În zbor, peste hotarul fermecat

E o nebunie totală să încerci să pleci în Asia în prima dimineaţă de după valul doi de ninsoare şi viscol vrăjmaş de februarie. Taxiurile se dovedesc o odisee fără seamăn, iar Mercedesul care ne duce, în final, la aeroport ne întârzie o jumătate de oră – suficient să ajungem în check in cu sufletul la gură după ce am urmărit fiecare derapaj în zăpezile mitologice ale frumoasei germane cu tracţiunea pe spate.

Ne urcăm într-un turkish airlines turcoise, iar culoarea scaunelor taie jumătate din stressul sosirii prin nămeţi. Aterizăm într-un Istanbul ceva mai pretenos decât viforniţa românească, însă tot cenuşiu şi rece. După ce colegii de voiaj, deja supraîncărcaţi cu bagaje, reuşesc să parcheze valizele de mână la oficiul de bagaje, negociem cu nişte şnapani de taximetrişti pentru un drum până în centru şi înapoi. nu avem decât cam patru ore timp de plimbare, restul de interval se petrece în maşina e tocat a controalelor de securitate, paşapoarte, tranzit, iar şi iar.

Avem, deci, timp să dăm o raită în Sfânta Sofia, şi să ne uităm din nou la felul în care spiritul unei clădiri nu poate fi alterat de schimbarea picturilor cu sfinţi şi îngeri în invocări ale lui Allah. Biserica tace, cu picturile înfrânte şi sufletul intact, aşteptându-te să intri şi să repeţi rugăciunea de mântuire. Afară, în frigul de iarnă turcească, pe jardiniera cu flori colorate se plimbă cea mai prietenoasă pisică din capătul Europei, care nu ezită să sară în branţele oricărui turist dornic să îi ofere o clipă de tandreţe pisicească.

Frigul te împinge înăuntru şi alegem un meniu cotoman dintr-una din cârciumile turistice de centru. De la mormintele sultanilor la tocana coaptă în vas de lut şi ghiveciul cu brânză sunt doar câteva sute de metri.  Revenim la taxiuri ca să aflăm că unul a plecat, din cauza poliţiei. LUăm altul, prietenii din celalată maşină o plătesc şi pe a noastră, o plătim şi noi… Orientul e minunat şi înşelător.

La poartă, altă surpriză neplăcută. Ne-au schimbat locurile. Încercăm nenumărate permutări ca să ne mai adunăm, cât de cât. Avionul uriaş, cu scaune şi păturici turcoaz, toarce ca o pisică şi, în zumzetul specific servirii mesei în zbor  (Turkish îţi dă opţiune indiană, europeană şi vegetariană, toate delicioase), adormim buştean ca să ne trezim când auzim anunţul de aterizare.

De la New Delhi la Kathmandu nu poţi merge decât cu una dintre companiile locale… deci ia bagajul, reînregistrează-te şi apoi bucuria intervalului mic de aşteptare în avioane se transformîă în aşteptare enervantă. Capriciul munţilor care închid larga vale a kathmandu-ului face să stăm încă trei ore în afara celor trei prevăzute, până când condiţiile atmosferice permit decolarea. E doar o oră de zbor, cu stewardese exotice, îmbrăcate în sari şi fardate intens la ochi, şi se aud deja exclamaţiile de încântare. Vedem munţii. Himalaza apare şi creşte la orizont, creastă perfectă în albastrul perfect, strivitor de mare, făcând Mont Blancul nesemnificativ.

Te simţi acasă, într-un fel ciudat, coborând în valea înconjurată de munţii imenşi, într-un spaţiu de bine. Momentul de pace se spulberă brusc, în agitaţia cu vize, intrări, taxe. Patruzeci de dolari ca să pătrunzi în locul la care te gândeşti de douăzeci şi cinci de ani. Aeroportul e anacronic, de lemn, cu semnele mistice peste tot şi cu afişe care fac reclamă la linii aeriene cu nume ciudate, Buddha şi Yeti. Suntem aşteptaţi de o delegaţie de la mănăstirea în care urmează să ne face cuib în următoarele trei săptămâni. Alex, călugăr budist român, ne întâmpină cu căldura cu care îţi întâmpini prietenii. Ne urcăm în cel mai pur stil nepalez, claie peste grămadă, în maşinile care ne aşteaptă şi facem primul plonjon în realitatea locală; Kathmandu pare, de fapt, un sat foarte, foarte mare, aglomerat şi prăfos. Agitaţia şi traficul specific sunt asemănătoare cu ce vedeam la Dharamsala.

La mănăstirea albă, cu trepte masive, din marmură şi două sute de călugări, ne aşteaptă prânzul. Mâncare locală, momo tibetani, ceai masala, reconectarea cu o realitate dragă. Camerele mari, neîncălzite (seara e suficient un sac de dormit) ne primesc ca în tabără – patru, cinci în cameră. Trebuie să ne adaptăm la lipsa curentului electric şi, de fapt, prima probă e să reuşim să ne întoarcem la mănăstire pe străzile cufundate în întunericul care se lasă la şase seara.

Mănăstirea e aşezată destul de departe de centru, la zece minute de mers pe jos de Bouddha Stupa, o imensă construcţie circulară  care atrage, ca un magnet, mii de oameni care vin şi îi dau roată în fiecare zi. Pe lângă stupa se circulă doar în sensul acelor de ceas, şi la un moment dat ai impresia că oamenii întorc o roată imensă acolo, încet, rugându-se cu şiragurile de mala în mână, scăldaţi în fumul ofrandelor parfumate. Stupa e înconjurată de roţi de rugăciune şi păzită de statui în fiecare punct cardinal. Lumile ei secrete se suprapun în planurile pătratice secvenţiale, până la cupola pe care stau porumbeii şi coboară spiritele bune, treaptă cu treaptă, de sus până se topesc în lumea de jos. Seara, ofrandele de lumină umplu mese largi, de doi metri pătraţi, cu sutele de luminiţe pâlpâitoare ale candelelor de unt aprinse penru mine, pentru tine, pentru noi, pentru salvarea întregii lumi. O comunitate secretă, care învârte o roată secretă din angrenajul nevăzut al unui alt fel de Pământ.

Regăsim, instinctiv, drumul spre mănăstire şi ajungem la timp pentru o cină la lumină de lumânări, cu bere binecuvântată, care licăreşte altfel, pâinea fosforescentă, coaptă î casă, plutind în starea de bine şi primind primul cadou, în afară de alimentele secrete de mai sus: o ceşcuţă, un castron şi o lingură personală, cu care vom veni la mese.