să ne încărcăm cu greșeli care nu ne aparțin. Încuviințarea suferinței celuilalt e o formă de libertate pe care ne-o oferim și nouă, și lui.
Vă doresc un parcurs lin.
Probabil că unul dintre cele mai grele examene pe care le avem de trecut, ca oameni, este cel de răbdare. Vreau asta, o vreau acum. Iar iubirea e prima care nu cunoaște răbdarea. Să numeri orele până sună. Sau zilele până vă vedeți. Să accepți mușcătura nesiguranței. Dar mai presus de toate, să integrezi adevărul că nu nerăbdarea, gelozia, controlul permanent este cel ce ține o relație. Că suntem eliberați atunci când dăm celuilalt libertate, astfel încât, dacă ne iubește, se va întoarce, iar dacă nu, nu… pentru că întoarcerea cuiva care nu ne iubește e încă o înghițitură din cupa cu otravă.
Ia uite, bă, şi la ăsta ce merţan şi-a tras. Vocea, astupată de gâjâiala invidiei, sancţionează succesul celuilalt. Şi, imediat, şi insuccesul personal. Pentru că trăim într-o lume de etichete. Dacă nu avem eticheta X, suntem un eşec social. Râca generată de acest gen de judecată e incredibilă, iar cantitatea de otravă pe care ne-o administrăm practicând această îndeletnicire străveche este uriaşă.
Cineva se apucă să predea un subiect pentru care s-a pregătit prea puţin. E plin de coach-i, maeştri, învăţători şi îndrumători pe uliţele noastre. Compensează lipsa de cunoaştere cu o mare îndârjire. Dacă, din lipsă crasă de inspiraţie, vezi găurile din caşcavalul prezentat drept intact, asupra ta se varsă un val instantaneu de mizerie, de obicei din altă clasă, la care nu prea ai replică: îţi lipseşte limbajul „de jos”, al resentimentelor. Oamenii ăştia atrag pe alţii, victime inocente ale semipregătirii şi, uneori, ale daunelor colaterale produse de aceste „cursuri” şchioape. Otravă livrată mental.
Pisicka's Book of Life 